Primit pentru publicare: 05 oct.2014.
Autor: prof. Vasile Popovici, scriitor, LSR Filiala Iaşi

Publicat de Ana Maria Maluș, secretar redacție

Rădăcini smulse din glia străbună

 Elena Angheluţă Buzatu – Cu gust de infinit. Flori de lapte şi de sânge (Moştenirea).Vol.II, Editura Napoca Nova, Cluj, 2014

Epica românească îşi îmbogăţeşte patrimoniul literar cu o nouă carte, scrisă de scriitoarea americană de origine română, Elena Angheluţă Buzatu,  – romanul „Cu gust de infinit. Flori de lapte şi de sânge (Moştenirea) – , vol. al II-lea.

Să-ţi smulgi rădăcinile din glia strămoşească e ca o sentinţă dată ţie însuţi, ca pentru nişte păcate pe care nu le-ai făptuit. Să simţi oprimarea unui regim, într-atât cât să-ţi părăseşti ţara, e ca atunci când răbdarea are şi ea un capăt, nişte limite omeneşti care nu pot fi depăşite.

Autoexilarea pe „tărâmul făgăduinţei” nu e căutarea unui El-Dorado, ci găsirea acelei tihne, linişti care să-ţi dea, cel puţin, pofta de a trăi cât de cât mai omeneşte. Numai că, autoarea se confruntă cu o altă realitate: „America! – Ţara libertăţii! Ţara tuturor posibilităţilor! Împlinirii viselor! Ţara îmbogăţirii peste noapte! Ţara aripilor deshise! Ţara zborului spre infinit! Raiul pe pământ! Dar câţi vorbesc despre putregaiul ei? Despre mizeria ei? Despre decăderea ei? Despre rănile ei? Despre durerile ei? Despre cloaca infecţioasă ce-o macină pe dinăuntru? Dezumanizarea ei? Faţa ei hâdă la toate stadiile de vârstă şi rang social? Câţi?” O realitate nebănuită, parcă neverosimilă, şi totuşi, întocmai!

Sintagma mea: „Rădăcini smulse din glia străbună” are, într-o altă conotaţie semasiologică, sens de refugiu, a suplinirii unui hiatos, a unei dihotomii purificatoare; la drept vorbind, de iure şi de facto, rădăcinile romancierei nu au fost dezrădăcinate de-a binelea; românul nu-şi pierde niciodată condiţia etnică, obârşia. Oriunde ar pleca, pentru oricât timp ar pleca, fie şi pentru totdeauna, se mai simte legat de glie cu cel puţin o rădăcină. Elena Angheluţă Buzatu, romanciera, traducătoarea, poeta,  e ca viţa de vie înmulţită prin marcotaj.

Dacă Francis Scott Fitzgerald scria: „Nu scrii pentru că vrei să spui ceva, scrii pentru că ai ceva de spus.”, romanciera Elena Angheluţă Buzatu are propria-i concepţie: „Cine crede că a scrie despre viaţă înseamnă a omite din ea ceea ce nu-i place unuia sau altuia, sau chiar mie însămi, îl îndemn să închidă cartea… Scriu pentru cei ce ştiu cum să citească cu sufletul. Scriu pentru cei ce nu moştenesc pământul. Scriu pentru cei ce odată vor fi faţă în faţă cu Preaînaltul! Nu judec, sunt şi eu doar un pumn de ţărână ca oricare altul.” Autoarea mărturiseşte introspectiv: „…mi-am dorit o carte care să fie uşoară, nici prea groasă, nici prea subţire, ci aşa numai bună de citit într-o după amiază pe la chindie, pentru ca, atunci când e timpul să te duci la culcare, sufletul să găsească acel moment cu el însuşi pentru a-şi pune câte o întrebare.”

Iată-ne, aşadar, introduşi în intenţile autoarei de a scoate la lumină interiorizări umane în care cititorul se poate regăsi, ale unui  epic elevat, individualizat, personalizat, într-un logos inconfundabil prin stil, formă, mesaj.

De parcă, ori timpul se grăbeşte, ori scriitoarea se grăbeşte a lăsa în urmă-i mai puţine lucruri neterminate, cu o dăruire scriitoricească care ni s-ar părea hiperbolizată; la numai câteva luni de la apariţia primuluil volum „Salcâmi în floare” al romanului „Cu gust de infinit”, volumul al II-lea, „Flori de lapte şi de sânge (Moştenirea)”  îşi cere dreptul la naştere, ca o aşteptare la venitul pe lume al celui de-al doilea copil.

Titlul romanului „Cu gust de infinit” conceput în osatura a trei sau mai multe volume,  este o metaforă ce pare a fi subliminală, cu  semnificaţii conotaţionale în semasiologia lexicală, dar nu eu justific grăbirea scriitoarei, ci ea, chiar scriitoarea însăşi: „Nu poţi lăsa pe mâine ce poţi face astăzi! Şi ora, secunda au altă valoare. Nu le laşi să treacă pe lângă tine fără să fi făcut nimic. Ba şi mai mult, în timp ce faci ceva, deja gândul ţi-e la altceva – e ca şi cum ai trăi contra cronometru – şi undeva în adâncul sufletului îi auzi tic-tacul, pulsul. Şi inconştientul din tine trăieşte infinitul! Nu mai trăieşte doar clipa, secunda! Acesta e secretul – nu mai trăieşti de parcă ai moşteni pământul, ci trăieşti gustând infinitul! Trăieşti o viaţă cu gust de infinit! Ai simţit şi tu, acest gust?”

Cu incertitudinea zilei de mâine, ori că numai moartea e singura certitudine: „Stau şi gândesc, mi-ar fi plăcut oare să ştiu exact cât trăiesc??” Epica romanului, la persoana I, lasă cititorului impresia  autenticităţii şi a netransfigurării realităţii într-o alta, ideatică, uneori fantezistă, aşa cum ne-am dori-o, ci nu aşa cum este.

Ajunsă la vârsta: „Nu mai eram copila ferice ce împărţea în jur numai zâmbete.”, Elena: „Am decis să mă căsătoresc, dar mi-a fost oarecum impus unde aveam să trăiesc.”  Cu fiecare rând parcurs, scriitoarea ni se dezvăluie sincer, cu o dezinvoltură dezarmantă: „În viaţă mi-a plăcut mult să gândesc, să aflu multe, să cuget adânc la rostul şi enigmele vieţii.”

Într-o noetică platoniciană, dar mai ales aristotelică, în metafizica firii, imuabilul, de parcă o teleportare, ne duce la  reflecţii ontice cu privire la universalitate, la sensurile ori nonsensurile a tot ce ne înconjoară, a tot ce este, percepându-le, şi a tot ce este, dar nu le apercepem: „Cred că toţi ne naştem sub un semn, că nu degeaba le-a lăsat Dumnezeu pe cer. Suntem unici! – fiecare din noi! Şi totuşi îşi spun cuvântul genele, alături de ‚semne’, şi chiar dacă mulţi din noi nu o recunoaştem, mediul în care trăim are și el o mare influenţă asupra noastră, îşi pune aprenta pe al nostru destin.”

Filosofia autoarei este a omului doct, şcolit la şcolile cele mari, dar şi la şcoala vieţii, uneori având supremaţia adevărului până la capăt dus: „Viaţa e un complex de împrejurări şi întâmplări deloc întâmplătoare – în care totuşi noi înşine avem un cuvânt mare. Deşi ducem în spate moşteniri copleşitoare – de la Adam încoace – Dumnezeu ne-a lăsat la fiecare puterea şi libertatea zdrobitoare de a decide noi înşine asupra destinului nostru în lumea asta mare.”

Titlul celui de-al doilea volum, „Flori de lapte şi de sânge (Moştenirea)” îşi trage sorgintea, îşi are izvorârea, într-o intensă trăire a autoarei, şi cognoscibilitate între nişte limite admise în datum, a unei lumi confuză încă, fără a-i cunoaşte ţelul, scopul, noima în Planurile Demiurgului, dintr-o experienţă şi lectură/instrucţie solidă a romancierei: „Aşa cum şi moştenirea lăsată de strămoşii paterni ne-a influenţat viaţa! Fiecare moştenire în felul ei! Şi-amândouă la un loc au fost când blestem, când binecuvântare! Şi totul a depins de timpul în care ne-am născut şi de mediul în care am crescut. Să zicem că se-ntâmplă şi un fiu este dezmoştenit! Bine, bine, dar nu şi de sânge! Sângele apă nu se face! Moştenirea e ceva, care atât cât trăieşti, o duci în spate – nu te poţi scutura de ea ca să mergi mai departe. Oricât ai încerca tu, oricând se va găsi cineva în a-şi aminti ‚Ah, tu eşti al cutăruia’! Şi vrând, nevrând o duci mai departe! E scrisă în destin! Se află în DNA! It’s your legacy!!!”

Reflecţiile existenţiale ale autoarei se îngemănează într-un tot, simbiotic şi nedisociat: „Am binecuvântat pe Dumnezeu şi continui în a face zilnic acest lucru pentru Harul Său nespus de mare de a mă fi născut cu aşa moştenire strămoşească – una pământenească şi una cerească!”  După care, ca un corolar, autoarea conchide lapidar: „De ce ne urâm între noi până la vărsarea de sânge? De ce e viaţa noastră o luptă între noi când ar trebui să fim una în nevoi? De ce trebuie să fie aşa cum spun EU şi nu aşa cum vrea Dumnezeu? Când Dumnezeu este dragoste, de unde vine ura, această dizgraţie!?”

Cunoaştem până aici pe scriitorul filosof, în ipostază platoniciană, raţioal, logic, cumpănit ori cuprins uneori de acea apostazie, neliniştit, întrebător, amintindu-ne de Arghezi: “Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!”

Predilecţia autoarei pentru vârsta de aur, copilăria, este exprimată direct, fără intermedierea vreunei metafore: „Simt nevoia să mă întorc iar la copilărie! Voi nu? Acolo îmi recapăt toată energia. Acolo mă umplu de toată bucuria. Acolo îmi regăsesc fericirea. Acolo îşi au rădăcinile toate binecuvântările primite şi cele care aşteaptă să fie primite. Acolo îmi recapăt liniştea şi mulţumirea. Acolo şi numai acolo am trăit –  cum spune românul – raiul pe pământ.” Mai altfel spus, nici că se poate; orice comentariu ar fi superfluu.

Epica scriitoarei este de un lirism nativ – până acum parcă lalent, abscons –  prin patetismul neaugmentativ, ci natural, firesc, curgător ca şipotul şerpuind printre pietre şi bolovanii din cale, stăpânind  magistral tehnica compoziţională a romanului. Desprinsă dintr-o secvenţă temporală, iată, de pildă, o caracterizare direcă de o elevaţiune aparte, în care cuvântul, prin forţa verbului dă vioiciune, dinamism narațiunii, într-un stil personalizat, individualizat, de largă şi mare amplitudine scriitoricească: „Maricel, pentru mine, era Făt-Frumos al Stelei. Înalt, bine făcut, cu părul ca pana corbului, cu ochii verzi ca frunza codrului, cu pomeţii obrajilor ridicaţi, formând o oază verde pentru ochii adumbriţi de nişte gene lungi şi întoarse ca la ramurile unei sălcii pletoase, cu un nas frumos, bărbătesc şi nişte buze plăcute, pline şi uşor arcuite – i-ar fi stat bine cu o mustăcioară. Cu o voce joasă şi caldă, cânta divin de frumos acompaniat de chitară. Da, cânta la chitară! Un artist, nu alta! Un George Clooney, român!”

Ca mai apoi, ca un filosof care nu depăşeşte prea mult hotarul către alte abordări cotidiene şi banale, se retrage în matcă, precumm apele învolburate, revărsate peste grinduri: „Totul a devenit un business. Dar n-a fost aşa de când lumea şi pământul?! Nu erau ele, căsătoriile toate, aranjate?! Câţi îndrăzneau să se căsătorească din iubire?! Citiți Biblia! Citiţi clasicii!! Cine se mai căsătoreşte în ziua de azi din dragoste? Cine mai pune preţ pe virginitate? Câţi mai cred că e necesar un act de căsătorie?!  Doamne ce s-a mai stricat lumea! Chiar? Părerea mea, obiectivă, este că lumea e stricată de la căderea din rai. Ce a fost va mai fi şi ce este a mai fost! Amintiţi-vă de soţia lui Lot! De unde ieşeau ei? Din Sodoma şi Gomora! Ce fel de oameni erau acolo? Citiţi Biblia! Ce fel de oameni sunt acum? Priviţi în jur!”

Un adevăr cutremurător, ce nu mai seamănă cu nimic neprihănit din ceea ce era pe vremuri, în vremurile când omul nu-şi vindea sufletul, fie pe câţiva arginţi, fie lui Belzebut. Reîntoarcerea la Sodoma şi Gomora e ca o zvonire  de apocalipsă, când, în ziua în care nu vor mai fi nici zece oameni buni şi frumoşi în Cetate, Domnul va ploua cu foc şi pucioasă, regândind o altă Facere, poate, de data aceasta, din boţ de cer, nu din boţ de pământ, de humă.”

Tărâmul făgăduiţei, El-Dorado, era cam aşa: „ Şi unde credeţi că ne găsise un loc de muncă imediat de la sosirea noastră pe tărâm american? La un CareHome – într-o casă de bătrâni a unuia dintre români. Eu, care aveam nevoie de ajutor să mă mişc, trebuia acum să am grijă de şase bătrâni, aşa cum ai avea grijă de un bebeluş, schimbat, spălat, îmbrăcat, hrănit, plimbat şi iar de la capăt. Şi o persoană din cele şase era o germancă de peste trei sute de pounds. Ca s-o ridic şi s-o dau jos din pat, o încălecam, o aduceam în poziţia de stat în şezut, o sprijineam cu pernele, îi aduceam picioarele la marginea patului, o ridicam în poziţie verticală şi-o aşezam cu multă grijă în căruţul deja pregătit / wheelchair. Ce vină avea, săraca!  Dar pe mine, ce blestem mă urmărea? Destinul, pe unde mă mai purta? Că numai după câteva zile de muncă, a dat hemoragia peste mine!”  Autoarea continuă: „Pe unul, doctor, abia venit, l-a trimis la porci, cică numai acolo i-a găsit loc”  Şi: „Iar noi am ajuns să spălăm babele la fund! Şi o spun râzând! Cel mai bun şi profitabil business aici în America e businessul de Case de Bătrâni.”

Gândurile, trecerea ca prin emergenţă, dintr-un univers în altul, aveau la Elena o noimă, un pretext să poţi spune că viaţa e chiar şi frumoasă: „Am plecat din ţară, gândindu-ne la viitorul copiilor. A fost ca o premoniţie.” A curs multă apă pe Missouri ori Mississippi până: „De curând, după ce ne-am mutat în casa nouă din Magalia…” Viaţa Elenei i-a jucat multe renghiuri, încât: „Şi încă mai sunt în viaţă! Nu odată m-am întrebat – oare, de ce, Doamne, îmi lungeşti zilele? Acum, mă întreb, să fie oare, doar pentru a-mi scrie memoriile? La ce bun? La ce folos? Cui pot face bine? Dar dacă fac rău cu ele? Dumnezeu va alege – eu nu pot decât să-mi urmez destinul meu. Nu e uşor să scrii despre tine! E şi mai greu să scrii despre familie! La ce să scrii dacă nu descrii viaţa adevărată cu bune cu rele? Viaţa nu constă numai în zâmbete şi lacrimi de fericire, ci şi în lacrimi amare, în dureri, în lupte şi războaie pe care fiecare e dator să şi le poarte până la moarte.”  Sunt rânduri care nu se scriu decât cu sânge şi lacrimi; de la un timp, lacrimi de curs nu mai e de unde, iar cele curse ori prelinse sunt uscate şi sărate. Prin vene, în loc de sânge, se scurg, încă se mai scurg, cu seva remanentă, ani mai buni ori mai ne(buni).

Romanciera, concluzionând: „ În rest, viaţa de peregrin e la fel cu a oricărui alt om de aici, jos, de pe pământ, cu bune, cu rele, după cum ţi-e dat în viaţă să tragi. Dar nu eşti singur în lume, ci cu Dumnezeu la cârmă şi treci prin toate altfel, cu El de mână.”  Şi tot lapidar: „Câteodată, necazul ne pare aşa de mare, că nu mai suntem în stare a crede în nicio minune – oricât de mică sau mare.” Şi totuşi…

Elena Angheluţă Buzatu nu a clacat, nu s-a predat duşmanului, ieşind din şanţurile liniei întâi, iar atunci când a ieşit, a purtat flamura întru biruinţă şi oleacă de adevăr şi demnitate, că, dacă demnitate nu e, „nimic nu e!” Familia s-a îmbujorat,  precum nepoţica… la care ţine ca la ochii din cap, cum zice o vorbă de-a noastră. După vol I, II, – „Cu gust de infinit”, Elena are în minte osatura celui de al III-lea volum. Îi doresc sănătate, că de inspiraţie nu duce lipsă. Zeiţa  Atena îi poartă gândul curat şi înţelept ca o neprihănire.

Autoarea stăpâneşte impecabil arta romanului cu nuanţă de memorii, în care epica comprehensibilă este persuadantă, pe măsura instrucţiei cititorului, căruia îi este facilă găsirea de simboluri şi noi conotaţii, nerătăcindu-se prin labirinturile unei lecturi atractive, de nelăsat cartea  până când  scriitoarea ne vesteşte: „va urma.”

Să întâlnesc, în viaţa asta şi scurtă şi oloagă, şi bolnavă, şi pe ducă, un om caligrafiat cu aldine – Elena Angheluţă Buzatu, e ca şi cum pronia a pogorât printre oameni să le afle păsurile, rugându-vă să mă credeţi acum, nu la calende!