Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 10 mai 2014.
Editor: Olivian Ivaniciuc, 13 mai 2014

PANAIT ISTRATI ACUZATOR A LUI MAXIM GORKI, PRECURSOR A LUI SOLJENIŢÎN ?

2

Lumea moare de foame nu numai la Tiflis, Georgia, Transcaucazia, ci în întreaga Uniune Sovietică, şi sunt oameni, ieşiţi din sânul mulţimii, care, se proclamă elite, îşi impun salarii bune şi alte venituri, ca să scrie cărţile Revoluţiei, iar ei, în schimb, sufocă literatura, strivesc spiritele, violează sau omoară conştiinţele. Dintre cei culpabili, Panait Istrati îl numea şi pe Maxim Gorki.

     Ca şi el la Singro, Gorki, în 1929, la Solovetki, împreună cu un grup de vizitatori, este purtat prin diferite sectoare ale arhipelagului dar şi la lagărul unde deţinuţii de sub comanda lui Naftali Aronovici Frenkel erau hrăniţi după munca prestată, niciodată cu normele îndeplinite, ocazie cu care deşi Maxim Gorki se declară că „Nu-mi plac paradele”,  vede aceste lagăre ca adevărate „şcoli de muncă şi educaţie” concentraceonistă. Aceste restricţii alimentare Stalin avea să le numească tot în 1929 „marea cotitură”, iar în perioada 1937-38  va extinde aceste practici de înfometare în toate centrele de deportare care au fost coloniile de muncă, Gulagurile…

   „Maxim Gorki a pornit de jos, ca mulţi, şi avea datoria să rămână cel mai aproape de cei de jos. N-a făcut-o !”, scria şi producea dovada. Gorki nu avea nevoie să înveţe nimic, căci ştia tot. Dar corupt, Gorki a făcut ca o jumătate din omenirea în care trăia să se ridice contra celeilalte jumătăţi, a făcut să fie compromişi cei care muncesc, să ucidă cadrele tineretului, cum a fost cazul cu întreg Comitetul Tineretului din Leningrad care, pentru fraude, delapidări, viciu, orgie şi chiar crime de drept comun, a fost judecat în totalitate, motivând că la recrutarea lor nimeni nu a ţinut seamă de calităţile indivizilor, ci doar de ataşamentul declarat. De aderenţi care să formeze majorităţile. Majorităţile disciplinate. Cu ajutorul lor şi în numele proletariatului, pe care-l înfometează şi cu care umple închisorile din Siberia, aceştia erau cei care l-au primit pe Maxim Gorki în sânul parlamentului suprem – Tsik-ul, scria Istrati. Şi tot el, referindu-se la mirosul urât a unei anumite literaturi aservite, operă a lui Gorki, relatează că sexagenarul atunci a încasat milioane de ruble pentru aceasta.

   Omul căruia Gorki i-a încredinţat drepturile de autor sovietice nu ne vorbeşte niciodată de treizeci sau cincizeci de mii de ruble, ci de o sută de mii, în dolari, află Istrati de pe postul de simplu cetăţean. Asta înseamnă că într-o astfel de situaţie, când scriitorul câştigă atât, „nu a putut să-şi păstreze sufletul viu” sau nevătămat.

  La Moscova,  Panait Istrati primit la Gorki, timp de trei ore petrecute în intimitate, cel din urmă nu a vrut să vorbească. „Faţa lui sinceră, dominată de ochi care pot fi tot ce vor, a rămas închisă. Şi ne-am bălăcit în banalitate. Dar, ceea ce Gorki nu-mi datora mie, o datorează lumii care-l stimează. El o datorează mai ales celor ce sunt striviţi de toate majorităţile: vagabonzilor săi, care sunt nişte învinşi, – dacă nu însăşi clasei muncitoare care furnizează şi susţine proprii ei tirani.

   Căci va veni ziua când învinşii vor avea glas la acest capitol, pe deasupra tuturor claselor şi în acea zi, voci teribile îl vor interoga pe Maxim Gorki, care nu va mai putea răspunde, din nenorocire pentru memoria lui”, scrie Istrati în Spovedanie pentru învinşi.

      Că acest timp a şi sosit, iată ce citesc într-un comentariu pe care îl face Adrian Niculau la cartea „Gulagul. O istorie” de Anne Applebaum (Ziarul de Iaşi, 24 martie 2012): „Pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele, romanul MAMA era lectură obligatorie, am citit şi trilogia despre copilăria şi „Universităţile” sale, toate povestirile traduse în limba română, piesele de teatru. Era simbolul literaturii realiste, a înfăţişat ca nimeni altul sufletul omului simplu, demnitatea acestuia, în pofida vieţii degradante din regimul ţarist. Era prezentat ca un om de o moralitate excepţională. Vrând să schimbe lumea nedreaptă, s-a implicat în luptă alături de Lenin şi ai lui, l-a susţinut şi, după ce a stat refugiat în insula Capri, din 1906 în 1913,  a revenit în Rusia, punându-se în slujba valului revoluţionar. Dar, ajunşi la putere, bolşevicii îl dezamăgesc, prin teroarea instituită şi el scrie nişte eseuri în care divulgă acest lucru (niciodată publicate până la dezintegrarea URSS). Se mai adaugă un fapt: un prieten apropiat este executat. Părăseşte dezgustat ţara şi trăieşte la Sorrento, în Italia. Dar călătoreşte adesea în URSS şi, în 1929, acceptă să viziteze lagărul de „reeducare” instalat în fosta mănăstire Soloveţchi. În 1932, la invitaţia lui Stalin, se stabileşte la Moscova, unde primeşte un palat şi multe onoruri. A fost un triumf al propagandei sovietice. Omul adânc mişcat de suferinţele celor obidiţi, face acum un gest descalificant:  validează sistemul de represiune sovietic. Aproape imediat după reîntoarcere porneşte într-o călătorie triumfală, vizitează lagăre, scrie că a văzut pe viu cum foştii contrarevoluţionari şi monarhişti au condiţii minunate de viaţă. Deţinuţii au fost „salvaţi de la înec”, arată ca nişte „flăcăi robuşti”, erau fericiţi şi sănătoşi. Nu s-a interesat niciodată de soarta unui deţinut care a încercat să-i dea o scrisoare, nici de cea a unui adolescent cu care a vorbit între patru ochi. Nu era un naiv, ştia că i s-a arătat doar faţada, dar a plătit preţul gloriei. Mai mult, după ce a condus o delegaţie de scriitori pe canalul de la Marea Albă, care purta numele lui Stalin şi în care şi-au pierdut viaţa multe mii de oameni, a iniţiat un volum de eseuri, la care au contribuit 36 de scriitori care – folosind un limbaj hiperbolic, idealizând totul – justificau sistemul. Gorki descrie pe culacii care munceau acolo ca fiind „pe jumătate animale”. Răsplata ? Unii dintre cei care au contribuit la volum au fost curând „demascaţi” ca troţchişti şi arestaţi, iar cartea a fost interzisă. Însuşi Gorki a murit în condiţii neclare. După ce s-a compromis definitiv. O viaţă şi un talent irosit, puse în slujba forţelor răului. Nu-i singurul”,

       În Manualul Gulagului francezul Jacques Rossi scrie „Stalin decretase că lucrarea – Canalul Marea Albă-Marea Baltică – care a înghiţit multe vieţi omeneşti, precum Canalul Dunărea-Marea Neagră sau Transfăgărăşanul la noi, trebuie terminată în 20 de luni, iar constructorii săi înţelegeau că sursele de existenţă şi poate chiar viaţa lor depindeau de respectarea termenului”, la inaugurare a călătorit cu vaporul însuşi  Conducătorul. Gorki a condus şi el o delegaţie de 120 de scriitori sovietici  care au vizitat canalul. Dintre aceştia, 36 au realizat cartea „Canalul numit Stalin”. Este încă „o mărturie  grăitoare a coruperii scriitorilor şi a intelectualilor din societăţile totalitare”, scrie autorul în carte (p. 101). 

       Nu aşa a procedat Panait Istrati. După ce a vizitat multe localităţi – şi Batum, Sukum, Novi-Afon – constata că Transcaucazia îşi dă mâna cu Caucazul, că vechea Ohrană, o poliţie bine organizată, care nu-l ataca pe om decât în dreptul său de-a gândi, iar dacă nu gândea ca Ţarul risca să-şi piardă libertatea sau viaţa ori pe amândouă, dar  putea încă să-şi câştige pâinea zilnică şi să aibă locuinţă pentru el şi familie, astăzi, sub Soviete, când Partidul deţinea totul, pâinea şi adăpostul, locul său de muncă, ca şi locuinţa, şi nu numai, începeau să se clatine. Orice pas al nesupunerii însemna caldarâmul: alungarea din sindicat şi de la muncă, sortirea de a intra în neagra mizerie, foame şi sinucidere , ca în cazul “Afacerea Rusakov sau URSS de azi”. Iar dacă eşti şi rămâi un „cap rău”, care îndrăzneşte, care încearcă să se frământe, într-o zi, nu se ştie când, eşti cules de noua poliţie discret şi nimeni dintre tovarăşii tăi nu va şti ceea ce ai devenit şi unde…

  Nemulţumitul sau opozantul în Statul sovietic din anii 1929 poate fi vânat de oriunde se află, De la lucrul său, pe stradă sau de la el de-acasă, sub ochii nevestei şi a copiilor care ţipă, nici o socoteală nu se dă cuiva. Dacă îl condamnă, familiei i se comunică sau nu faptul. Şi dacă face greva foamei i se comunică libertatea pe care o are de a refuza alimentele, după care i se închide uşa în nas, la boxă. De se sinucide, nici o grijă, nimeni nu ştie ! Îi comunică familiei că nu-i găseşte cadavrul.

  Despre cele de mai sus – şi altele – vorbeşte Panait Istrati în Spovedanie pentru învinşi, carte scrisă de “Omul  care nu aderă la nimic”, adică este un simplu cetăţean, un om liber de orice credinţă. Îşi permitea să facă asemenea spovedanie prietenei sale Madeleine Paz, sora lui Romain Rolland, în martie 1933, din Bucureşti, de la Sanatoriul Filaret, ca răspuns la recenzia care i-o făcuse aceasta la ultima lui carte, Casa Thuringer, pentru că se considera imaculat, cinstit în toate. …”nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire, zilnic, pe minţile cele mai frumoase ! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om , care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale !”, accentua el, referindu-se, probabil, tot la Maxim Gorki.

    „Nu bună prietenă, continua el, nu în acelaşi fel am cunoscut noi viaţa celor ce trudesc. Din cauza aceasta, nici nu iubim sau urîm, în acelaşi fel.

     Şi când aici, la graniţele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliaţi pe gheaţa Nistrului, urmăriţi până în faţa pichetelor de grăniceri români, lichidaţi pe loc sau uneori înşfăcaţi de „proletarii” Ghepeu-ului şi readuşi cu forţa în „patria muncitorilor”, – când asist, repet, la acest sistem „de-a organiza” lumea nouă, dă-mi voie să iubesc şi să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale.

    Lasă-mă, de asemenea, să zăbovesc la „amărăciunile mele personale” şi să continui a le „povesti” lumii, luptând de unul singur, sub steagul „omului care nu aderă la nimic”. Dumneata spui că astea sunt „baliverne vechi”, adăugând între paranteze: („căci ele sunt vechi, vechi!”). Da ! „vechi, vechi” şi mereu adevărate! Din nenorocire!”

    Că Istrati a gândit corect au dovedit-o evenimentele ulterioare, nu fără a nu-i contrazice ideologia, a lui şi a lui Racovski, cel care a pus mâinile la înmormântarea şi a Tezaurului românesc. După 1985, ajuns Secretar General al Partidului Comunist al URSS, un om, fiu al unor familii reprimate de regimul comunist totalitar, nepot al unor deţinuţi care au populat Gulagul ca duşmani ai poporului, păstrându-şi în sine nedreptatea făcută lui şi străbunilor, ajungând prin muncă şi inteligenţă pe culmea puterii, nu a făcut altceva decât să corecteze până la desfiinţarea sistemului de lagăre sovietice, iniţiind desfiinţarea totală a comunismului în Patria în care s-a născut, şi acesta a fost Mihail Gorbaciov. Cel care a dat drum liber şi literaturii de tipul Arhipelagul Gulag, de Soljeniţîn. Într-un fel, însă, începutul îl făcuse Panait Istrati, cu volumul Spovedanie pentru învinşi, apărut încă din 1929 şi reeditat în 1991.
                                                             *
       După ce îi citise surorii sale Madeleine, scrisorile adresate lui Gherson de la G.P.U., Romain Rolland îi scria la 29 mai 1929 lui Panait Istrati: … „ca şi mine, ea socoate că nu puteţi, că nu trebuie să le publicaţi, în acest moment, nici să le lăsaţi să le publice Boris (Boris Suvarin, dizident sovietic) sau prietenii lui Serge (Victor Serge, scriitor sovietic, opozant). Ar fi o lovitură de măciucă, pe care nefericiţii ar trage-o întregii Rusii, cu iluzia de-a strivi putreziciunea, care-i roade ochii. Aţi făcut ceea ce trebuia, ceea ce v-a stat în putinţă. Nu puteţi face nimic mai mult. Aceste pagini sunt sfinte. Ele trebuie păstrate în arhivele Revoluţiei eterne. În cartea ei de aur. Dar, nu le publicaţi!”

   Cartea Spovedanie pentru învinşi a apărut în librării la 15 octombrie 1929, în Colecţia Mărturii. Partidul Comunist Francez, prin ziarul L-Humanite, a primit-o cu ostilitate, ca şi presa de stânga, docilă împrejurărilor. În „Cuvânt înainte”, Alexandru Talex redă ceea ce a însemnat dezbaterea publică. Panait Istrati ţinând piept tuturor atacurilor el a răspuns viguros în confesiunea „Omul care nu aderă la nimic”: „Nu mai cred în nici un crez, în nici o idee, în nici un partid, în nici un om. Eu nu mă uit la ce spun oamenii, ci la ceea ce fac oamenii”. Susţinând că arta are morala sa, el nota: „Frumosul înseamnă luptă împotriva mârşăviilor şi crimelor epocii. Nu se poate vorbi despre Frumos în mijlocul unei omeniri care se sfâşie”.

        Parte din presă şi publicişti i-au luat apărarea. Jean Texcier, în Revue anarchiste, februarie 1930, consemna: „Istrati a fost târât în noroi… El se aştepta la asta şi în mod voluntar s-a expus furiei partizanilor”; Jacques-Henri Levesque, în Orbes nr. 1-1933: „Panait Istrati este vocea unui om care, prin experienţa sa individuală, dincolo de teorii, dogme şi organizaţii… este un om liber, natural (ceea ce-i rar astăzi), rosteşte adevăruri, punând în acord cuvintele cu faptele sale”; Charles Chautemps, în Bulletin mensuel, La Chaux – des Fonds, noiembrie 1933, scria: „Pentru ce a avut Istrati atâţia duşmani, atât la stânga cât şi la dreapta ? Fiindcă el n-a fost un om de partid, zăvorît într-o anumită justiţie, ci a fost partizanul justiţii valabile, aceea pe deasupra barierelor sociale şi politice” ; însuşi Romain Rolland şi-a păstrat tăcerea până la moartea prietenului, iar în „Jurnalul” său (1934-1935) se pronunţa „Împotriva execuţiei publice a unui prieten”, ca în interviul dat la Vezelay să-i ia apărarea: „n-a trădat pe nimeni… i-au lipsit prietenii credincioşi, capabili prin afecţiunea lor să-i dea reconfortarea de care avea nevoie”.

   Şi ulterior presa s-a ocupat de cartea lui Panait Istrati. Ernst Bendz, în Visages des ecrivains, Presse de la Cite, 1948, relata: „Am recitit Spre altă flacără, ruptă total de opera sa propriu-zis artistică. Ei bine, această carte a fost un gest de curaj şi de sinceritate, ieşit din comun, un strigăt de sfidare ce şi-a avut răsunetul. Această carte marchează splendid ruptura sa cu viaţa de până atunci, cu fraţii de luptă şi de clasă, cu credinţele sale cele mai scumpe, cu speranţele sale cele mai deznădăjduite. Ea a făcut din Istrati un izolat, predat răzbunării celor care se socoteau „trădaţi”, printr-un act care voia tocmai să denunţe o trădare şi efectiv un învins. El a cutezat totuşi s-o scrie, pe deplin conştient de urmările dezastruoase, ce aveau să se abată asupra-i”; Roger-Noel Mayer, în Figaro litteraire din 10-16 februarie 1969, detalia: „N-avea dreptul acest român să se atingă de legenda stalinismului, de-a fi primul care să ne arate adevărata faţă a dictatorului ? A fost contestarea, aşa cum o iubesc eu: avangardistă, izolată, periculoasă pentru cel ce-o încearcă. Comuniştii francezi au răspândit cele mai grele orori pe seama acestui om. Este aici metoda lor obişnuită: de-a anatemiza sau îmbrăţişa după împrejurări…Panait Istrati a fost toată viaţa sa un om liber. Ruşine celor care încercau să-i murdărească memoria. Nu poţi asasina un mort nevinovat”; în 1970, În Maspero, sub titlul Spre altă flacără, Monique Jutrin-Klener reţinea, explica şi într-un fel acuza cum se făcea jurnalistica – te atac să exist şi să mă salvez eu: „Revista Monde a lui Barbusse a luat iniţiativa campaniei calomnioase, dirijată de Barbusse. Căzută în dizgraţie la Moscova, revista era ameninţată cu dispariţia. Barbusse a sperat, prin această campanie, să se reabiliteze, atacând autorul cărţii”; Joseph Kessel, în Des hommes, Gallimar, 1972, aprofunda în aceeaşi termeni: „Oroarea lui Panait Istrati în faţa nedreptăţii, compasiunea lui pentru omul slab şi umilit suscita întrânsul revolta. Formulele unei doctrine, mecanismul vieţii de partid nu erau, pentru răzvrătitul  din naştere, decât gratiile unei închisori… discuţii… confruntări. Pentru această revoltă l-am iubit pe Istrati”.

   Fireşte, nici nu s-ar fi putut proceda altfel. Erau anii 1930. Un Gorki, şi ca el şi alţii, se vânduse ! După 1985, când Gorbaciov avea să deschidă uşile adevăratului liberalism, să autorizeze apariţia valului de cărţi şi documente care dezvăluiau ceea ce a fost Gulagul în Uniunea Sovietică, punându-şi umărul la însăşi desfiinţarea închisorii popoarelor şi destrămarea URSS, nici el nu a fost privit şi primit cu prea mare simpatie de către cei ale căror privilegii se clătinaseră, dispăruseră. Până atunci, sistemul de represiune sovietic favorizase pe mulţi.

  Iar dacă după eliminarea lui Gorbaciov a încetat brusc dezbaterile asupra fenomenului Gulagul lui Soljeniţîn şi niciodată – ca şi la noi în cazul adevăraţilor securişti – nu au fost cercetaţi şi judecaţi cei care au comis faptele de tortură în masă, cu atât mai mult nu se putea judeca altfel curajul lui.

   Integrarea în câmpul literaturii române a operei lui Panait Istrati în ceea ce numim Opere Alese, în 1966, la Editura Pentru Literatură, Bucureşti, Texte Alese, Prefaţă şi Note de Al. Oprea, evită cuprinderea şi a Spovedaniei autorului, referirile rezumându-se doar la menţionările din Tabelul cronologic, pp. XLV – XVII.

   În România, spune Alexandru  Talex, acuzaţiile lui Henry Barbusse au făcut obiectul în 1973 a unei analize care a însemnat un mare curaj din partea criticului literar Al. Oprea (Panait Istrati, Un cavaler rătăcitor modern, Editura Minerva). Acuzaţiile aduse de francez românului, că ar fi devenit fascist, că ar fi falsificat explicarea grevei minerilor de la Lupeni în 1929 şi că ar fi avut statut de agent provocator în mişcarea socialistă, Al Oprea le demolează filă cu filă, demonstrând că în revista „Cruciada românismului” Istrati în toate articolele publicate se situează pe o poziţie netă împotriva stalinismului dar şi a fascismului, ceea ce însemna că până la moarte scriitorul nostru a rămas un luptător care nu a aderat la nimic,  decât la adevăr şi dreptate.

   Era reliefat meritul Asociaţiei franceze „Prietenii lui Panait Istrati” care a readus în actualitate în anii dinainte de 1990 (Colecţia populară, Editura Gallimard, Folio, 1987) cartea Spovedanie pentru învinşi, scoţând-o din tăcere la lumina zilei, ceea ce a făcut şi Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, România. Pusă în dezbatere publică, pe bază de documente, campania nefastă a lui Barbusse dusă împotriva lui Panait Istrati a avut drept rezultat că încă din 1978 Partidul Comunist Francez a fost determinat să-şi facă autocritica, apreciind că Henry Barbusse a minţit. Nu a greşit, a MINŢIT !

   La 21 aprilie 1978 cotidianul L-Humanite, care la moartea scriitorului nostru scrisese că Istrati „a murit în pielea unui fascist”, acum admitea autocritic: „trebuie recunoscut lui Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat) de pionier”, în lupta pentru o omenire mai bună şi mai dreaptă. Dacă s-ar relua în aprilie 2012 dezbaterea, Ziarul ar renunţa, desigur, la paranteză.
                                                            *
     În Revista Bucovina numărul 10, 1942, care apărea la Cernăuţi, George Antonescu prezenta la rubrica „Pe urmele vremii” documentarul „Rusia bolşevică văzută de un scriitor german”. E vorba despre Edwin Erich Dwinger, autor al mai multor romane, şi  care, în „Und Gott Schweigt”, apărut în 1936, un amplu reportaj asupra celor văzute şi trăite ca emigrant în 1933, în Rusia sovietică, parcă îl completează pe Panait Istrati al nostru în ceea ce scrisese acesta în „Spovedanie  pentru  învinşi”.

        Scria George Antonescu în recenzia publicată: „Comunist simpatizant, recunoscut de ruşi ca fiind de-al lor, tânărul acesta are posibilitatea să colinde întinsul Rusiei, din oraşele mari, până în satele depărtate, în care oamenii trăiesc ca troglodiţii, în bordeie săpate în pământ.

         Pretutindeni caută urmele Rusiei îmbelşugate de odinioară, când, ca prizonier de război, a trăit şase ani în mijlocul poporului rus. Dar nu găseşte decât spoiala unei false civilizaţii…Sate pustii, oameni vârstnici, femei şi copii murind de foame după ce şi-au amăgit stomacul cu frunze şi rădăcini de copaci…Zeci de mii de lucrători pierind în muncile istovitoare la zidiri de uzine uriaşe şi la săparea de canaluri…Drumuri pavate cu oasele morţilor, schingiuiri şi temniţe, iată peisajele noii Rusii, în care acest tânăr zvăpăiat a căutat fericirea…Până şi caii de rasă, coborâtori din hergheliile din vremea ţaristă, sunt împuşcaţi de credincioşii slujitori ai lui Stalin…

             Căminuri de copii ? Plata dreaptă a muncitorilor ? Beneficiile colhozurilor ? Toate sunt minciuni ticluite frumos pentru urechile celor din străinătate, Căminele de copii sunt grajduri goale în care mai stă gunoiul de vite…Plata muncitorilor întârzie cu săptămânile, ca pe urmă să le dea abia o rată neînsemnată, cu care nu pot să-şi procure cele necesare vieţii…

          Colhozurile, imense întreprinderi de exploatare a ţărănimii de către stat… Iar pentru cei ce nu aderă la colhoz, glonţul e prea scump…Ei sunt sortiţi să piară, undeva, în stepă, unde i-au mânat în pohod nagaicile tovarăşilor din G.P.U.”…