Primit pentru publicare: 7 mart. 2016
Autor: Marin IFRIM
Editor: Ion ISTRATE
Publicat: 7 mart. 2016

OM  BUN, SUFLET  BUN, LITERATURĂ  BUNĂ

In memoriam Grigore Radu Stănescu

   Mi-l amintesc cu oarecare nostalgie în suflet pe scriitorul complex Grigore Radu Stănescu, unul dintre cei mai sociabili intelectuali râmniceni, alături de alţi doi mari dispăruţi ai Râmnicului Sărat: Florea Costache şi Mircea V. Homescu. Relaţia dintre noi a fost una absolut normală, fără suişuri şi coborâşuri, fără meandrele specifice comunităţilor scriitoriceşti de oriunde. Ne respectam reciproc, ne citeam cărţile şi atunci când era cazul schimbat câte-o impresie, o părere,o vorbă. Cert este că ne bucuram sincer ori de câte ori ne întâlneam. Grigore Radu Stănescu (1 martie 1942 – 25 aprilie 2011) avea tot timpul un zâmbet pe faţă, ceva care inspira încredere, ceva tonic. Aş zice că e primul scriitor râmnicean pe care l-am cunoscut, în vremurile de mult apuse ale concursurilor literare organizate la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat, încă de pe timpul directoratului lui Eugen Semionovici, parcă. Vremuri din care îmi rămâne întipărită pe retina memoriei şi chipul inconfundabilului Matică Costea, un alt duh blând al Râmnicului nostru drag. În ultimii ani, după ce profesorul Grigore Radu Stănescu s-a pensionat, dacă ţin minte bine, ne întâlneam în autobuzul de Bălăceanu. Dumnealui mergea, conform memoriei mele de suprafaţă, la Şcoala din Cochirleanca, unde preda câteva ore  de română. Sincera bucurie a revederii noastre e greu de refăcut în cuvinte. Cert este că, scriitorul Grigore Radu Stănescu nu era un prefăcut, bunătatea sa spirituală fiind şi un fel de etalon al unei bune credinţe dobândite din familie şi din îndelungata sa activitate printre tot felul de oameni, începând cu mediul muncitoresc, din care a pornit la drum, şi terminând cu mediul ceva mai sofisticat al învăţământului, în sensul unei colectivităţi mai omogene dar şi mai dificile. Calm, răbdător, înţelegător, tolerant şi volubil scriitorul Grigore Radu Stănescu a excelat în poezie, în proză, în satiră şi chiar şi în teatru. Îmi amintesc cum, în urmă cu aproape două decenii, imediat după înfiinţarea Teatrului „George Ciprian” , la jurizarea lucrărilor la Concursul de teatru scurt „Ion Băieşu”, Paul Ioachim m-a întrebat dacă îl cunosc pe un autor din Râmnicu Sărat pe nume Grigore Radu Stănescu. Hotărâse să-i atribuie unul dintre premiile concursului şi ar fi vrut să ştie cam ce hram poartă autorul respectiv. I-am spus dramaturgul Paul Ioachim, care era directorul meu: „E un om admirabil şi scrie mai bine decât dumneavoastră”, iar acesta, ca un actor profesionist ce era, mi-a dat o replică pe măsură: „Aşa să fie,îl premiez”. Apoi, la festivitatea de premiere, cunoscându-l în carne şi oase pe laureat, Paul Ioachim mi s-a adresat cu o ironie greu perceptibilă: „Ai avut dreptate, aşa este, e un om tare plăcut la vedere şi la vorbă, dar, să ştii că nu scrie mai bine decât mine. Aşa cum ai glumit tu atunci cu mine, aşa glumesc şi eu acum cu tine.”. Pentru mine, Grigore Radu Stănescu a însemnat un motiv în plus de a fi prezent la Râmnicu Sărat ori de câte ori am fost invitat. Fie-i amintirea veşnică şi intens luminată de bucuria pe care o răspândea în jurul celor apropiaţi, fie ei şi scriitori ceva mai capricioşi…