Iurie Petru Sadovnic (Orheianu), cel mai important cantautor basarabean de muzică folk-rock, s-a născut la 14 decembrie 1951, în satul Jura, raionul Râbnița și a copilărit în satul Susleni, raionul Orhei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, fiind unicul fiu al învățătoarei Fevronia Onofrei și al ofițerului militar, apoi lucrătorului de miliție Petru Tihon Sadovnic. A absolvit Școala Medie din Susleni (1959-1969), după care și-a satisfăcut serviciul militar în orașul Nikolaev, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (1970-1972). A urmat Catedra de Regie și arta actorului a Institutului de Stat al Artelor „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1972-1976) și a fost angajat al Filarmonicii Naționale din Capitală (1974-1996), unde a colaborat și cu Teatrul Poetic. S-a căsătorit la 12 iulie 1975, la Susleni, și a avut doi băieți. A compus 114 cântece și a interpretat 155 de piese, a editat opt albume proprii, figurează pe 16 discuri colective și a produs un alt album; a publicat un volum de versuri și a apărut în două filme artistice, cinci filme muzicale, opt filme documentare și trei spoturi publicitare. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio (prima în luna noiembrie 1978) și de televiziune (ultima în luna martie 2020), fiind menționat în diverse surse tipărite (volume, publicații) și electronice. A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat turnee în Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Franța, Mongolia, Polonia, Republica Democrată Germană, Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina, Ungaria și U.R.S.S. (1975-2020). A cântat în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, cu prilejul declarării independenței Republicii Moldova, la 27 august 1989, și pe front, pentru ostașii care au luptat în războiul din Transnistria, la 1 iunie 1992. A murit la 7 iunie 2021, la Chișinău, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central din oraș la 9 iunie, când a fost instituit doliu național.

Iurie Sadovnic este o emblemă a muzicii folk-rock din Basarabia și un simbol al libertății manifestate prin cântec. Interviul care urmează a fost realizat telefonic de la Chișinău, la 18 ianuarie 2017, când s-au împlinit opt ani de la tragica dispariție a marelui poet Grigore Vieru.

• – Salutare, Iurie Sadovnic!
• – Salutare și din partea mea!
• – Cum l-ai cunoscut pe Grigore Vieru?
• – Eu am fost primul basarabean care i-a cântat versurile; cea dintâi piesă a fost În limba ta, pe i-am cântat-o lui Grigore acasă la el, unde eram împreună cu compozitorul Ion Macovei, care ne-a făcut cunoștință. Era la masă cu noi și mama lui Grigore, la care ținea foarte mult.
• – Grigore Vieru era un om blând și bun; ce alte calități i-ai mai descoperit?
• – El era, totodată, și un om puternic, un luptător de neînvins; opera lui nu putea fi creată de un om slab. Era și foarte duios; când mergea pe stradă, se temea ca nu cumva să strivească o furnică. În același timp, la nevoie era și un prieten adevărat; numai el s-a încumetat să ia apărarea mea și a formației Legenda, când am suferit o lovitură foarte murdară și grea în ziare. La începutul perestroikăi de la noi, s-a lovit și mai mult în toate capetele naționale din Basarabia; atunci, el s-a expus în presă, atrăgându-și critici și chiar injurii.
• – Crezi că, dacă ar fi trăit dincoace de Prut, ar mai fi fost același mare poet? Mă gândesc că, poate, suferința a fost un atu pentru el.
• – Eu nu cred că în România e mai puțină suferință. Noi, cu toții, suntem la răscruci; cât suferă Basarabia, atât suferă și România – și invers. Dacă ar fi avut de la începuturi o școală românească adevărată, ceea ce ne lipsește și multora dintre noi, basarabenilor, poate ar fi fost un poet și mai desăvârșit. Cu toate că, și așa, Grigore a atins niște culmi pe care nu știu dacă vreunul dintre poeții basarabeni și mulți alții din România le-au mai atins cândva.
• – Pe lângă marile satisfacții pe care le-a cunoscut – prin izbânda limbii române, independența Basarabiei, podurile de flori și apropierea dintre frați –, el a încercat și o mare deziluzie, pentru că a fost înjurat la Chișinău de către ruși, iar la București – de către unii români; ți-a vorbit despre asta?
• – Eu știam toate durerile lui, pentru că am fost prieteni mari și am rămas la fel până l-am petrecut pe ultimul drum. Dar nu era omul care să țină pică pe poporul român, pe neamul românesc; el nu purta pică nici măcar bucureștenilor – vorbea despre „unii români de la București”, care provoacă multe daune viitorului țării. Altfel, mi-a zis că a întâlnit în Capitală oameni foarte cumsecade, oameni minunați. A fost chiar nevoit să fugă de acolo, spunând: „Mai bine se ține vântul de stâncă, decât bucureșteanul de cuvânt.”
• – Cum a rămas el în amintirea ta: o figură senină sau tragică?
• – Pe Grigore, nu mi-l amintesc palid sau trist, pentru că eu l-am cunoscut altfel și știu de unde venea puterea lui, de care ne umplea pe toți; el era bateria noastră, el îi încărca pe compozitorii și pe băieții ce țineau un instrument în mână, care voiau să spună un cuvânt despre patria și neamul lor. Era o făptură luminoasă, o rază a Domnului pe pământ. De Grigore, eu nu-mi aduc aminte ca de un mort; el este mereu alături de mine, de chitara și de masa mea de lucru, e povața care-mi stă alături, într-o ramă.
• – Au existat cântece pe versurile lui, pe care le-ai scris, dar n-a apucat să le audă?
• – În principiu, Grigore a fost un poet fericit, pentru că i-am cântat multe versuri; ne întâlneam des la el sau la mine acasă și discutam, îi cântam și, abia după aceea, făceam aranjamentele muzicale.
• – Ai o poezie preferată de-a lui sau un cântec pe versurile sale la care ții mai mult?
• – Toate piesele pe care le-am scris pe versurile lui sunt copiii mei și țin la ele ca la un lucru sfânt din viața mea. Totuși, închei cu o poezioară pe care i-am dedicat-o:
• „Reînviere (lui Grigore Vieru)
• O! Laptele dulce al mamei,
• Prima mea băutură.
• În clipa când o să mor,
• Să-mi dați măcar o picătură
• Din prima mea băutură.”

Florin Bălănescu