Primite pentru publicare de la autor: Ioan Dănilă, 27 febr.2014
Editor: Diana Agheorghiesei, 28 febr.2014                                     

 I.N.O: DE AMICITIA
                    CU PRIETENI,  DESPRE PRIETENIE

       Exact 500 de pagini are cartea „Cu prieteni, despre prietenie”, alcătuită de Ion N. Oprea (Iaşi, Ed. PIM, 2012). Nu credem că a ţintit plinătatea numărului, dar cert este că i-a reuşit întru totul ceea ce şi-a propus: să facă elogiul relaţiilor umane dictate de gândul bun şi de inima deschisă. Se perindă prin faţa cititorului “cenaclişti” („Carte-cenaclu” se subintitulează volumul) de diverse îndeletniciri, vârste şi localizări geografice. La un loc, dau seamă de trebuincioasa trăire a prieteniei şi aduc argumente în toate chipurile. Unele texte sunt cvasiştiinţifice, altele memorialistice sau didactice, iar câteva sunt literatură de cea mai aleasă calitate. Solicitarea scriitorului ieşean  a fost luată în serios, de la lămurirea sensului ( „În DEX, cuvintele prietenie şi prieten sunt explicate aproape îndestulător” – Mihai Bejenaru -, deşi „în cuvinte reci şi la obiect” – Vasile Ilucă), până la trecerea lui în conjugarea febrilă a vieţii: „Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte. /Îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte” – p. 476. Cuvântul (din slavonul  priiateli) apare prima oară în Psaltirea scheiană comparată cu celelalte psaltiri din secolele XVI şi XVII

Cenacliştii de sub bagheta  lui Ion N. Oprea sunt convinşi că „prietenia cere comunicare” (Ana Dumitrescu) şi implică „purtare de grijă, părtăşie, cunoaştere reciprocă” (Steluţa şi Ionuţ Boboc). Cu vorbele lui Andrei Pleşu, prietenia ne-o arată mai întâi Dumnezeu, prin îngerul păzitor, cu patru funcţii: cele de învăţător, protector, sfătuitor şi, respectiv, călăuză mistică, pe calea mântuirii. Oamenii de ştiinţă au găsit şi câţi prieteni ne pot înconjura: 150, ceea cu nu înseamnă că nu mai este loc pentru alţi apropiaţi, între care „cartea este o mare prietenă” (Daniela Florea). O proză scurtă ca a lui Ion Popescu-Sireteanu, a Mioarei Niculescu (aflată într-un debut continuu) ori a anonimului de la pagina 401 e un exerciţiu de bună practică a cuvântului. Da, numai că avem şi reversul medaliei: dacă „înainte vreme, cărturarii scriau cu pana de gâscă idei de aur, acum, din păcate, unii scriu cu peniţă de aur idei de gâscă” (p. 81). „Avem jurnalişti buni, şcoală cu cadre bine pregătite, dar care parcă şi-au pierdut graiul, talentul, ca şi ştiinţa de a vorbi româneşte…(…) Unde îi găsim  pe cei care i-au înlocuit pe un Tudor Vornicu (…), pe profesorul George Pruteanu, apărătorul graiului românesc ?” (Maria Bujor). Un recviem i se înalţă lui Ion Mitican, „trecutolog” ieşean plecat dintre noi în martie 2012, pe care îl cuprinde, trist, o epigramă: „Când descrie Mitican /O clădire însemnată, /Nici nu se-mplineşte.un an, /Şi cădirea-i dărâmată !”

Într-o lume atât de nesigură, „în care o infinitate de lucruri – pe care le vedem, dar şi cele pe care nu le avem – face schimb de materie şi spirit”, menirea dascălului este decisivă. Armonia între a avea şi a fi este posibilă doar „conjugând mai mult a fi decât a avea” (p. 123). Cartea lui Ion N. Oprea este un panoptic moral şi intelectual în limitele cuprinzătoare ale originalităţii.

Multiple sunt referirile la limba maternă, fie că e vorba despre „neaoşa, dulcea şi frumoasa limbă română” din Basarabia (Claudia Partole), fie despre jocul de cuvinte deloc gratuit: „Să fiţi iubiţi, că trebuiţi: cui(va), cum(va), când(va), unde(va) !” (p. 128). Un tânăr nu ştia, la 16 ani, dacă fata-i dragă avea paisprezece sau patrusprezece ani (p. 329), un elev dintr-a doua, parcă, întreabă centralista de la Telefoane: „Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix ?”, iar o învăţătoare se însoţeşte cu citit-scrisul: părinţii au învăţat-o să se împrietenească cu cartea şi cu creionul (în limba veche, plaivazul)

„Va pieri prietenia în viitorul umanităţii ?” (Lucia-Silvia Podeanu). Ar trebui să nu se întâmple aceasta, pentru că Vasile Iosif, scriitorul nonagenar din Căuia Bacăului, ne-a învăţat ce valoare poate avea milostenia (pp. 379-381). În plus, abia s-a încheiat Anul european al îmbătrânirii active şi al solidarităţii între generaţii. Se pare că noi, românii, am (fi) avut multe de învăţat din această egidă.