Primit pentru publicare, 12 mai 2014, de la autor: prof.Vasile Popovici,  scriitor – LSR – Filiala Iaşi-Moldova.
Editor: Ion Istrate, 12 mai 2014.

ÎN AXIOLOGIA ARTEI
 Le style est l’homme même 
(Cronică de carte)

 ELENA ANGHELUŢĂ BUZATU
Cu gust de infinit
Salcâmi în floare, Vol. I, Napoca Nova, Cluj, 2014

 Născută în 1954 într-un oraş nemetropolitan, – Bârlad, Elena Angheluță Buzatu este  purtătoarea a două destine: unul ontologic, ca un dat fiecăruia dat, iar altul, literar, dat, nu oricui dat. Poetă şi prozatoare, traducătoare desăvârşită, Elena Angheluță Buzatu încă îşi croieşte cale şi urcuş în axiologia artei, prin exelenţă literatura, ca artă a cuvântului.

Dacă pentru  pictură, materialul de construcţie, de realizare, e culoarea, pensula, şevaletul, pânza ori alt suport, pentru muzică, – notele muzicale, aşezate pe portativ, pentru sculptură: dalta şi ciocanul, lemnul, piatra ori marmura, pentru literatură, materialul zidirii este cuvântul.

Cuvântul a fost pentru Dumnezeu  cel dintâi şi mai la îndemână material din care a făcut universul, provocând cu o motivaţie căreia nu-i vom afla vreodată noima, – Big Bangul.

Cuvântul, pentru Elena Angheluță Buzatu, e însăşi existenţa ei, modul şi totala ei motivaţie artistică pentru a găsi vieţii un sens, un scop şi ieşire din labirintul ce cu greu îi poţi găsi ieşirea. 

Cuvântul bine cumpănit este la îndemâna autoarei în odiseea într-o regresie temporală, de parcă într-o altă buclă temporală, modificată sui-generis, întru a invoca cea mai nevinovată şi fără de griji perioadă a vieţii, – copilăria: „Această carte se vrea a fi un volum autobiografic cu descrieri de oameni, locuri, şi întâmplări care s-au încăpăţânat să-mi rămână vii  în amintiri chiar şi după aproape două decenii de trai în ţări diferite, de limbi şi culturi deosebite, de mari decepţii în prietenii, de adânci depresii privind ideologiile, de dureri mari de inimă şi suflet, şi alte grave stări de sănătate, de mici bătălii pierdute, de războaie mari câştigate, de zile negre cu nori şi furtuni ce făceau coaja vieţii să fie purtată de valuri prin cele mai adânci abisuri, de momente când destinu-mi părea blestemat, dar şi de zile cu raze calde de soare, pe fundalul unei vieţi trăită într-o completă dependenţă şi încredere în Cel de Sus, sub ploaia lui de nenumărate şi nespuse binecuvântări, toate la un loc dăruindu-mi în final acel gust de infinit…” – mărturiseşte autoarea, după ce îşi deschide romanul autobiografic cu un poem cu  valoare de motto: „Am îmbătrânit…/ Departe, departe de ţară/Pe un pământ străin/…Şi deodată m-am simţit,/Fără al ţării mele adăpost/Şi al mamei mele rost!/…Urmaşilor mei…, Să le spun, ce simt şi ce gândesc/…În graiul nostru românesc…/Cum aş fi putut să-i las orfani/De-a lor limbă...” Impresionant sentiment patriotic, pe cale de dispariţie astăzi!!!

Sentiment care-şi are ţâşnirea şipotului din: „Credinţa într-un Dumnezeu viu şi adevărat e ca o oază pentru fiecare suflet însetat!” Dar şi pentru: „Când m-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, pe pământ, mi-a dat o mamă cum nimeni altcineva nu a avut”.

Chiar de la începuturile romanului, autoarea, ca într-o osmoză, ne alătură universului patriarhal al Bădiţei Ion, – neîntrecutul povestitor, – Ion Creangă: „Din toată lumea aceea plină de mirare, primeam dimineaţa la sculare şi noaptea la culcare câte un pahar plin cu lapte, cu spumă, fierbinte. Iar de prin ulcelele puse pe prispă, la soare, ca laptele din ele să se prindă, înfulecam când eu, când pisica, câte un pic de smântânică – făcea bine la burtică!  Iar când mama întreba, cine a atins ulcica, cum putea vorbi pisica! La mine lung ea se uita, de parcă îmi spunea: e vina ta, dacă tu n-ai fi deschis-o eu nu aş fi atins-o! Auzi la ea, ştrengara!”.

                Copilăria Elenei Angheluță Buzatu a fost un El-Dorado românesc, în care nu mai poţi cere nimic, nici măcar Dumnezeului, din moment ce în palma deschisă ţii fericirea. Copilăria autoarei este universală, în ea se regăsesc distinşii cititori, printre care şi eu, mai puţin distins. Copila-codană, Elena Angheluță Buzatu, era atipică, în sensul conotaţional apreciativ: „Nu ştiam să citesc sau să scriu, dar ştiam stelele după numele lor, ştiam când apar şi când dispar, le recunoşteam după formă şi configuraţie, după lumini şi semnificaţie. Cunoşteam Calea Lactee mai bine ca pe palma mea”.

                La şcoală a învăţat bine, fiind premiantă; a avut profesori care i-au călăuzit instrucţia şi educaţia, aducându-i în memorie pe: „Să trăieşti veşnic, profesore de limba română! – distinse Domn și Om Mânăstireanu!”  Autoarea, din vârful penelului, realizează un portret sadovenian: „Un domn înalt, bine făcut, dar suplu, cu o privire serioasă dar blajină, adeseori cu privirea pierdută în depărtare, un gentleman, un om cu suflet mare, un om care în toată viaţa mea, aveam să-l compar cu dascălul Mihai Busuioc al lui Sadoveanu, supranumit Domnu Trandafir.  Atât timp cât i-am fost elevă, mi-a acordat o deosebită atenţie, din umbră încurajându-mă, îmbărbătându-mă, ghidându-mă, învăţându-mă legile zborului, folosindu-mă de propriele mele aripi, deşi abia în formare, fragile rău tare, dar întrezărind undeva acolo în adâncul fiinţei  o voinţă de a răzbate în viaţă no matter what”.         

Dar şi pe: „Da, domnule profesor şi diriginte Victor Avram, încă îmi mai aduc aminte! Că dacă nu eraţi Dvs să înlăturaţi norii şi panica aceea care-mi cuprinsese inima, n-aş mai fi ajuns să mă văd vreodată cu liceul terminat. Vă mulţumesc şi vă doresc de aici de la celălalt capăt de Pământ tot ce e mai bun şi sfânt în cer şi pe pământ. Să ne trăiţi ani veşnici!” Emoţionant! Şi mă gândesc la mine, dacă un fost elev mi s-ar adresa aşa! Şi, ca invocarea să fie mai întregită: „Adrian a fost mai mult ca un frate mai mare, un prieten de nădejde, un coleg bun, un om cu suflet mare… şi, deşi prietenia cu el a fost una de o frumuseţe aparte, lăsându-mi această amintire vie, nu pot spune că a grăbit procesul îmbobocirii…” Să mai adaug surplusul persuasiv/ persuadant, e superfluu.

Şi toate ar fi fost bune şi la locul lor, dacă nu ar fi venit o vreme când: „În copilăria mea n-am dus lipsă de nimic. Aveam de toate pe săturate! Şi până să ne ia statul TOT, şi pământ şi animale, am avut de toate, prin munca noastră personală… „… Se dusese cântecul şi veselia glasurilor de copii”. „Cine nu şi-ar fi dorit să se nască în altă epocă sau eră, unii mai târziu, sau alţii mai devreme, fiecare după cum sufletul îi cere? Dar cum venirea noastră în această lume nu depinde de noi, ne trăim viaţa care ne-a fost dată în epoca sau era care ne-a fost destinată. Fiecare generaţie cu tributul ei de plătit. … Ţara întreagă era ca un furnicar mare, în care fiecare furnică îşi ştia locul şi rolul. Şi mai totul se făcea cu muncă patriotică. În zilele noastre de acum, expresia de ‘patriotism’ şi-a pierdut sensul şi valoarea din timpul copilăriei mele. Am rămas cu amintirea!“

Şi-atunci: „Am învăţat, că în viaţă nu e bine să te încrezi în nimeni, decât în tine şi în Dumnezeu care cu viaţă te ţine”.  Şi, ca o caldă străfulgerare: „…mi-am jurat să nu mă las înfrântă; mi-am jurat jurăminte sacre, numai de mine ştiute, răzbind în viaţă pentru a le vedea împlinite. Mi-am jurat multe, fără a şti pe unde destinul mă va purta. Şi deși m-a costat mult, cu sufletul frânt și cu sănătatea la pământ, m-am ţinut de jurământ.” 

                Şi veni o altă vreme după vremea ‘ceea când: „odată ajunși aici pe tărâm american, am cumpărat cinci hectare de teren agricol de la frații mei și am recreat acele imgini din copilărie la BuzatuRanch – orătănii cât vezi cu ochii, oile cu mieii lor și căprițele cu iezii lor”. Cu osebirea, alta decât cea vetustă, arhaică şi neînvogă: „Și, dacă în copilărie mă plimbam cu căruța, aici in America nu te poți descurca fără mașină; pe aici nu sunt trotuare; ba da, mai sunt, dar mai mult în orașele de pe coasta de est; pe coasta de vest nu sunt, sau dacă sunt, sunt o raritate; în orașul în care ne-am mutat de curând, și care arată ca o stațiune de munte de pe Cheile Bicazului, pe marginea străzii are marcată o dungă albă, și oamenii circulă când în sus și când în jos, dincolo de ea. Dar nu toate străzile au așa ceva”. Lapidar, ca un corolar, prozatoarea conchide: „… unora le e dat să-şi tragă seva dintr-un pământ bogat, iar unora să supravieţuiască chiar şi într-un deşert uscat.” 

Şi pentru că am adus deja în discuţie procedeele artistice, adaug autocaracterizarea: „…eram tare mică şi firavă la trup, la statură. Iar de mic copil, arătăm tare pricăjit! Şi deşi cu obrăjorul scofâlcit, aveam ochii mari de căprioară şi eram vioaie şi sprinţară.” Moştenind: …„de la mama un păr nespus de bogat, cu un fir gros, frumos şi un pic ondulat, de-o culoare castanie ce bătea în arămie cu reflexe roşietice, deşi mama fusese blondă la viaţa ei.”  Prozatoarea Elena Angheluță Buzatu foloseşte cu ajutorul cuvântului bine măiestrit, precum pictorul cu pensulă şi culoare, şi caracterizare directă, specifică genului epic, alături de alte modalităţi: „Rodica era o fetiță ai cărei ochișori îi sclipeau de inteligență, blondă cu ochișori albaștri, cu gropiță în obrăjori, cu tenul alb rozaliu, jovială, veselă tot timpul, plină de viață, un adevărat îngeraș. Și mai avea ceva aparte – o inimioară bună ca pâinea caldă. Rareori ai fi văzut-o supărată. Și dacă se-ntâmpla îi trecea foarte repede, nu putea ține supărarea. Și era și ea mică de statură ca și mine. Spre deosebire de Doina, care era o fetiță înaltă, cu tenul alb și părul ca pana corbului, cu ochi mari de căprioară, cu năsucul cârn ce-i dădea feței sale o imagine de copil pus mereu pe șotii.”

Cum anii trec, cum anii vin: „Şi-am revenit câţiva ani mai târziu, când eram deja o domnişoară codană, în plin proces de îmbobocire, crezând că trăiesc acel sentiment dumnezeiesc de îndrăgostire…”  Pănâ la venirea unei alte vremi din aceeaşi buclă temporală extinsă, neprietenoasă, şi ireversibilă, şi implacabilă, inexorabilă şi, de ce nu, cu gust amar, care-ţi lasă o grimasă pe obazul stâng, în loc de sărutul acela pe când erai codană, zvăpăiată şi nelăsată prinsă în jocul acela juvenil şi nerepetabil: „Am vrut să vă spun cât de bătrână mă simt, cât de mult mi se pare c-am trăit. Şi că de curând, tare de curând, am devenit bunică.”

Aici, nu-i dau dreptate autoarei, hiperbolizând. Şi eu, de când sunt bunic, fac tumbe (ferească-mă să mă vadă cineva!), mă încalecă nepotul şi mă-ndeamnă: „hai căluţ, la Rădăuţi!” Şi căluţul o porneşte spre Rădăuţi ori aiurea, ce mai contează dacă moşnegeşte!?!? Timpul sapă peste tot şi lasă urme adânci, ca cel dintâi şi de pe urmă duşman.

Romanul autobiografic „Cu gust de infinit” este conceput în mai multe volume, primul tom, intitulat „Salcâmi în floare” este o frescă ontologică a unei societăţi româneşti la cumpăna primenirilor de veac secund, într-o arcuire temporală asemenea unui curcubeu care soarbe apa fântânilor din tărâmurile unor dimensiuni diferite. Nararea întâmplărilor vine de la sine, lină, sprintenă, nestângace; autoarea cumpăneşte cuvântul înainte de a zgâria cu el hârtia, într-o euristică personalizată întru a defini rostul catharctic denotativ şi conotativ. Elena Angheluță Buzatu nu transfigurează realitatea, ci o prezintă îmbrăcată, când în ie de borangic, când în armură de cavaler medieval. Datumul dirijat din cuşca sufleorului este suportat cu demnitate, mai mult decât cu resemnare, în sperarea unor zile mai luminate. Universul descris nu este o ficţiune, ci, de multe ori atât de real, încât este translucid, descifrând concretul crud şi stupid care ne apleacă ca o trestie în vânt, dar nu ne şi rupe. Amestecul de divin cu uman este un laitmotiv călăuzitor al narării.

Călătoria prin timp este, poate fi şi o pagină de istorie din care urmaşii vor citi cu interes, în aflarea unor adevăruri spuse pe jumătate de către cei care au ceva de a nu se afla. Da capo al fine, realizezi, cititorule, uşurinţa de punere în pagină a cuvântului, neacademic, neermetizat, neintelectualizat, având în vedere că autoarea este o dăscăliţă – profesoară – care ştie a povesti cu uşurinţă, în toate limbile pământului. Nu este la îndemâna oricui a spune lucruri geniale prin cuvinte simple.

În incursiunea prin timp, realizată de Elena Angheluță Buzatu, mulţi dintre noi ne vom regăsi, şi cu bune, şi cu mai puţin bune. Romanul marchează crâmpeie din copilărie, adolescenţă şi mai puţin din epopeea evadării, dezrădăcinării şi apartenenţei unei alte culturi şi unui alt teritoriu; emigrarea în State şi luatul de la capăt va face subiectul, cred, volumului al II-lea. Descoperim în acest prim volum virtuţi şi lecţii de morală de un civism authentic, dominat de principii la care nu poţi renunţa: cinstea, dreptatea, adevărul, devotamentul, dragostea, iubirea, principialitatea, credinţa, prietenia, respectul… cartea fiind prilej de reflecţii ontice asupra lucrurilor firii.

Într-o zicere sapienţială, de parcă o sentenţă: „… unora le e dat să-şi tragă seva dintr-un pământ bogat, iar unora să supravieţuiască chiar şi într-un deşert uscat”, autoarea reflectă asupra lumii în variantele ei temporale, dar şi asupra propriului destin. Nu pot şti dacă exilul autoarei este mai puţină viaţă la toate sperările, la toate aşteptările şi mai puţină: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”.

Ştiu, însă, că poeta, prozatoarea, traducătoarea Elena Angheluță Buzatu îşi încearcă autodepăşirea pentru un stil propriu, curat, dacă ar fi să-l invoc pe naturalistul, matematicianul, cosmologul şi autorul enciclopedic, francez, – Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon (1707-1788) care afirma: ,,Le style est l’homme même” (Stilul este omul însuşi).