Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Gulagul lui Soljeniţîn vechi de când conducătorii Romei şi Greciei antice…

Primit pentru publicare de la: autor, Ion N. Oprea, 15 febr.2014
Editor: Ion Istrate, 16 febr.2014

 

Gulagul lui Soljeniţîn vechi de când conducătorii Romei şi Greciei antice…

      Scuze cititorilor, le prezint o carte – Gulagul o istorie, de Anne Applebaum, jurnalistă şi scriitoare poloneză, distinsă cu premiul  Pulitzer pentru contribuţiile sale la cunoaşterea regimurilor comuniste din Europa de Est, – apărută în 2011 la Editura Humanitas, Bucureşti, tipărită la Artpress-Timişoara, în seria Istorie contemporană, coordonată de Cristian Vasile şi Vladimir Tismăneanu, dedicată celor care i-au povestit întâmplările cuprinse în cele aproape 700 de pagini, cu o bibliografie aşezată în ordinea alfabetică a câtorva zeci de autori şi volume consultate, plus discuţiile cu alţi şi alţi autori de volume cu aceeaşi temă, printre care şi Aleksandr Soljeniţîn, personal diplomatic, coordonatori şi îngrijitori de arhive şi biblioteci, diferite Fundaţii şi Institute de cercetare în materie, prieteni şi colegi, editorilor, oamenilor de pe stradă cu care a confesat, cărora, autoarea le mulţumeşte!

Cartea de faţă este o completare fericită,  întregeşte şi explică pe larg, chiar amănunţit ceea ce făcuse Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag, 1918-1956. – dar şi Panait Istrati în Spovedania unui învins, zicem noi, – este Istoria celor 60 de ani de existenţă a Gulagului sovietic, un complex de lagăre, închisoare şi  muncă , patronate în numele partidului comunist de poliţia politică a ţării, în care milioane, zeci de milioane de oameni au trecut şi unii au şi murit ca deţinuţi politici, duşmani ai poporului.

Vrând-nevrând, ultima denumire, – „duşmanii poporului” – ne poartă cu gândul şi la ceea ce au fost, fireşte  prin împrumut?, după 1945 şi până în 1964,  lagărele de muncă, închisorile, regimul deportărilor şi al domiciliului obligatoriu prin care au trecut la noi în ţară şi chiar în URSS, mii şi zeci de mii de cetăţeni români, pentru… reeducarea revoluţionară, fără consecinţe pe plan politic, economic şi cetăţenesc pentru torţionari, după 1989.

Foarte mulţi dintre cei care au populat Gulagul – la ei dar şi la noi – nu s-au mai întors niciodată acasă, ni se spune. Şi de pe coperta interioară ultimă a volumului citim proba crimelor, care nu-i singura: „…Nici o estimare a numărului victimelor nu poate să redea efectul cumulat pe care l-a avut represiunea stalinistă asupra vieţii şi sănătăţii unor familii întregi. Un om a fost judecat şi împuşcat ca „duşman al poporului”, soţia lui a fost dusă într-un lagăr ca „membră a familiei  unui duşman al poporului”, copiii lor au crescut în orfelinate şi s-au alăturat bandelor de infractori, mama lui a murit de durere şi îngrijorare, verii, mătuşile şi unchii lor au întrerupt orice legătură cu ei, ca să evite să fie şi ei implicaţi. Familiile şi prieteniile s-au destrămat, frica îi sufoca pe cei care rămâneau acasă, chiar dacă nu mureau”.

Întocmai ca în România şi restul ţărilor din lagărul socialismului victorios din perioada anilor la care m-am referit.

„Superb documentată, scrisă cu compasiune şi rigoare, cartea aceasta este comparabilă cu lucrările clasice din domeniu, inclusiv  cu Arhipelagul Gulag a lui Soljeniţîn. Se constituie ea însăşi într-un monument pentru milioanele de victime ale totalitarismului comunist, pentru toţi cei care au fost supuşi unui experiment maniacal de distrugere a fiinţei morale şi a individului în genere, spune cititorilor Vladimir Tismăneanu, recomandând-o, dacă vor să înţeleagă tragicele lecţii ale unui veac mai sângeros decât oricare altul”.

Ale unui veac deosebit de sângeros pentru că fenomenul a avut întindere mare, sub forme diverse, nu numai pe teritoriul celor două surori în promovarea şi folosirea efectelor Gulagului, în URSS, dar şi în organizarea Holocaustului, propriu nu numai Germaniei naziste şi hitleriste, ci şi ţărilor satelite.

Gulagul a însemnat acronim Administraţia Generală a lagărelor şi nu numai a lagărelor de concentrare, ci şi sistemul de muncă forţată, fie că a fost vorba de lagăre de muncă sau  de pedeapsă, pentru  deţinuţii de drept comun sau politici, pentru bărbaţi, femei ori copii, lagăre de tranzit, dar şi orice a însemnat arestare, interogator, transportul în coloană, zile şi nopţi, nemâncaţi, în vagoanele pentru vite neîncălzite, neaerisite, destrămarea familiilor, anii petrecuţi în exil, în deportare sau cu domiciliu obligatoriu, miile, milioanele de morţi, inutile şi premature, chiar şi cele săvârşite cu focuri de armă la marginea drumurilor ori în pădurile de la Katen, multă vreme Hitler ştiind de metodele lui Stalin şi Stalin de ale lui Hitler, împrumutându-şi-le. Cele două sisteme de lagăre, întemeiate aproape concomitent, după primul război mondial, existând oameni care au trecut prin reţeaua ambelor sisteme, care de care mai nocive,    au constatat şi suportat pe propria lor piele, ceea ce a fost unul în raport cu altul, niciunul mai uman, cel sovietic îndreptat împotriva “duşmanului de clasă” sau de ideologie, cel hitlerist, a suboamenilor, mai întâi infirmii şi retardaţii, ulterior a ţiganilor, homosexualilor, dar mai ales a evreilor. Şi într-o parte şi în alta oamenii erau arestaţi, chinuiţi, împuşcaţi sau gazaţi nu pentru că făcuseră ceva, ci pentru ceea ce erau.

Referindu-se la ceea ce erau evreii pentru toate relele nu numai din Germania, Hitler, în Mein Kampf, scria: „Dacă am pune bisturiul pe un asemenea abces, am descoperit imediat, ascuns ca un vierme într-un trup în putrefacţie, un mic evreu adeseori orbit de lumina prea bruscă”… Aşa se întâmplase mai înainte cu celelalte categorii ale populaţiei, după cum comuniştii avuseseră „duşmani ai poporului” mai întâi foştii regimului trecut, apoi pe adversarii lor politici, adesea doar ipotetici, anumite grupuri naţionale şi etnice, după cum li se năzărea- polonezi, baltici, ceceni, tătari, evrei…Cu colhoznicii a fost bătălia cea mare, nu vroiau să-şi cedeze pământurile.

Şi într-o parte şi în alta, la ruşi ca şi la nemţi, procesul de dezumanizare începea chiar din momentul arestării sau a ridicării de la domiciliu, omul era dezbrăcat de haine şi de identitate, deveneau cifre, nu li se mai înlesneau contactul cu cei de afară, erau supuşi interogatoriilor sub tortură, împinşi în proces absurde, dacă mai trăiau, excomunicaţi din societate, nu mai aveau drepturi, nimic din fiinţa umană. Deosebiri erau în sistemul de pază, al aplicării pedepselor –  într-o parte Gulagul cu tot felul de prestaţii înjositoare, în alta crematoriile, gazarea.

„Istoria lagărelor sovietice nu poate fi scoasă din contextul istoriei îndelungate”, scrie Anna Applebaum. Lagărelor de concentrare cu închisorile lor, cu exilul, cu încarcerările, cu deportarea sau domiciliul obligatoriu, ca formă de populare a întinselor teritorii siberiene. Mânarea oamenilor în ţinuturile îndepărtate ca să rămână utili vieţii, să nu-i infecteze pe alţii cu idei sau acte potrivnice momentului, este un obicei vechi, ca însăşi civilizaţia, zice autoarea. „Conducătorii Romei şi ai Greciei antice îşi trimiteau disidenţii în colonii îndepărtate. Socrate a ales să moară decât să îndure chinurile exilului din Atena. Poetul Ovidiu a fost exilat într-un port dunărean de la Marea Neagră. Anglia din epoca georgiană îşi trimitea hoţii de buzunare şi tâlharii în Australia. Franţa secolului al XIX-lea îşi surghiunea delincvenţii condamnaţi în Guyana. Portugalia îşi expedia indezirabilii în Mozambic”, scrie autoarea în  introducerea la carte.

Însăşi Rusia a avut propriul model de exil. Pe la 1649, la ei exilul era considerat o formă mai umană de pedepsire a delicvenţilor, preferabilă pedepsei cu moartea, a arderii cu fierul roşu sau mutilării. Se ştie, şi cartea subliniază, Puşkin a suportat exilul, în timp ce pe alţii îi înspăimânta deportarea. Pe la anul  1722, Petru cel Mare a dat o lege specială prin care delincvenţii condamnaţi erau obligaţi ca împreună cu soţiile şi copiii lor să suporte deportarea în ţinuturile din apropierea minelor de argint de la Dauria, în Siberia, cum mai folosise ocnaşii şi şerbii la construcţia de drumuri, fabrici şi chiar a oraşului care i-a purtat numele – Sankt- Petersburg, ultima lucrare, mai ales, considerată un mare succes economic şi politic care i-a adus admiraţia  lui Stalin  care va perfecţiona metodele  de realizare a astfel de munci.

Este adusă în faţă şi o lege care evidenţiază  un fel de obicei al pământului mai general, cum a fost la noi sfatul şi puterea bătrânilor. La 1736 o lege rusească prevedea că atunci când într-un sat cineva era rău famat, săvârşea o faptă nefastă cu influenţă negativă asupra obştiei şi a urmaşilor ei, bătrânii satului puteau hotărî îndepărtarea acestuia din localitate, chiar şi în exil,  şi preluarea averii nefericitului. Despre legea de la 1736 a vorbit elogios Nichita Serghievici Hrusciov ca posibilă de folosit în 1948 când ţăranii sovietici nu se prea lăsau convinşi să intre în colhozuri, să apuce pe drumul belşugului, cum li se spuneau. Este amintită şi o carte, Siberia şi sistemul exilului, autor George Kennan care elogiază aşa numitele procese administrative de care se foloseau conducătorii ruşi la 1891, când fără nici o sentinţă judecătorească, ca şi în România şi nu numai după 1945, indezirabilii, adversari politici sau de orice natură a celor de la putere, erau ridicaţi, adesea cu întreaga familie, ba şi cu rudele apropiate, şi cantonate acolo unde le dictau interesele, neomenia. Aşa a fost cazul şi la 1825 cu grupul deţinuţilor politici a decembriştilor, nişte aristrocraţi neconvenabili ţarului Nicolae I, cinci dintre  aceştia fiind condamnaţi la moarte, restul deposedaţi de titlurile nobiliare şi de avere, trimişi în lanţuri în îndepărtata Siberie, doar câţiva rezistând timp de treizeci de ani, până i-a graţiat Alexandru al II-lea, succesorul lui Nicolae I. Fiodor M. Dostoievski a fost şi el unul din condamnaţii altui an, 1849, care timp de patru ani, ca deţinut politic, a cunoscut exilul siberian, omul care a scris Amintiri din casa morţii, o carte zguduitoare despre viaţa în închisorile ţariste ale acelui timp. Culme a interesului manifestat, este reamintit şi pus în carte, cum la 1890, Anton Cehov, în apogeul succeselor literare, şi-a găsit timp să viziteze coloniile penitenciare din insula Sahalin şi să scrie despre milioanele de oameni care putrezeau în închisorile de acolo, fără nici un motiv, în condiţii barbare, trimişi la sute de mii de kilometri depărtare, în frig şi în lanţuri, îmbolnăviţi de sifilis, cum scria el editorului cărţii care avea să relateze nenorocirile.

Drumul spre Siberia a fost primitor şi pentru bolşevicii de la revoluţia mică, 1905, numai că, în calitatea lor de oameni politici, regimul penitenciar le-a fost mult mai blând. Este citat cazul Ordjonikidze, lider bolşevic, care relatează că a dispus nu numai de hârtie şi instrumente de scris, ci şi de cărţi, precizând că în fortăreaţa Schlusselberg a citit pe Adam Smith, Ricardo, William James, Frederick W. Taylor, Plehanov, F. Dostoievski, Ibsen. Fotografiile îl arată pe Troţki, alt lider aflat în exil în Siberia de Est în anul 19oo, ca şi în 1906 la închisoarea Petru şi Pavel, foarte… ferchezuit, îmbrăcat în adevărat lux, impropriu Gulagului. Biograful lui Stalin, Dimitri Volkgonov, spune că acesta „nu era obligat să muncească, putea să citească după pofta inimii, chiar să evadeze”, lucru pe care l-a şi făcut, în patru rânduri, devenind erou pentru cei care îi „studiam” … autobiografia şi nu i-am ştiut-o niciodată!.

Cartea în discuţie relevă că nici Uniunea Sovietică, nici Germania lui Hitler nu-s ţările totalitare care au construit şi folosit primele lagărele de concentrare. Cuba colonială este ţara care la 1895 a făcut acest lucru. Ca să pună capăt unor revolte locale. Spania imperială le-a pregătit surpriza ţăranilor cubanezi pe care i-a luat de pe pământurile lor şi i-a concentrat în lagăre, privându-i până şi de hrana necesară şi de adăposturi cât de cât confortabile. Pe la anul 1900 ideea concentrării  sociale a ajuns la englezi care şi ei au devenit autorii unui astfel de proiect în cazul războiului Burilor din Africa de Sud, când civilii buri au fost şi ei concentraţi în lagăre, lipsiţi de ceea ce omeneşte le era necesar.

De aici, de la cubanezi, spanioli, englezi şi buri, se pare, ideea lagărelor de concentrare  a ajuns la ruşi, când Troţki  a studiat  istoria Burilor, de aici în Germania când în 1904 coloniştii germani din Africa de Sud-Vest au adoptat modelul concentraţionist britanic, cu nuanţe rasiale. De altfel, în 1912, o carte intitulată  Gândirea germană în lume,  care a făcut propaganda rasei superioare, bine vândută, a deschis nişte drumuri care aveau să ducă către lagărele de conce -ntrare din 1933 în Germania…

În ce priveşte Rusia, „primele lagăre sovietice au fost înfiinţate imediat după sângeroasa, violenta şi haotica revoluţie rusă”, ne spune Anna Applebaum. În  timpul revoluţiei, al terorii şi războiului civil, „condamnările la moarte  erau pronunţate la întâmplare”, argumentează autoarea folosind ceea ce spune istoricul Richard Pipes, „oamenii erau împuşcaţi fără nici un motiv şi tot fără motiv eliberaţi”.

Atunci începând cu 1917, totul fusese răsturnat, cine avusese avere şi experienţă de-o viaţă se transformase într-un dezavantaj, subliniază autoarea, jaful era ridicat în slăvi, era considerat naţionalizare,  omorul devenise componenta recunoscută a luptei pentru instaurarea dictaturii proletariatului, imediat se fabricau legi cum a fost şi cea a confiscării tezaurului românesc, tone de aur, valori imense care însemnau nu numai monedă, dar şi bijuterii, lucrări de artă şi de tezaurizare, documente arhivistice care înseamnă memorie românească sustrasă, deşi formal protejată cu documente ale marilor puteri garante. Explicabil şi de ce Lenin reuşea să arunce mii de oameni în închisori numai pentru motivul doar că avuseseră nişte averi sau titluri nobiliare, după cum am spus.

‚Elementele care nu inspiră încredere”, spusese Lenin, să fie închise în lagăre de concentrare, indicaţie care făcuse ca numeroşi aristocraţi,  negustori şi alţi oameni catalogaţi posibili duşmani să le populeze, ajungându-se ca în câţiva ani, în 1921, să existe 84 de asemenea instituţii în 43 de regiuni. În 1929 Stalin le-a înmulţit, le-a dat o semnificaţie nouă, făcând din ele principalul mijloc de industrializare şi dezvoltare economică a ţării, poliţia secretă sovietică preluând sistemul penal în materie, lagărele şi închisorile ne mai depinzând de sistemul judiciar, ci de dictatura politicului, cu arma sa drept scut de camunflaj ideologic, securitatea şi poliţia. După  al doilea război mondial,   prin 1950, Gulagul număra cel puţin 476 complexe concentraţionare, cu mii de unităţi subordonate, fiecare cu multe mii de deţinuţi care lucrau în toate domeniile, de la exploatările forestiere, minerit, construcţii, industrie şi agricultură, proiectarea avioanelor şi industria armată, până la cercetarea şi înfăptuirile ştiinţifice. Gulagul, explică autoarea,  avea propriile legi, obiceiuri, propriile principii morale şi chiar propriul dialect, propria literatură. „O galerie distinctă de ticăloşi şi eroi” care îşi lăsau amprenta asupra tuturor celor care trecuseră pe acolo. Din rândul celor din Gulag sau dintre foştii internaţi se recrutau proprii gardieni sau conducători de lagăre şi închisori, înregimentaţii armatei, viitori oameni politici chiar, pentru că totul era stat în stat, o adevărată închisoare a popoarelor sovietice, furnizoare de „cadre”.

 

Viaţa de deţinut a lui Soljeniţîn începuse într-o manieră proprie acelor timpuri. După 1941 când făcuse şcoala de ofiţeri şi luptase pe frontul  de vest toată toamna şi iarna anului 1943, într-o scrisoare adresată în 1945 unui prieten a schiţat câteva critici la adresa lui Stalin. După aceea, la puţin timp a fost arestat.

Un adept, chiar mai puţin convins al comunismului, în închisoare a fost şocat de felul cum erau trataţi deţinuţii. Dar mai ales soldaţii armatei roşii căzuţi în mâinile naziştilor, adică cei care, după cum considera el, erau nişte „oameni care ar fi trebuit să se întoarcă acasă ca nişte eroi”.

Pedeapsa a ispăşit-o într-o serie de lagăre obscure, inclusiv undeva lângă Moscova. A fost un deţinut care nu ieşea în evidenţă. Colaborase cu autorităţile, şi-a dat seama că a greşit devenind informator şi a sfârşit muncind ca zidar. Zidar  era meseria care i-a atribuit-o eroului primei sale nuvele, Ivan Denisovici.

După eliberare, a predat la o şcoală din Riazan, unde a început să scrie despre  experienţele vieţii sale. Ceea ce l-a făcut cunoscut pe Soljeniţîn a fost faptul  că lucrarea lui a apărut în URSS cât timp Hruşciov era la putere, în noiembrie 1962.  Acesta a aprobat-o, în decembrie l-a cunoscut pe autor, l-a felicitat personal, i-a lăudat cartea pentru că fusese scrisă „în spiritul celui de-al douăzeci şi doilea congres al partidului”, ceea ce însemna că putea deranja proprii duşmani ai curentului.

Cartea a plăcut şi nu,  autorităţilor, criticilor literari şi cititorilor de rând. O femeie, căreia până atunci îi fusese frică să-şi exprime gândurile despre ce îndurase, îi scria dând frâu liber sentimentelor: „Faţa mi-era scăldată de lacrimi. Nu le-am şters fiindcă  toate acestea, cuprinse în câteva pagini ale revistei, făceau parte din intimitatea mea, fiecare zi din cei cincisprezece ani petrecuţi în lagăr”. Altă scrisoare i se adresa: „Dragă prietene, tovarăş şi frate, citind povestea dumneavoastră, mi-am amintit  de Sivaia Maska şi de Vorkuta… gerurile şi viscolele, insultele şi umilinţele. Am plâns în timp ce citeam – toate personajele îmi erau familiale, ca şi cum ar fi fost în propria brigadă. Mulţumesc  încă o dată. Vă rog, continuaţi să scrieţi”.

Cartea era şi un motiv de teamă pentru foarte mulţi cărora putea să le cadă capetele. Se părea că Soljeniţîn, ca şi Hruşciov, merseseră prea departe. În octombrie 1964 Hruşciov a fost dat jos. Cel care l-a înlocuit, Leonid Brejnev, era tocmai conducătorul  reacţionarilor neostalinişti din partid, potrivnici dezgheţului care se anunţase. Tot ce a mai scris Soljeniţîn nu s-a mai publicat în Uniunea Sovietică, cel puţin până în 1989. În 1974, când lui Soljeniţîn i-a apărut în engleză Arhipelagul Gulag, carte în trei volume, despre sistemul de lagăre sovietice,   scriitorul  a fost expulzat. Ulterior, s-a stabilit în Statul american Vermont. Până când a venit epoca lui Gorbaciov puţini cetăţeni sovietici citiseră Arhipelagul Gulag, Istoria lui pe care o scrisese Soljeniţîn despre sistemul lagărelor sovietice.

S-a spus, succesorii lui Stalin au desfiinţat sistemul de lagăre. Nu-i adevărat! Mai degrabă închisorile au evoluat, ni se argumentează în cartea de faţă. În anii 1970-1980 multe au fost reprofilate şi transformate.  Devenite închisori masive pentru alte şi alte generaţii. După 1985 preşedintele american Ronald Reagan şi omologul său sovietic, Mihai Gorbaciov,  încă discutau despre lagărele sovietice şi despre cei care le populau… La ruşi, ca şi în România, mulţi ani, omul de rând, care nu a avut pe cineva internat, nu a cunoscut nimic despre aceste închisori speciale.

Când Mihail Gorbaciov a devenit secretar general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în martie 1985, ni se spune, cu „o figură enigmatică, şiret şi alunecos” pentru unii, dar „iubitor de whisky în loc de votcă”, cu „o soţie care admira şi purta îmbrăcăminte occidentală”, lumea politică, mai ales, nu-l vedeau a fi mai liberal decât predecesorii.

Se înşelau, însă, ni se spune şi o ştim şi noi, că ne referim la fapte trăite. Gorbaciov provenea dintr-o familie de „duşmani ai poporului”, unul dintre bunicii lui, ţăran, fusese arestat şi suportase regimul lagărului de muncă în 1933. Celălalt  bunic fusese arestat în 1938 şi în închisoare torturat de un anchetator până i-a rupt braţele

Despre ceea ce avusese un impact uriaş pentru el,  Gorbaciov avea să scrie în memoriile sale (Gorbachev, p. 24): ‚Vecinii noştri ne ocoleau casa de parcă am fi fost ciumaţi. Numai noaptea unele rude apropiate îndrăzneau să treacă pe la noi. chiar şi băieţii din cartier mă evitau. Toate astea au fost un mare şoc pentru mine şi au rămas întipărite în memoria mea pentru totdeauna”.

Ca şi Hruşciov altădată, în noiembrie 1987, după o perioadă ştearsă, cu fapte care nu prea plăcuseră nici marii mase – lupta împotriva votcii – Gorbaciov spunea într-un discurs public : « absenţa unei democratizări corespunzătoare în societatea sovietică a fost cea care a dus atât la cultul personalităţii cât şi la încălcarea legii şi la represiunile din anii 3o”. Şi ca să fie şi mai clar, continua : « ca să fiu direct, acestea sunt crime bazate pe abuzul de putere. Multe mii de membri ai partidului şi cei din afara lui au fost victime ale represiunilor în masă. Acesta este, tovarăşi, cruntul adevăr ».

Autoarea ne reaminteşte: Hruşciov vorbise într-o adunare închisă, Gorbaciov – la televiziunea naţională iar cuvântarea lui fusese urmărită de mai multă lume. Impactul public mult mai larg.

După discurs, presa şi literatura au devenit altele, mai libere, inclusiv comentariile de tot felul. Cititorii au avut şansa să citească altă literatură: nu numai Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, ci şi pe Osip Mandelştam şi Iosif Brodski, Recviemul Annei Ahmatova, Doctor Jivago al lui Boris Pasternak, Lolita lui Nabkovo, nume ca Evghenia Ghinzburg, Lev Razgon, Varlam Şalamov, Anatoli Jigulin , Anna Larina şi Dmitri Lihacev devenite  tot mai căutate…

Istoricii sovietici descopereau şi ei alte adevăruri. Oamenii de ştiinţă la fel…

Deşi rămas fidel regimului sovietic, cum fusese şi Hruşciov, iar în închisori mai existau sute de prizonieri de conştiinţă, , printre ei şi Anatoli Marcenko, Gorbaciov hotărât să spună adevărul despre trecut, graţierea completă a tuturor deţinuţilor politici din URSS se lăsa aşteptată.

În decembrie 1986, când a fost înmormântat Anatoli Marcenko, omul care 25 de ani stătuse în închisori, fără să fi ridicat vreodată “steagul alb al capitulării” de sine, şi la care s-a prezentat şi soţia lui Larisa Bogoraz, administraţia a refuzat  să-i spună nu numai cum a murit, dar nu i-a dat nici certificatul de deces, actul de înmormântare, fişa medicală, scrisorile, jurnalele şi lucrurile personale, nici posibilitatea să împartă pomana prietenilor ţinuţi la distanţă…

Toate acestea au devenit publice. Poate şi datorită lor, ulterior, la sfârşitul anului 1986, Gorbaciov avea să-i graţieze complet pe toţi deţinuţii politici din URSS.

Gorbaciov, nepotul unui „duşman al poporului”, autor a glasnostului, a discuţiei amănunţite şi cinstite despre trecutul nefast sovietic nu înţelesese că, prin aceasta, nu făcuse altceva decât a subminat legitimitatea conducerii statului şi a partidului unic,  fapt care a declanşat şi condus la dezintegrarea URSS. Aceasta poate  a fost şi  tragedia intelectuală a unui OM MARE!

 Cartea este o mare operă. O enciclopedie socială care nu numai că reliefează, ci demască politicul, de când lumea, de la Roma şi Grecia antică, după cum m-am pronunţat. Cuprinzând mai multe părţi constitutive, prima şi cea de a treia ei secţiune sunt nişte cronologii nu statistice, ci total sociale, de larg interes: în Originile Gulagului, perioada 1917-1939, stau titluri care tratează începuturile bolşevismului, informaţii şi descrieri despre primul lagăr al Gulagului, anul 1929 – anul Marii Cotituri, Canalul de la Marea Albă şi extinderea lagărelor. Marea Teroare şi urmările ei; Ascensiunea şi prăbuşirea complexului industrial al lagărelor, anii 1940-1986, cu începutul războiului, „Străinii”, înainte şi după amnistie, apogeul complexului industrial de lagăre – că acesta ajunsese Gulagul – o închisoare în interiorul şi exteriorul sârmei ghimpate, –  moartea lui Stalin, revoluţia zekilor, dezgheţul şi eliberarea, factorul principal Gorbaciov, era disidenţilor, anii 80: distrugerea statuilor.

Secţiunea centrală a cărţii – Gulagul o Istorie – relatează ceea ce a fost viaţa în lagăr a popoarelor URSS, cu arestările, închisoarea, transportul, sosirea, repartizarea deţinuţilor, viaţa şi munca în lagăr, pedepse şi răsplătirea nu numai a muncii, gardienii, deţinuţii, femei şi copii, muribunzii, strategii de supravieţuire, revolte şi evadări, toate cu minuţiozitate, rigurozitate şi acribie inventariate şi reliefate. Să ne aducem aminte, dar să nu le mai folosim! Oare?…

Note, bibliografie – spuneam, – glosar de termeni, indice de carte, chiar pe capitole, indicaţii pentru permisiuni de reproducere a textelor şi a ilustraţiilor, întregul ansamblu al volumului probează din plin nu doar munca cuiva, autoarea, ci o activitate multiplă a multor minţi, din rândul cărora şi omul de pe stradă este un personaj  preţuit.

Fiică prin adopţie (n. Washington, 1964) a unei ţări care a luptat mereu ca să-şi păstreze fiinţa – Polonia, – soţie de diplomat, – Radoslaw Sikorski, ministru al apărării dar şi de externe în ultimele guverne de până în 2011 – jurnalista şi scriitoarea Anne Applebaum punându-şi ea singură întrebarea de ce a scris cartea aceasta îşi dă un răspuns care ar trebui să ne zguduie conştiinţele, făcându-ne să ne cutremurăm trăind actualele clipe de linişte şi vise optimiste: „ea a fost scrisă fiindcă în mod sigur aşa ceva se va întâmpla din nou”( ! p. 577).



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Acest „In mod sigur aşa ceva se va întâmpla din nou”, in ciuda unei serioase doze de pesimism a la Murphy pare a fi cat se poate de credibil pe fondul epuizarii rezervelor energetice, a erodarii functiilor statului si a instabilitatii politice mondiale…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5