Florin Săsărman s-a născut la 24 decembrie 1961, în satul Beclean, comuna cu același nume, raionul Bistrița, regiunea Cluj (astăzi, oraș în județul Bistrița-Năsăud). Este căsătorit și are o fiică și un fiu. A absolvit Facultatea de Electromecanică a Institutului de Învățământ Superior din Baia Mare – secția de subingineri și Facultatea de Comunicare și Relații Publice a Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative din București. A compus și interpretat peste 100 de cântece și a susținut sute de concerte în Spania, Italia, Germania, Cehia, Serbia, Polonia, Ucraina, România și Republica Moldova. A fost membru de bază al cenaclurilor „Flacăra” (1984-1985) și „Totuși, iubirea” (din 1990). A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în mai multe publicații și volume de specialitate. A editat albumele „Vitralii” (1994), „Oareunde… pe pământ” (1995), „Locul inimii noastre” (1997), „România din inima mea” (2002), „Seara Crăciunului nost’” (2003), „Buchetul” (2005), „În cetatea împărătească” (2007) și „Muchia de cuțit” (2010), apărând pe compilațiile „Totuși, iubirea” a Cenaclului „Flacăra” – volumul 4 (2007) și „Colindul colindelor” (2012). Este coautorul volumului de interviuri „Taifas cu menestreli” (2015) și autorul filmului documentar „Pecetea Cetății Ciceului” (2021). A lucrat ca redactor la Radio Cluj (1993-2017), unde realizează emisiunea săptămânală de muzică folk „Diligența de Bizanț” (din 1994) și la Biblioteca Județeană „George Coșbuc” din Bistrița (2017-2021). Este fondatorul și directorul Asociației Culturale „România din inima mea”, organizatoare, anual, a Festivalului-Concurs Național „Bistrița Folk” de la Bistrița (din 2002), și al Întâlnirilor literare „Radu Săplăcan” de la Beclean (din 2003). A fost membru al Biroului Director al Consiliului Mondial Român, organizație a românilor din diaspora (2004-2010). A primit, între altele, Marele premiu pentru debut al Cenaclului „Flacăra” (1984), precum și Diploma de Excelență din partea Oficiului Național pentru Cultul Eroilor (2007).

Florin Săsărman (compoziții, texte, voce și chitară) este un remarcabil cantautor de muzică folk, care s-a impus prin originalitate, armonie și calitatea versurilor. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 5 octombrie 2005, de la domiciliul său din Bistrița.

– Te salut, Florin Săsărman!

– Salutare și ție!

– Când ai intrat în Cenaclul „Flacăra”?

– Am debutat în februarie 1983, la Bistrița, cu cântecul lui Victor Socaciu Tata și caii, apoi am mai apărut în octombrie 1983, la Baia Mare, cu compoziția mea Pian, dar, ca membru cu drepturi depline, am intrat în iunie 1984, pe stadionul din Baia Mare, unde am cântat Pian și piesa mea Cântec de război (Substantivele).

– Erai cunoscut până atunci?

– Nu, și n-am devenit nici după aceea, pentru că n-am apucat să rămân decât un an în care să spun ceea ce simt – fiindcă asta fac atunci când cânt –, până la desființarea cenaclului [la 15 iunie 1985].

– Ce ambianță ai găsit acolo?

– Atmosfera era încordată, pentru că, în 1983, Victor Socaciu a plecat la Serbările „Scânteii tineretului” și, în primăvara anului 1984, au părăsit cenaclul și Vasile Șeicaru împreună cu Ștefan Hrușcă, socotiți cele mai importante nume la acea oră. Plecarea ultimilor doi s-a datorat faptului că Adrian Păunescu le interzisese să susțină, la București, un spectacol cu cântece pe versurile lui. Conducătorul cenaclului devenise dezamăgit, nervos și supărat pe ei și, în prelungire, pe toți membrii rămași, pe care îi supunea unor practici militariste; de exemplu, nu aveam voie să părăsim după spectacole și până a doua zi hotelul în care eram cazați sau, dacă întârziam două minute la plecare, autocarul nu ne mai aștepta. Am pățit-o chiar eu, împreună cu umoristul Valentin Văran din Oțelu Roșu, în ziua deplasării de la Cluj[-Napoca] spre Dej, când trebuia să fim prezenți la autocar la ora 16,00, dar am ajuns la 16,02 și nu l-am mai găsit, fiind nevoiți să ajungem la spectacol cu o mașină de ocazie. La Dej, făcusem liceul și aveam rude și foarte mulți prieteni care, alături de părinții sosiți de acasă, veniseră să mă audă cântând. La începutul spectacolului, Adrian Păunescu a anunțat: „Sunt doi membri ai cenaclului care au întârziat și nu vor cânta în această seară.” Atunci, Văran i-a trimis un bilet în care i-a scris că am întârziat fiindcă i s-a oprit ceasul și eu nu aveam unul, dar că, totuși, am ajuns acolo, rugându-l să mă ierte, pentru că veniseră atâția apropiați să mă vadă. Așa s-a înmuiat și mi-a dat voie. Era o atmosferă de-a dreptul militărească. În rest, în turnee eram preocupat să citesc și să cânt, iar severitatea lui nu mă prea atingea.

– Totuși, disciplina și punctualitatea erau firești, pentru că atâția artiști nu puteau fi lăsați la voia fiecăruia…

– Sigur că da, numai că Adrian Păunescu întârzia în scenă și câte două ore sau mai mult; dacă spectacolul începea la ora 18,00, de exemplu, el apărea pe la 20,00 sau chiar 20,30, iar asta se întâmpla peste tot. Îi dădea lui Costică [Constantin] Dragomir o listă cu cei care urma să cânte; uneori, eram și eu printre ei, iar, alteori, nu. Am insistat asupra amintirilor neplăcute pentru că, de atunci, ne-a rămas tuturor, oarecum, frica în oase și, de fiecare dată când ne întâlnim, constatăm lucrul acesta. Totuși, aceste dezagremente reprezintă doar 15% din viața pe care am trăit-o acolo, întrucât cenaclul m-a ridicat enorm – n-aș fi citit atâta poezie, n-aș fi cunoscut atâția oameni și, probabil, nici n-aș fi fost cântăreț în absența lui și a curentului folk.

– Îți mulțumesc pentru aceste mărturisiri și pentru cântecele tale minunate!

– Și eu îți mulțumesc pentru că m-ai stârnit!

Florin Bălănescu