Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

IA VEZI-ŢI TU DE TREABA TA…

După o mie nouă sute optzeci şi nouă s-a spus pe tot globul că românii nu au grijă de copii. Fals! Nu sunt de acord. Chiar avem prea multă grijă de copii şi-i prostim nelăsându-i să se descurce singuri. Sunt conştientă că în cazul unui copil cu părinţi plecaţi sau neglijenţi, e o excepţie, că sărăcia e nemiloasă, dar nu poţi spune că toate mamele din România nu au grijă de copii. Zilnic în drumul meu spre locul de muncă întâlnesc o mamă de vreo cincizeci de ani cu doi băieţi până în douăzeci care-i stau în flancuri permanent. Mama e un fel de Mihai Viteazul, iar copiii sunt blonduţi, timizi şi timoraţi. Ei, nici chiar aşa! Lasă-i, dom’le, să zboare, să vadă şi ei o fată nu numai un bărbat-femeie şi acasă şi la serviciu! Ştim toţi foarte clar că România nu-i toată ţara lui “Borat”. Sper că aţi văzut filmul şi aţi realizat că în anumite secvenţe filmarea e făcută în România şi se vorbeşte româneşte, dar zona seamănă cu ceva din centrul Africii. E clar acum pentru mine că românii în general îi dădăcesc prea mult pe copii şi-i îndoapă cu pregătiri care apoi nu le mai folosesc la nimic. În acest fel perpetuează lipsa de responsabilitate a urmaşilor.
Sunt într-o parfumerie în Paris. De partea opusă a vitrinelor sclipitoare îmi atrage atenţia o proaspătă mămică. Ea e absorbită de parfum, lumină şi eleganţa, iar în braţele ei, lipit de piept cu un suport special, un copil în vârstă de cel mult o lună. Are pielea creaţă pe palme şi tălpi, semn că nu a luat încă în greutate cine ştie ce. E atât de moale şi elastic că e gata-gata să alunece prin gaura prin care îi iese picioruşul. Vrei să-mi spui că franţuzoaica îşi iubeşte şi apără copilul?
Sunt la Monte Saint-Michele. E noiembrie, iar afară sunt vreo zece grade. Peste tot sunt familii de francezi cu copii. Două fetiţe, între şase şi cel mult opt ani, sunt îmbrăcate în rochiţe ecossaise, cu mâneci lungi şi până la genunchi. În picioare au pantofi cu baretă, dar au şosete scurte. Între genunchi şi marginea şosetei piciorul e gol. Repet: sunt zece grade afară şi fetiţele zburdă pe plajă! “De ce iau părinţii fetiţele acestea în excursie aşa de dezbrăcate?”, întreb eu ghida de origine italiană şi care nu prea le are la suflet pe franţuzoaice.” Cred că nu vor să aibă mult de spălat!” Doamne, fereşte! Să fii atât de inconştient şi să nu-ţi îmbraci copiii călduros ca să nu ai multe haine de spălat? Dar asta se leagă cu ceea ce-mi spusese o româncă stabilită la Paris .”Copiii au infecţii urinare şi otite într-un procent înfiorator de mare.” Însă mie îmi atrage atenţia faptul că foarte mulţi au tulburări de vorbire. Şi asta e datorat tot lipsei de grijă  a părinţilor!
In metroul parizian, duminică seara, un tătic e total zăpăcit. Are în cărucior un copil cam de opt luni, pe lângă el o fetiţă de patru ani şi un băieţel de vreo doi. Copilul din cărucior trage dintr-un biberon un lichid care ar putea fi ceai. Băiatul de doi ani smulge sticla de la gura celui mic şi trage şi el câteva gâturi bune. Fetiţa jinduieşte şi-i smulge fratelui biberonul timp în care cel din cărucior şi băiatul de doi ani ţipă şi plâng cu lacrimi de crocodil. Tata, un francez extraterestru tipic, blonduţ, mic, slab şi sâsâit se mişcă debusolat de la unul la altul. Nu-i nimic de făcut şi se aşază disperat pe scaun ţinându-se cu mâinile de cap. Unde-o fi umblând franţuzoaica la ora asta, e între ora nouă şi zece seara, de l-a lăsat pe extraterestru singur? Prin locuri elegante! sunt sigură. Aş fi ştiut ce să le fac acestor copii să-i liniştesc, dar mă mulţumesc să privesc aparent indiferentă comedia de teamă să nu-mi fie gestul interpretat greşit. Nu-i rezolv eu, zi de zi, problemele lui. Dar de ce s-o fi băgat în asemenea treabă, dacă nu e capabil să o gestioneze? Sunt tare moi francezii ăştia în timp ce ele fierb după sânge meridional! Ei! Fiecare cu ale lui! Dar în acelaşi timp nu pot să nu apreciez sutele de familii de francezi plecaţi cu copiii în excursii. Îi vei vedea în toată Europa. Şi cred că e destul de greu. Pentru ei nu contează. A-l învăţa pe cel mic, de la un an, ce înseamnă Muzeul Luvru, Turnul din Pisa, Colosseum-ul din Roma sau Propileele de pe Acropole cere un efort! Ei, de aceea Parisul e “Oraşul Luminii” şi de aceea trebuie să ajungi, mai înainte de a vizita oraşul, să vezi Cimitirul Pere Lachaise!
De ce oare copilul trebuie să plătească urmările celor două războaie mondiale, care au trimis la moarte milioane de bărbaţi în floarea vârstei? Pentru că ceea ce se întâmplă azi cu rasa albă e consecinţa acelor ani. Bărbaţii au dispărut, iar pentru forţa de muncă din fabrică a fost angajată femeia. Încet-încet, asta a învăţat lecţia: orice e mai uşor pe lumea asta decât a creşte copii. Şi atunci a intrat în sindicat, în bussines, în viaţa financiară, în politică şi pe aceştia i-a trimis la bunici, la vecini, le-a cumpărat guvernantă, dacă era mai bogată şi bonă, dacă era mai săracă! Femeia a devenit importantă! Ştiţi ce face ea azi în diverse zone ale lumii? Se căsătoreşte, toarnă patru copii, pe care-i creşte sclava-bonă, divorţează şi-l urmăreşte pe cel cu ADN-ul copiilor ei până-n gaură de şarpe, ca să-i ia tot şi să-l aducă la sapă de lemn. Nu e ea deşteaptă? La ce-ar mai munci acum? Banii vin lunar din pensia alimentară! Bărbaţii au un altfel de comportament: ”Dacă bărbaţii nu s-ar minţi între ei, n-ar mai exista ceea ce se numeşte relaţii sociale” citeam undeva. Bărbaţii mint de îngheaţă apele! Tocmai de aceea, în politică sunt mai mulţi bărbaţi. Vă daţi seama ce-ar fi dacă raportul ar fi invers în parlamentul României?
Colega mea de clasă, una din liceu, a ajuns parlamentar. În timpul celor patru ani de liceu a fost penultima. La doi ani după ce a terminat şcoala, a intrat la facultatea de drept, fără frecvenţă. E adevărat că în timpul liceului prietenul ei era electrician la Universitate şi avea magnetofon. În fiecare luni, împreună cu profesorul de istorie, un domn mic, îndesat şi rău, colega mea înregistra emisiunea “Pentru patrie!” A înţeles şi a reţinut ceva atunci? Nu am nici un răspuns. Cert e că peste mai mulţi ani i-am auzit vocea la televizor. Avea o voce răguşită, inconfundabilă. Era de nerecunoscut, dar dacă-ţi dădeai interesul o descopereai. Era ea. Ei, asta-i politica!
Dar ştiţi că în parlamentul suedez majoritatea o formează asistentele medicale şi în general femei ce au lucrat în diverse zone ale relaţiilor sociale? E minunat! Asistenta îşi păstrează locul în unitatea spitalicească unde revine după patru ani. În parlament e oricum mai bine plătită, ca urmare îşi face treaba foarte conştiincios. Şi numai o asistentă medicală poate ştie cu adevărat ce înseamnă durerea pacientului, fiindcă ea rămâne lângă el opt ore pe zi. Doctorul mai pleacă la raport, la congres. Tocmai de aceea cred că merge bine politica în ţările nordice. Pentru că acolo nu se face bussines în parlament. Acolo femeilor chiar le pasă de concetăţeni. Bărbaţii cu chef de bani fac bani! Însă nu în politică, ci din afacerile lor. Cred că suedezii sunt într-o nouă etapă de dezvoltare în comparaţie cu restul lumii unde politica învârte banul. Însă la capitolul divorţuri…
Oare înainte de a divorţa n-ar trebui să te întrebi singur ce-ai făcut? Dai vina pe partener, pe soacră, pe vremuri, pe câte în lună şi în stele şi nu vrei să recunoaşti că la vremea în care te-ai hotărât să spui “da” atâta ai meritat? Erai exact de valoarea pe care tu acum o deteşti. Şi oare nu gândeşti că în acel copil ai pus atunci tot ce aveai tu mai valoros: în cele două celule nobile, indiferent dacă e ovul sau spermatozoid, ai pus toată zestrea ta genetică, tot ce a creat dragostea sau întâmplarea de-a lungul existenţei acelei familii din care provii? Sigur că eu aş vrea-o ca ascendentă pe Regina Elisabeta a II-a. Şi fiindcă nu o am, eu nu sunt prinţul Charles! Şi dacă nu sunt el, sunt eu. De ce vreau să fug din propria mea moştenire? Şi mai mult decât atât această moştenire am dat-o la altul. După ce-l condamn la existenţă prin propria mea voinţă sau imbecilitate, de ce nu-l protejez ca fiinţă? Ce vină poartă acest copilul că mamei nu-i mai place ce-a făcut acum zece ani? După ce şi-a făcut-o ei, îi mai face şi altuia viaţa amară? Când împarţi familia, indiferent de motiv, nu e oare un egoism extrem pe care tu, de fapt, îl explici în tot felul de termeni: deoarece nu ne mai potriveam, deoarece el bea, deoarece ea m-a schimbat cu altul, deoarece nu aducea bani acasă, deoarece mă lovea, deoarece era mereu plecat, deoarece nu mă ajuta în casă, deoarece nu făcea mâncare bună, deoarece era cheltuitoare, deoarece maică-sa îl dirija, deoarece familia se implica în viaţa ei şi altele de acest fel? Dacă ai fi atent la cununie, când preotul îţi spune că cel căruia-i spui azi “da” îţi este frate, soră, părinte şi soţ şi ţi-ai vedea de treaba familiei, din moment ce tot ai vrut-o, lucrurile ar fi mult mai simple.
Numai că tocmai tu nu vezi de viaţa familiei şi dai vina pe oricine altcineva. ”Ia vezi-ţi tu de treaba ta!” ar funcţiona foarte bine. Dar îţi vezi? Vezi mereu că altul şi altul n-o face. Dar tu ai făcut totul ca acest bulgăre cald să nu se rostogolească în viaţă chinuit şi îmbrâncit de toţi?



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5