Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Impresii neromanţate despre Berlinul de est din ultimii ani ai comunismului

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 28 Mai 2018
Autor: Dr. Ionuț ȚENE, membru UZPR
Publicat: 28 Mai 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Impresii neromanţate despre Berlinul de est din ultimii ani ai comunismului

 

La mijlocul anilor ’80 a apărut la o editură din RFG o carte de fotografii a unui artist fotograf est-german, Harald Hauswald, care a făcut furori în Occident şi i-a enervat pe ofiţerii STASI. Albumul de poze se numea „Ost-Berlin“ şi, după reunificarea germană, în următoarele ediţii i s-au mai adăugat şi subtitlul: „Viaţa înainte de căderea Zidului“ (Leben vor dem Mauerfall). Albumul a fost însoţit de o plastică descriere a fotografiilor, de fapt o poveste incitantă, interesantă cu reflexii romantice, dar şi critice, ale lui Lutz Rathenow. De ce lucrarea apărută la Piper Verlag din München prin ’87 a creat aşa un de mare deranj pentru linia oficială a PSUG? Pur şi simplu pozele făcute în alb şi negru intenţionat, pentru că în 1985 filmele color nu erau o raritate, developează degradarea vieţii în RDG şi în special în Berlinul de Est. Sigur că autorul e uşor tezist şi tuşează aspectele negative ale vieţii şi arhitecturii din Berlinul de Est, dar per ansamblu dezvăluie o lume în prăbuşire sau chiar în ruină. Pozele parcă prefigurează imediata cădere a regimului comunist, care nu mai putea să ofere cetăţenilor est-germani un trai decent şi o speranţă de mai bine.

Sunt surprinse parcările pline ochi de maşina depăşită a est-germanului, Trabantul, ca o expresie a unei lumi uniformizatoare şi fără culoare. Sunt poze cu familii împingând pe străzile Berlinului de est Trabantul, care de cele mai multe ori se strica, fiind o maşină depăşită, faţă de ce produceau fraţii din vest. Puteţi compara un Trabant cu un Mercedez? E surprinsă aglomeraţia din staţiile U-Bahn, dar şi cozile la magazinele cu alimente. În est maşina cu lapte arăta ca o una din perioada interbelică, cu lichidul alb transportat în bidoane descoperite. Sunt surprinse clădirile vechi, nerenovate, faţade coapte şi căzute în paragină, şi apartamente goale degradate cu locatarii fugiţi în Vest, pe care partidul nu le redistribuia la cei care aveau nevoie. Poate aşteptau să se întoarcă cei fugiţi? Sunt surprinşi copiii care fac pipi la colţuri sau se joacă pe maidanele neamenajate şi noroioase ale cartierelor nesfârşite şi plate de blocuri, ce ne amintesc de copilăria noastră în România comunistă.

Copiii cerşeau gumă de mestecat de la studenţii arabi ce ieşeau din Intershopuri, magazine ce vindeau produse vestice pe dolari. Parcă erau copiii români ce căutau gume de mestecat aruncate pe fereastră de studenţii arabi din căminele pentru străini, din Haşdeul Clujului. Guma de mestecat, ca şi ciorapii fini, erau marfă de contrabandă ca în ţara noastră. Mulţi arabi cucereau cu gumă de mestecat, ciocolată şi mai ales ciorapi fini tinerele românce. Sunt surprinse clădirile oficiale ale RDG, unele noi construite sau reamenajate, reci şi fără culoare, ca şi Alex Platz, o piaţă în care oamenii nu se mai regăseau în aerul îngheţat al regimului. E şi o ironie faptul că la Casa Artei şi Culturii Sovietice se merge numai dacă doreşti să fi foarte singur. Niciun neamţ din est nu le vizita, în schimb centrele culturale francez sau englez foşgăiau de vizitatori dornici să cunoască frânturi culturale ale vieţii din Occident. Pe nimeni nu mai interesa marşurile cu steagurile roşii de 1 Mai sau Ziua Naţională a RDG. Permanent soldaţi mărşăluind, tineri FDJ cu steaguri sau muncitori în salopetă, dar niciun public pe margine arătând dezinteresul publicului faţă de manifestările exterioare ale regimului comunist.

Mai interesant i s-au părut fotografului sau autorului, ce a brodat pe lângă pozele minunate, sugestive texte despre viaţa din crâşmele, cafenelele sau discotecile Berlinului de est. Prin 1985 au explodat în Berlin, pe lângă alcoolismul tinerilor, care dormeau pe jos, în semn de protest faţă de autorităţi, o multitudine de festivaluri de stradă. Era o formă de artă alternativă faţă de cultura oficială şi osificată a regimului comunist. Pe stradă, la intersecţii, în curţi interioare ale clădirilor, formaţii de gang cântau muzică rock şi occidentală. Era o efervescenţă febrilă care l-a făcut pe un vizitator din Berlinul de vest, un personaj blazat reîntors la originile sale, să declare: Aici e adevărata viaţă! Şi peste tot sunt surprinse patrule de miliţie, cu pistolul le vedere, care legitimau aşa-zişii suspecţi: tineri îndrăgostiţi, rockeri, punk-işti (tot mai mulţi cu cercei în nas şi în urechi ce contraziceau morala socialistă) şi chiar fetele care aveau rochia prea scurtă.

Era faţa unui regim miliţienesc care nici prin forţă nu mai impresiona pe nimeni. Tinerii se supuneau permanentelor controale, dar luau acest fapt în derâdere şi glumă spre enervarea miliţienilor. Sunt penetrante şi pozele cu bătrâni în parcuri, pe străzi, la cumpărături cu sacoşe pline sau la petrecerile de la centrele de vârstnici, sugestionând un RDG îmbătrânit şi fără viitor, o ţară gata să-şi „dea duhul“. Pur şi simplu Turnul Televiziunii, mândria secretarului PSUG, Honecker, era perceput de est-germani ca Turnul de Apă al oraşului, ca o ironie pentru a stinge incendiul roşu căzut asupra oraşului. Văzându-l zilele acestea (2013) mi s-a părut maiestos, dar atunci est-germanii ca şi românii din comunism vedeau totul în negru, pardon în alb şi negru, ca şi pozele lui Harald Hauswald. Şi peste tot, din nou, clădiri în ruină pe Aleea Castanilor sau poze de fabrici comuniste, stereotipii sovietice. Dar dincolo de asta în poze şi text răzbate tentaţia uriaşă a RFG-ului şi mai ales a Berlinului de Vest.

Permanent „dincolo“ e mai frumos, e libertate şi prosperitate, dar mai ales normalitate. Noaptea când se lasă cu adevărat peste Berlinul de est, prost iluminat public, de dincolo de Zid se vede o lumină briliantină, reclame multicolore, un zumzet de viaţă ce-i incită, aproape de o fervoare religioasă pe est-germani faţă de lumea capitalistă.

Acea „febră“ spirituală ca o tânjire interioară după libertatea şi prosperitatea vestului am trăit-o cu acuitate în România comunistă, când desele pene de curent erau în contrast cu filmele ce rulau în videoteci, în care acţiunea se petrecea pe bulevardele cu magazine violent luminate din Berlinul de Vest. Numeroşi berlinezi din est nu doreau să trăiască în RFG, văzând în această parte de ţară o provincie, dar se tânguiau după un trai în stilul capitalismului dinamic din Berlinul de Vest. Berlinezii din est căutau orice oportunitate să arunce o privire „dincolo“ ca spre un rai interzis: urcau în Turnul Televiziunii să vadă gazonul verde din parcurile vestice sau bannerele cu reclame multicolore şi produse neîntâlnite în comerţul socialist, cel cu rafturi goale sau cu peşte, macaroane şi borcane de murături. Pozele lui Hauswald prezintă est-germani stând pierdu-ţi cu privirea spre Poarta Brandenburg să vadă plimbările agale ale vest-berlinezilor din Tiergarten. Şi atunci, în textele lui Rathenow nu răzbate nicio clipă că Zidul va cădea aşa curând, la numai câţiva ani. Parcă era ridicat pentru veşnicie. Est-germanii nu înţelegeau de ce pot să meargă în vacanţă la Varşovia şi Bucureşti dar nu puteau să treacă pe partea cealaltă de stradă, la ei în oraş, dincolo de Zid, în Berlinul de Vest văzut ca un model de viaţă şi ca o promisiune a unei vieţi mai bune. Deşi azi să ştie că Berlinul de est ca şi Berlinul de vest erau uşor artificiale ca şi stil de viaţă, fiind nişte vitrine ale celor două regimuri în război: capitalist şi comunist. Cei din Berlinul de vest plăteau impozite mai mici, iar marile firme multinaţionale erau încurajate şi stimulate financiar să-şi ridice sediile aici pentru a nu rămâne în urma Estului, care construia ce ştia mai bine: blocuri mari şi urâte. Identitatea RDG e evidenţiată de pozele lui Hauswald ca o farsă şi o degradare – datorită ocupaţiei sovietice –, a spiritului autentic german, poate uşor idilizat, din Berlinul de vest şi RFG. Să nu se uite, cartea a apărut în plin „război rece“. Pe bună dreptate, unul din şefii STASI, Mielke, era supărat pe fotograful Hauswald: pozele lui prevesteau prăbuşirea regimului comunist.

Paradoxal, deşi românii priveau cu ceva mai multă admiraţie la est-germani, pentru că trăiau într-o societate mai organizată şi parcă ceva mai prosperă, în realitate regimul Berlinului de est era mai apropiat de valorile comunismului clasic decât Bucureştiul care prin natura istoriei dramatice a produs o balcanizare a socialismului. În realitate atât românii cât şi est-germanii au fost victimele unei utopii totalitare impuse cu ajutorul tancurilor sovietice. La vremea respectivă nuanţele dintre cele două regimuri puteau fi stridente, astăzi la câteva decenii distanţă acestea sunt futile şi imperceptibile.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5