Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

PANAIT ISTRATI ACUZATOR A LUI MAXIM GORKI, PRECURSOR A LUI SOLJENIŢÎN (1)

Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 10 mai 2014.
Editor: Olivian Ivaniciuc, 11 mai 2014

PANAIT ISTRATI ACUZATOR A LUI MAXIM GORKI, PRECURSOR A LUI SOLJENIŢÎN ?

                                  Moto: „Primul disident anticomunist e,
                    totuşi, un român: Panait Istrati din disidenţa
          estică, aşa cum observa, în 1978, Monica Lovinescu”.
 
 (Magda Ursache din Comunismul cu rele şi
rele, p.172, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013)

      1 

Înapoiat din Uniunea Sovietică, unde participase la cea de-a zecea aniversare a Revoluţiei din Octombrie, după ce rămăsese 16 luni şi vizitase multe localităţi, la 15 februarie 1929 Panait Istrati sosea la Paris unde într-un dialog epistolar cu Romain Rolland privitor la cele văzute şi trăite acolo, constată că se află în faţa unui om care, deşi îi aprecia curajul de-a fi rostit adevărul, îl sfătuia să nu publice nimic din cele constatate.

–         Cunosc francheţea dumitale şi nevoia de a vorbi… Zăvorăşte-te ! Cât despre condeiul dumitale, ai destule cu ce să-l ocupi, fără să te afunzi în politică. Ai văzut acolo şi realizări mari. Povesteşte asta !

–         Ştiu că trebuie să scriu cartea !, i-a răspuns scriitorul român, mai hotărît decât oricând în relaţiile cu prietenul său francez pe care, la rândul său, îl venera.

 La 20 mai 1929 manuscrisul cărţii „Spovedanie pentru învinşi” fiind bun pentru tipar,  Istrati  l-a anunţat pe Rolland:
–         Prietene, mi-am vărsat năduful. Va fi o petardă teribilă, ce va răsuna în toată Europa…

      După cum şi titlul o afirma, cartea „Foc şi flacără”,  va deveni ciclul Spre altă flacără. Dealtfel, la 19 decembrie 1928, când se înapoiase la Moscova din peregrinările sale prin ţara Sovietelor, -din Moscova, prin Ukraina, Georgia, Marea Neagră, Caucaz, apoi în călătoriile la Murmansk, Alexandrovsk, insulele Solovievski, Arhanghelsk,  îi trimisese lui Rolland copiile a două scrisori adresate prietenului său Gherson, secretar al G.P.U..  Într-un post-scriptum la acestea  adăugase: „Când mi-am luat acest angajament (ataşament faţă de puterea sovietică al cărei colaborator rămânea, fără gând de reîntoarcere binevoitoare către capitalism, pe care îl vedea şi dorea a fi nimicit, dar în condiţiile unei lupte şi munci cinstite, cerând încetarea combaterii opoziţiei prin teroare, cu proclamarea dreptului la critica de partid, cu participarea chiar şi a celor excluşi pentru vina de a fi opozanţi, introducerea votului secret în partid şi sindicate n.n.), îmi închipuiam, în naivitatea mea, că oamenii Puterii sunt de bună credinţă, că nu cunosc putreziciunea de sub ei şi credeam că ar fi de ajuns un glas puternic şi prieten, care să le-o semnaleze, pentru ca ei să-şi dea seama şi să ia măsuri.

  După „Afacerea Rusakov”, m-am convins că Puterea era conştientă de răul care submina Revoluţia şi că nu accepta nici o critică. Această situaţie m-a eliberat de angajamentul luat, căci nu mai era nimic de aşteptat de la cei de sus. A te comporta cu blândeţe, nu va însemna nimic. Trebuie deci, lovit”.

         La începutul lui iunie când îl întîlneşte pe Romain Rolland şi îi citeşte manuscrisul, scriitorul francez este înspăimântat. După ce în octombrie Istrati publică capitolul referitor la „Afacerea Rusakov sau URSS de azi” (în Nouvelle revue francaise, 10 0ctombrie, L-affaire Roussakov ou l-U.R.S.S. d-aujourd-hui), Roland ripostează : „Nimic din tot ce s-a scris de zece ani încoace împotriva Rusiei, din partea duşmanilor ei înrăiţi, nu i-a făcut atâta rău cât îi vor face aceste pagini”…
                                                        *
       Cartea Spovedanie pentru învinşi apare în librării la 15 octombrie 1929. Ce reprezină această carte în contextul operei istratiene ? Este Cartea de vizită a scriitorului cetăţean Panait Istrati, combatant pentru libertate şi dreptate socială. Cu sacrificiu de sine, el a dezvăluit – printre primii – opiniei publice mondiale, cangrena care rodea dictatura comunistă, pusă în slujba unei caste – nomenclatura – ce trăia în opulenţă, în timp ce poporul era asuprit, înfometat şi exploatat, scrie la reeditare, în prezentarea cărţii Alexandru Talex,

     Interzisă în toate ţările dictaturii comuniste, cartea vede lumina tiparului pentru prima oară în România în 1991 la Editura Dacia, Cluj-Napoca, în Colecţia Ieşirea din Labirint, în coordonarea lui Iordan Chimet.

    La înapoierea din URSS, Panait Istrati declarase: „Nu voi mai crede într-un viitor mai bun decît în ziua când revoluţia va fi făcută sub semnul copilăriei” – cu alte cuvinte al tinereţii, zice prefaţatorul, această primă treaptă a vieţii umane, care nu cunoaşte compromisul.

    Peste ani, când, urmare a democratizării vieţii în URSS, sub Mihail Gorbaciov, s-a hotărît că adevărul despre trecut trebuie spus aşa cum s-au întâmplat lucrurile, el a autorizat şi apariţia unui val de documente despre organizarea muncii forţate în lagărele deţinuţilor politici – Gulagu-rile – publicându-se şi „Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţîn. „Gulagul. O istorie”, este şi cartea lui Anne Applebaum, premiată în 2004 cu prestigiosul  premiu Pulitzer. Alte cărţi, Originile totalitarismului (de Hannah Arendt), Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitaea Şoah-ului, 2007 şi Originile intelectuale ale leninismului, 2007, de Alain Besancon, apărute to la Editura Humanitas, ca şi Spovedania… lui Istrati, tratează aspecte din viaţa lagărelor de muncă  sovietice. Încă din 1918, în acestea erau internaţi toţi cei care nu inspirau încredere celor aflaţi la putere. Creaţie a lui Lenin, în 1921 în URSS erau deja 84 de lagăre. În 1929 când a apărut cartea lui Panait Istrati, Stalin perfecţiona şi desăvârşea sistemul care în 1953 la moartea lui făcuse ca prin lagăre să fi trecut aproximativ 30 milioane de oameni, cu mult mai mulţi de cât populaţia României, dintre care cel puţin 3 milioane au murit. În anii 50 se menţionează că ar fi existat 476 de complexe concentraţionare. O continuare a ceea ce fusese în epoca ţaristă momentele de vârf când decembriştii în 1825 şi adepţii lui Petraşevski, 1849, au umplut lagărele din Siberia ca deportaţi.

     Este meritul omului care a fost Panait Istrati că nu a ratat un subiect care îl situează la un loc de mare cutezanţă cetăţenească şi scriitoricească, realizând cartea la care ne referim, lucru despre care, regretabil,  nu se prea vorbeşte. „Nouă, bolşevicilor, spunea Istrati, nu ne este îngăduit tot ceea ce a fost taxat drept crimă şi pedepsit cu moartea. Şi anume: uşurinţa, desfătarea, confortul, nedreptatea, favorurile. Şi când unul de-ai noştri – cel puţin din generaţia noastră – şi le-ar îngădui, noi trebuie de îndată să-l pironim la stâlpul infamiei, agăţându-i pe piept această tăbliţă: „Opreşte-te trecătorule şi plângi acest om, pe care noi l-am luat drept tovarăş! Căci în clipa când voiam să dăm, cu mâinile însângerate, un exemplu de ceea ce trebuie să fie viaţa nouă, el a comis crima, – în calitate de judecător – de-a fi trimis un nevinovat în Siberia, ca să-şi poată însuşi raţia lui de unt”.    

    El ştia un lucru: că o majoritate strivitoare de oameni din clasa sa muncitoare – se afla în URSS la putere. Că ajungând acolo, s-a pus pe mâncat şi cu gura plină îndepărtează de la masă şi lasă să moară de foame pe toţi fraţii care nu erau de părerea lor. Că cei care se opuneau erau nu numai îndepărtaţi de la masa ospăţului, ci şi îmbarcaţi şi trimişi în Siberia, în lagărele de muncă sau la moarte sigură.

   La zece ani de la revoluţia din Octombrie Panait Istrati vizita teritoriile URSS despre care  se vorbea de prosperitate. Viaţa românească nr. 4-1928 vorbea despre Panait Istrati, vice-preşedinte al Asociaţiei pariziene, invitat prin V.O.K.S. la Moscova: “Mâine plec la Moscova, invitat la sărbătorile celei de-a X-a aniversări de la revoluţie”, îi scria el lui N. Constantinescu, la 17 octombrie. După încheierea festivităţilor participă la o excursie organizată pe litoralul Mării Negre, vizitează  Transcaucazia, la Tiflis, în Georgia, cel mai frumos oraş al Uniunii, unde, constată, pentru a cumpăra o pâine se stătea ore şi ore la coadă, de la ora trei dimineaţa…

     Un timp se stabileşte la Kiev. Asistă la turnarea filmului după Chira Chiralina, şi împreună cu Nikos Kazantzakis lucrează la un scenariu de film. Plecat în vizită la Atena împreună cu acelaşi Kazantzakis vorbeşte deţinuţilor comunişti din închisoarea Singro, ca şi la Teatrul Alhambra exprimându-şi impresiile despre care consemnează şi ziarul comunist Rizospatis din 12 ianuarie 1928.

   Revenit în URSS, peregrinează din Crimeea la muntele Ararat şi la Oceanul Îngheţat de Nord, prilej cu care faptele care îi produc impresii negative, cum este cazul afacerii Rusakov, familie a prietenului său Victor Serge, sunt făcute publice, combătute.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    Cu totul deosebit!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5