Primit pentru publicare: 09 Nov. 2017
Autor: Dan PRODAN
Publicat: 09 Nov. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Identitatea  şi  integrarea  Dobrogei  în  cadrul  României (1878 – 1918)

O temă istoriografică incitantă, specifică sfârşitului epocii moderne româneşti şi teritoriului dintre Dunărea inferioară şi Marea Neagră a fost abordată, ca lucrare de doctorat, de către d-l prof. Stelian Dumitrescu, ulterior publicată: Comunitatea turco – musulmană din Dobrogea în cadrul statului român (1878 – 1918), cu un Cuvânt – înainte de Prof. Mihai Maxim,  Editura Istros, Brăila, 2015, 175 p. Subiectul cercetării anterior amintite urmăreşte lămurirea unor evoluţii istorice referitoare la etapele formării statului naţional unitar român, la integrarea provinciei Dobrogea în România nord – dunăreană, asimilarea populaţiei minoritare islamice turco – tătare în comunitatea majoritară românească. Limitele cronologice sunt semnificative: 1878, iunie – prevederile tratatului de pace de la Berlin, prin care s-a recunoscut pe plan european Independenţa de Stat a României şi anexarea Dobrogei; 1918, martie – decembrie: Marea Unire şi desăvârşirea formării statului naţional unitar român, în care Dobrogea era deja provincie integrată dunăreană – maritimă de patru decenii.  

Autorul, prof. Stelian Dumitrescu, şi-a propus, prin contribuţia sa originală, să realizeze „o mai bună cunoaştere a diverselor aspecte legate de integrarea comunităţii turco – musulmane din Dobrogea în cadrul statului român, în perioada 1878 – 1918” (p. 19).

Prof. d-r Mihai Maxim, originar din Vorniceni, jud. Botoşani, decedat prematur la 2 august 2017 şi regretat în sfera osmanisticii, coordonatorul tezei de doctorat şi prefaţatorul prezentei cărţi a prof. Stelian Dumitrescu, în Cuvântul – înainte a recomandat „lumii ştiinţifice (istoriografice) şi marelui public iubitor de istorie din România, turcologilor de pretutindeni, lucrarea de faţă (…), realizată în condiţii deloc uşoare, în timpul rămas liber în afara serviciului (a obligaţiilor didactice). (…) Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o lucrare care, tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională sau chiar în turcă, ar trezi cu siguranţă interesul istoricilor străini, în primul rând al celor din Republica Turcia” (p. 15).

Prof. Stelian Dumitrescu a prezentat sursele istorice ale cercetării sale şi istoriografia temei, în special cea românească şi turcească. Astfel, autorul a utilizat izvoare istorice documentare, juridice, demografice, de presă, memorialistice, orale, în diferite limbi, preluate din diverse fonduri / depozite arhivistice, muzeale, de bibliotecă, personale etc. Istoriografia românească, bulgară, turcă etc. a problemei, la nivelul anului 1998 (al finalizării tezei de doctorat), era modestă, „Nu există o lucrare special consacrată comunităţii turco – musulmane din Dobrogea în perioada 1878 – 1918, privită sub cele mai diverse aspecte. De asemenea, perioada care face obiectul temei noastre nu a fost îndeajuns aprofundată printr-un studiu al izvoarelor de bază, deşi unele contribuţii au tratat anumite aspecte în mod special” (p. 41).

Autorul şi-a structurat cercetarea specifică în două mari capitole, întregite cu o secţiune de Concluzii (pp. 159 – 162) şi cu Bibliografie (selectivă, pp. 163 – 175). Imediat după anexarea provinciei dunăreano – maritime (noiembrie 1878), a început procesul complex de Integrare a comunităţii turco – musulmane din Dobrogea în viaţa statului român (1878 – 1900) – (pp. 47 – 110). Comunitatea turco – islamică din Dobrogea a fost colonizată în provincia bizantină Paristrion (Paradunavon) încă din secolul XIII, când triburi seldjukide au fost aşezate pe teritoriul dintre Dunărea inferioară şi Marea Neagră. Dobrogea a fost cucerită militar de către otomani în perioada 1418 – 1484 şi consolidată politico – administrativ, demografic, social, economic, religios etc. în secolul XVI. Sub stăpânire otomană, au urmat colonizările cu alte populaţii musulmane, în secolele XV – XVIII, iar la sfârşitul veacului XVIII cu tătari din Pen. Crimeea, după cucerirea provinciei de către ruşii expansionişti ai ţarinei Ecaterina a II-a. Colonizările musulmane din secolele XVII – XVIII, evoluţia problemei orientale, situaţia militaro – politico – diplomatică din Europa etc. au menţinut stăpânirea otomană în Dobrogea, devenită provincie de frontieră, şi în primele trei sferturi ale secolului XIX.

Autorităţile militare şi civile româneşti au preluat Dobrogea succesiv, începând cu 14 noiembrie 1878 până la sfârşitul lunii aprilie 1879, când ultimele trupe ruseşti au evacuat Tulcea. „Revenirea Dobrogei la statul român a necesitat măsuri complexe, care urmăreau o integrare cât mai rapidă, ţinându-se însă cont şi de specificul local. (…) (Ele – măsurile complexe – compl. DP) se vor concretiza în legi, decrete, regulamente. (…) Emiterea actelor cu caracter legislativ devenea absolut necesară în situaţia în care instalarea administraţiei române se impunea tot mai mult”, a precizat prof. Stelian Dumitrescu. Legislaţia care a stabilit cadrul legal al anexării Dobrogei şi a integrării ei în România independentă a fost: Regulamentul de administraţie publică asupra organisaţiunei judecătoresci în Dobrogea (semnat de Carol I la 11 noiembrie 1878), Regulamentul pentru împărţirea şi organizarea administrativă a Dobrogei (decretat la 13 noiembrie 1878), Decretul de numire a prefecţilor judeţelor Constanţa şi Tulcea (semnat de Carol I la 13 noiembrie 1878), Decretul domnesc referitor la sistemul proprietăţii în Dobrogea (din 29 decembrie 1878), Legea pentru organizarea Dobrogei (din 9 / 21 martie 1880) – (numită de Mihail Kogălniceanu „o Constituţiune dată Dobrogei”), Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea (promulgată la 31 martie 1882), Legea pentru organizarea judecătorească a Dobrogei (votată în martie 1886).

Pe lângă problemele politice, sociale, juridice, economice, religioase etc. ce trebuiau rezolvate încă din noiembrie 1878, a fost soluţionată şi problema reîntoarcerii populaţiei musulmane refugiate în Rumelia în timpul războiul ruso / româno – otoman şi repunerii acesteia în posesia / proprietatea bunurilor mobile şi imobile lăsate / părăsite în Dobrogea în timpul conflictului sud – dunărean. Reconstituirea drepturilor de proprietate şi a proprietăţilor mobile şi terane ale respectivei populaţii islamice dobrogene s-a realizat succesiv în perioada 1879 – 1894, după aducerea de la Istanbul în România, interpretarea şi aplicarea prevederilor înscrisurilor oficiale din Registrele proprietăţilor otomane din Dobrogea (pp. 85 – 87).

Drepturile politico – juridice ale locuitorilor Dobrogei, indiferent de etnie, au fost acordate şi exercitate în conformitate cu Legea pentru organizarea Dobrogei, din martie 1880, în regim special de integrare românească, cu Constituţia României, revizuită în 1884, cu alte legi specifice, până la legea din 1909 (p. 103). S-a organizat, de asemenea, învăţământul primar, gimnazial şi liceal în limba română, de stat şi particular. Acestora li s-a adăugat învăţământul religios musulman, de stat şi particular, cel mai important şi mai cunoscut exemplu fiind al Seminarului musulman de la Babadag (1889 – 1901), mutat ulterior la Megidia de la începutul secolului XX (p. 91). Organizarea şi viaţa religioasă a locuitorilor Dobrogei, indiferent de religie, au fost reglementate prin legi specifice, după 1880 – 1884 (pp. 77, 91, 93, 94).

Problema emigrării populaţiei musulmane turco – tătare din Dobrogea în Imperiul Otoman după 1878 nu a fost rezolvată de autorităţile centrale şi locale româneşti, cum nu a fost rezolvată nici oportunitatea colonizărilor româneşti în teritoriul dintre Dunărea inferioară şi Marea Neagră (politică coerentă, de durată, calendar, zone de colonizare, resurse umane – financiare, construcţii de noi sate, târguri, oraşe, căi de comunicaţie, şcoli, spitale, clădiri de primării, biblioteci, teatre etc.).  O statistică demografică incompletă indică, pentru Dobrogea în 1878, un număr de peste 36.000 de locuitori musulmani turco – tătari, fără cei 80.000 – 90.000 de refugiaţi în zona Edirne – Istanbul, iar în 1899 peste 41.000. Precizez că zeci de mii de refugiaţi musulmani au revenit în Dobrogea (jud. Constanţa şi Tulcea) în valuri succesive, începând cu anul 1879.

Structura etnică mozaicată şi colaborarea între etniile dobrogene au fost caracteristici demo – sociale ale Dobrogei în ultimele două decenii ale secolului XIX. Sugestivă este o caracterizare de dicţionar a celui mai mare port românesc de la Marea Neagră: „Populaţia Constanţei e amestecată, ca şi a Dobrogei în general, însă din cauză că oraşul e şi port maritim, toate naţiunile şi-au dat aici întâlnirea” (pp. 108 – 109). Deja după două decenii de anexare românească, Dobrogea a făcut paşi importanţi pe calea integrării complexe în Regatul României. Dar mai existau încă obstacole de trecut şi elemente moderne, democratice, constituţionale de introdus, astfel încât Comunitatea turco – musulmană din Dobrogea în cadrul statului român (1900 – 1918) să devină o minoritate de referinţă a structurii etnice a Regatului, iar provincia dintre Dunărea inferioară şi Marea Neagră o punte de legătură cu orizontul maritim şi oceanic mondial (pp. 111 – 158).

„Pentru comunitatea turco – musulmană din Dobrogea, perioada 1900 – 1918 a însemnat o prelungire a acomodării ei la situaţia nou creată după 1878. Ea va participa, în cadrul statului român, atât la eforturile de modernizare a provinciei, cât şi la momentele şi evenimentele majore, ca de exemplu sfârşitul regimului excepţional prelungit şi acordarea de drepturi politice locuitorilor Dobrogei, războiul balcanic şi războiul pentru întregirea naţională a României. Pe de altă parte, seceta prelungită până în prima decadă a secolului trecut a avut repercursiuni asupra tuturor locuitorilor Dobrogei, statul încercând prin ajutoare să facă mai uşor de suportat efectele ei. În acest context trebuie amintit şi fenomenul emigrării, semnalat către sfârşitul secolului al XIX-lea, mai evident la începutul secolului următor şi amplificat după Primul război mondial. (…) Pentru perioada 1900 – 1918 ele (cauzele emigrării – completare DP) au fost de ordin local şi temporar, fenomenul preocupând toate guvernele care s-au succedat şi care au încercat să îl stopeze sau să îl diminueze”, a concluzionat prof. Stelian Dumitrescu (p. 111).

Actele legislative care au stimulat evoluţiile complexe din Dobrogea în primele două decenii ale secolului XX au vizat aspecte administrative (Legea pentru organizarea comunelor rurale, în vigoare de la 1 mai 1904; Legea de modificare a organizării Dobrogei, în vigoare de la 19 decembrie 1912), politico – cetăţeneşti (Legile de acordare a drepturilor politice şi de înlăturare a regimului excepţional din administraţie, din 1909, 1910 şi 1912), teritoriale – provinciale (Legea pentru organizarea Dobrogei Noi / Cadrilaterului, în vigoare de la 1 aprilie 1914). „Cu toate că au fost alocate mari investiţii în obiective de interes naţional şi public, la care se adaugă eforturile administraţiei locale – (…) cazul oraşului Constanţa – de modernizare, de occidentalizare, Dobrogea îşi păstra caracterul oriental”, a precizat autorul.

Evoluţia statistică a populaţiei musulmane turco – tătare din Dobrogea a fost un alt barometru al identităţii provinciei în intervalul studiat de autor. Astfel, în tabelul următor am sintetizat principalele date statistice ale realităţilor demografice amintite, înserate în carte dar neorganizate într-un centralizator orientativ, relevant şi lămuritor.

O analiză atentă asupra acestor statistici demografice, în condiţiile în care primele recensăminte sistematice, realiste, corecte ale populaţiei Dobrogei s-au derulat abia la sfârşitul secolului XIX, iar unele date sunt aproximative, conduce la concluzia că numărul locuitorilor musulmani turco – tătari ai provinciei a scăzut continuu în perioada analizată de autor, de la 80.000 – 90.000 în 1877, înainte de începerea Războiului ruso / româno – otoman, la aprox. 30.000 în februarie 1918, către sfârşitul Primului război mondial, cu o diminuare progresivă de peste 250 %.

Sistemul de învăţământ – educaţie din Dobrogea s-a dezvoltat în perioada 1878 – 1918, mai ales după aplicarea Legii de organizare a Dobrogei din martie 1880. Structurat pe două nivele, primar şi secundar (gimnazial, liceal, real, de belle – arte, profesional, de fete) şi pe trei categorii, de stat, particular, confesional, învăţământul dobrogean a reorganizat şi a dezvoltat şcoala primară rurală şi urbană, a consolidat cea secundară, oferind diverse oportunităţi educaţionale pentru şcolarii gimnazişti, atât pentru dezvoltarea lor profesională, cât şi pentru formarea lor moral – civică, democratică, constituţională, ca viitori cetăţeni oneşti şi responsabili ai Dobrogei şi ai României (pp. 148 – 158).

„În perioada 1878  – 1918, a concluzionat în final prof. Stelian Dumitrescu, comunitatea turco – musulmană din Dobrogea s-a integrat treptat în cadrul şi în viaţa statului român, păstrându-şi însă individualitatea şi contribuind, în acelaşi timp, la stabilirea unor bune raporturi interetnice în contextul demografic eterogen al Dobrogei” (p. 162).

O eventuală ediţie a II-a a cărţii trebuie să rezolve unele probleme şi lipsuri ale ediţiei I: greşeli de tipar supărătoare, dovadă a ne-corectării sau verificării sumare a formei finale pentru tipar; greşeli contextuale ale unor date statistice – demografice pentru perioada 1878 – 1918; ne-actualizarea ştiinţifică a textului din 1998 la nivelul anului 2015; lipsa rezumatului într-o limbă străină; absenţa unui indice general, pentru rapida orientare în volum; inexistenţa unor hărţi ale României, Balcanilor, Dobrogei; ne-includerea în cuprinsul cărţii a unei anexe documentare, imperios necesare pentru susţinerea ştiinţifică a analizelor şi concluziilor monografiei. Toate aceste aspecte perfectibile nu ştirbesc însă meritul cărţii prof. Stelian Dumitrescu de a fi, deocamdată, singura monografie a temei enunţate în titlu şi dezvoltate în volum.