Publicat de Ion N. Oprea, ian 2014

În contextul istoric  detaliile sunt importante

Comentarii pe marginea operei Jurnal de scriitor de F.M. Dostoievski

          În Convorbiri literare Ilie Danilov publică traducerea unui interviu pe care F.M. Dostoievski  l-a acordat în 1876 ziarului Glasul, cu un an înainte să publice în aprilie 1877 Jurnal  de scriitor.

Despre amândouă lucrările, în Ateneu-Bacău (noiembrie-decembrie 2013) Ion Fercu scriind  “Prin subteranele dostoievskiene (22)” vede „războiul o surprinzătoare soluţie dostoievskiană”  şi atrage atenţia că „însemnările din Jurnal” (Editura Polirom, vol. al II-lea, Iaşi, 1998), ca să le înţelegem, „trebuie raportate la contextul european al acelui an: 1877”. Şi detaliază:  „ Aruncând o privire sumară peste istoria Rusiei, observăm că în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea  naţionalismul rus a devenit un factor important în sprijinirea luptelor creştinilor balcanici pentru eliberarea de sub dominaţia otomană şi transformarea Bulgariei şi Serbiei în protectorate de facto ale Imperiului Ţarist. Din 1875 până în 1877, criza balcanică a fost agravată de răscoalele din Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, înăbuşite de turci cu o asemenea duritate, încât Serbia a declarat război. Nici o naţiune vest-europeană nu a declarat război Imperiului Otoman. Imperiul rus s-a alăturat efortului sârb  de război, din solidaritate panslavă declarată. La începutul anului  1877, armatele ruse au intervenit pentru salvarea sârbilor aflaţi într-un mare impas în războiul  cu otomanii. În acest război au intervenit, de partea ruşilor şi sârbilor, şi trupele române, sub conducerea Principelui Carol I. După aproximativ un an de lupte, ruşii erau sub zidurile Istanbulului, iar turcii s-au predat. Diplomaţii naţionalişti şi generalii  ruşi l-au convins pe ţarul Alexandru al II-lea să-i forţeze pe otomani să semneze tratatul  de la San Ştefano (martie 1878), prin care era creată o Bulgarie independentă, care se întindea în tot sud-vestul Balcanilor. Când englezii au ameninţat că declară război Rusiei, dacă nu se revizuiesc prevederile tratatului, Rusia, sleită de război, s-a văzut nevoită să accepte revizuirea. La Congresul de la Berlin (iulie 1878), Rusia a fost de acord cu restrângerea graniţelor Bulgariei”.

Ne oprim aici cu citatul, atrăgând atenţia că – în cauză fiind şi România-, mi se pare că lipsa detaliilor în contextul istoric 1875-1878 tocmai îngreunează înţelegerea subiectului cu toate eforturile comentariilor comentatorilor – Ilie Danilov şi Ion Fercu. Fapt care reclamă raportarea lucrării şi la alte considerente, chiar de sănătate ale celui analizat.

După părearea noastră nu un fals elogiu, ci chiar elogiul războiului îl face Dostoievski în cazul de faţă, starea de pace şi de muncă nu era prielnică societăţii timpului încă de la începutul existenţei statului rus. De aici şi trăsăturile caracteristice, definitorii ale populaţiei, de la mujic la înalta societate, nemunca, dorinţa de cuceriri teritoriale, şi de aici egoismul, laşitatea, desmăţul, necinstea, cupiditatea, trivialitatea.

Opiniile lui Dostoievschi, după cum spune şi Ion Fercu, reprezintă „aerul” vremurilor pe care l-au respirat ruşii, şi împreună cu ei vecinii lor, de-a lungul secolelor, nu numai restrâns la anii în discuţie, 1875-1878. Să mă explic, referindu-mă tot la literatură şi istorie, la documente care aşteaptă diplomaţia românească să le găsească şi să le folosească în beneficiul României.

Există în arhiva Ministerului de externe de la Moscova, Gh. Buzatu a cercetat-o, dar şi la Academia Română, ne-o spune M. Costăchescu în Documente Moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, p. 660-663, ( vezi şi vol. Carte de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iaşi, Editura PIM, Iaşi, p.55) în pergament Documentul dat la 13 Dechembrie 1433, din Lancici de Vladislav, regele Poloniei, care întăreşte lui Ştefan Voievod al Moldovei toate scrisorile date predecesorilor lui şi-i dă TEŢINĂ şi HMELOVUL, cu arătarea hotarelor între aceste oraşe şi Ţara Rusiei, mai bine zis fixează graniţa între Rusia, atunci provincie poloneză, şi Moldova.

„Provincie poloneză”, că spune Ion Iachim în Istoria expansionistă a Rusiei, carte de nici 150 de pagini (vezi şi acelaşi volum de Ion N. Oprea, p.73 ş.u.), capitolul Scandinavii întemeiază statul rus, pe la anul 900, mult mai târziu de la contopirea dacilor cu romanii, de la căderea puternicului Stat a lui Burebista şi Decebal, vichingii au fost fondatorii statului vechi rus, voievodatul rus al Kievului.

Parcă preluând şi susţinând starea de totală euforie descrisă de Dostoievski în interviul amintit, proprie lui nu ca rezultat „al unei înflăcărări de o clipă”, precizează Ion Fercu,  – proprie hoardelor mereu cuceritoare, adăugăm noi  – Ion Iachim demonstrează etapă cu etapă, că de la întemeiere statul rus s-a extins an de an doar prin războaie şi cuceriri, prin cruzime şi banditism, prin minciună şi spoliere, prin supunerea, jefuirea şi arderea avuţiei învinşilor, prin deportarea şi înfometarea acestora şi aducerea în locul lor a noi colonişti, prin sfâşierea şi uciderea de către stăpâni a propriilor concurenţi la domnie. Acestea au fost metodele întrebuinţate pentru realizarea statului multinaţional rus, vecinul României de la răsărit, de care ne desparte Moldova noastră.

Fie că a fost Rusia lui Ivan al III-lea, a lui Ivan cel Groaznic, a Romanovilor, a  lui Petru I, Ecaterina a II-a, a lui Alexandru I,  Lenin ori Stalin sau a urmaşilor acestora, că a fost vorba de războaiele lui Suvorov, de anexarea Basarabiei, de războiul Crimeii sau pentru Caucaz, de războiul ruso-turc de la 1877-1878, de expediţiile pentru cucerirea Asiei, scriam, p.76, mijloacele au fost aceleaşi: paloşul, sabia, tunurile, dar şi minciuna, cumpărarea conştiinţelor, potolirea în sânge a răscoalelor, deportarea opozanţilor şi învinşilor. Niciodată  mai marii ruşilor nu şi-au respectat cuvântul dat cu ocazia înţelegerilor şi tratativelor…

Nu au existat regrete sau ezitări nici atunci când a fost vorba despre omorârea propriilor copii, a soţiilor sau soţilor, a rudelor şi prietenilor. Ivan cel Groaznic şi-a ucis fiul, lovindu-l la mânie; Petru cel Mare îl omoară pe al său cu ferocitate, torturându-l şi obligându-l să recunoască ceea ce nici nu gândise; Ecaterina a II-a (tot cea Mare) îşi va omorî soţul şi va domni timp de 34 ani; Romanovii vor fi omorâţi din ordinul lui Lenin, Lenin din ordinul lui Stalin, Stalin de…

În raport cu România şi Basarabia, atitudinea ruşilor nu a fost niciodată mai prietenească. Ivan al III-lea, cuscru cu Ştefan cel Mare, se angajează să-i dea ajutor contra turcilor dar îşi uită cuvântul. Ce îl interesa pe el crucea creştinătăţii, când preocuparea lui de bază era cucerirea de teritorii străine? Nici Ivan cel Groaznic nu l-a ajutat pe Petru Rareş în luptele lui cu Sigismund al Poloniei, deşi i-a promis că „nu-l va lăsa singur nici în ruptul capului”; Ioan Vodă cel Viteaz la 1574 cade răpus de tătari, ceea ce înseamnă că nu există nici o deosebire între ruşi şi tătari!

Minciunile ruşilor sunt minciunile istoriei lor. Oraşele moldoveneşti Roman, Suceava, Siret şi Hotin sunt considerate de istoricii ruşi ca aparţinându-le. „Când românii aduşi de Bogdan  sau de Dragoş pe malul Prutului – spune Karamzin – au găsit acolo pe ruşi, iar după ce moldovenii s-au dat cu obiceiul „localnicilor” şi s-au mai şi înmulţit, i-au eliminat din teritoriu pe ruşi”.  Nu numai oraşele amintite au fost şi au rămas ruseşti, potrivit minciunii ruseşti, dar şi Bohotinul  cu viile lui, toată Moldova le-a aparţinut, justificând astfel ocularea şi stăpânirea Akermanului-Belgorodului – Cetatea Albă – pierdută de Ştefan cel Mare la 1484 către turci, cedată apoi ruşilor prin pacea de la Bucureşti la 1812, deşi Cetatea Albă nu a fost niciodată rusească. Documentar, se cunoaşte că de la 1322 şi până la 1484, timp de 162 de ani, Cetatea Albă a fost neîntrerupt a Moldovei dar ruşii o cred a lor. Aşa s-a întâmplat în 1790 cu Ismailul şi Gurile Dunării, când întreg teritoriul dintre Bug şi Nistru devine prin sabie şi baionete a Rusiei, alături de Crimeia şi Oleakov, deşi Suvorov a pierdut pe câmpul de luptă peste 30 de mii dintre ostaşii săi…

Ceva mai devreme, în războiul ruso-turc din 1768-1774, acelaşi Suvorov  venit pe pământ românesc, trimis să ne elibereze de turci avea drept scop să ne subjuge ruşilor.

Tratatul de la Kuciuk-Kaynargi din 1774 şi pacea încheiată la Huşi-Iaşi le-a asigurat ruşilor nu numai controlul la Marea Neagră, ci le-a deschis perspectiva ca din 1793 Rusia să se învecineze cu Moldova pregătindu-se astfel anexarea de la 1812.

„…Sângele vărsat e un lucru important. Bogatul şi mujicul, luptând cot la cot în 1812, au fost mai aproape unul de celălalt decât la el în sat, pe moşie, în timp de pace”, scrie Ion Fercu dar nu explică ceea ce ştim, că 1812 pentru mulţi a fost anul plângerii…nu al egalităţilor.

Răpită de ruşi la 1812, bucata aceasta din Moldova, care nu-i aparţinu-se niciodată, nu avea decât 45.630 km. p. adică ceva mai mult decât Danemarca, dar era de 17,64 ori mai mare decât Luxemburg, cu o populaţie în majoritate, 86.7%, români. Ea  este şi a rămas de atunci „o vale a lacrimilor sau o vale a plângerii”, scrie Ion Iachim. După ce Basarabia a fost alipită Rusiei, pe teritoriul moldovenesc , adevărată gură de rai a românilor , spune Iachim, au venit să o colonizeze puhoaie de ruşi şi ucraineni (p. 85), dar cu toate acestea în 1817 totalul gospodăriilor româneşti din Basarabia era de 94% şi numai diferenţa a altor etnii.  Aşa de puternic a fost, este şi a rămas românismul acolo!

Răscoalele din Bosnia şi Herţegovina, urmate de cele din Bulgaria,  nici într-un caz nu au fost urmare al naţionalismului rus ca factor important de sprijinire a luptelor creştinilor balcanici, cum crede minciuna rusească, cât rezultatul  luptei  concurenţiale  ale imperiilor pentru dominare şi stăpânire. Să amintim că au existat momente când prinţului Carol i s-au făcut promisiuni să devină un domnitor româno-bulgar, poate un stat federativ balcanic , cu capitala la Bucureşti, nadă refuzată de român.   În  iarna şi primăvara 1876 Rusia atît de mult „lucra” la întreţinerea lor, a răscoalelor, încât războiul cu Turcia părea în ochii lumii de neînlăturat. Serbia şi Muntenegrul erau aşteptate. De altfel, la 25 martie prinţul Milan  al Serbiei şi-a şi trimis unchiul, pe Alexandru Catargi, la Bucureşti să spună  Domnitorului român că războiul Serbiei contra Turciei este lucru hotărât şi se aştepta poziţia României. Amândouă ţările aveau interesul de a se elibera de suveranitatea Porţii.

În Memoriile sale prinţul Carol nota: „în faţa acestor comunicări, el îşi păstra întreaga  rezervă” . Când, însă, la 18 şi 20 iunie se află că Serbia şi Muntenegrul declaraseră război Porţii, Domnul României trebuia să hotărască dar aştepta atitudinea Rusiei. Rusia, vrând să-şi restabilească influenţa în Orient, grav afectată după înfrângerea din Crimeia, era aţâţătoarea conflictelor în Balcani împotriva turcilor, conform politicii ei tradiţionale, venită de la Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a. Manoperile  reuşindu-i, răscoalele în Bosnia şi Bulgaria fiind mereu înăbuşite dar reânoite,  în iunie 1876, după cum am spus, Serbia şi Muntenegrul declară război  Turciei. La 8 iulie, împăratul Alexandru II al Rusiei se întâlneşte la Reichstadt cu împăratul Frantz-Iosef al Austriei şi stabilesc că în caz de izbucnire a războiului ruso-turc Austria să ocupe Bosnia şi Herţegovina, după care Rusia îşi îndreaptă privirile către Berlin cerându-i prietenia Germaniei, aceasta  neştiind de înţelegerea de la Reichstadt. Politică rusească! Aşteptau acum momentul prielnic pentru declararea război Turciei. Cum la 24 iulie sârbii fuseseră bătuţi la Timoc şi singuri muntenegrenii mai luptau în munţii lor, la 16 octombrie Rusia trimite Porţii un fel de ultimatum (obiceiul!) prin care îi cerea să acorde Serbiei un armistiţiu, fapt pentru care Anglia nu rămâne indiferentă. Ea, prin Disraeli, ia o atitudine total duşmănoasă faţă de Rusia. Guvernele Puterilor lumii  se adună la Constantinopol pentru aplanarea conflagraţiei balcanice care devenise evidentă. Întrunită la 11 Decembrie, Conferinţa convinge Turcia să încheie pacea cu Serbia. După alte tratative nereuşite, Rusia consideră că cea mai bună soluţie tot calea războiului rămânea şi în aprilie 1877 face ceea ce aştepta şi îi era în obicei – declararea războiului.

Politica românească, deşi în aşteptare, lucra, se perfecţiona legislatura în vederea acceptării conflagraţiei. . Armata şi rezervele sale erau în aşteptare. Carol îi scria tatălui său: „Am deplină încredere în tânăra mea armată, care arde de dorinţa de a-şi arăta vitejia”.

La 4 aprilie 1877 se semna Convenţia de amiciţie cu Rusia, iar la 11 aprilie armatele Ţarului treceau Prutul şi intrau în inima Moldovei.

„Din partea M.S. Împăratul tuturor Ruşilor, armata intră azi în ţara voastră, care nu pentru întâiaşi dată a întâmpinat cu bucurie oştirile ruseşti… Nădăjduiesc  să găsesc la voi aceeaşi sufletească primire care au arătat-o şi străbunii voştri oştirilor noastre…Vă invit aşadar a vă urma în pace îndeletnicirile şi a uşura armatei satisfacerea trebuinţelor sale”, scria Marele Duce Nicolae, fratele Ţarului, într-un manifest către „locuitorii români”, reamintindu-ne de ceea ce făcuseră altădată Petru cel Mare, Ecaterina, apoi Kiseleff!

Încotro Berlinul?, ne aducem aminte cei mai în vârstă întrebarea din 1944, mereu pusă până şi copiilor de către puhoiul bărbaţilor, femeilor şi copiilor de 15-16 ani îmbrăcaţi în rubaşcă şi dotaţi cu armament care de care mai expus la vedere, pentru a intimida, mereu călători în aburii alcoolului, fără să fi consultat vreodată o hartă geografică, dar ideologizaţi încă din leagăn că sunt cea mai mare putere a lumii, totdeauna învingătoare. Aşa  şi atunci, în 1877, ca oricând de la existenţa statului rus, mânaţi nu de dezamăgirea întâmplărilor vieţii, ci de euforia căutătorilor de pradă şi de distracţii. Altfel nu se poate explica la prietena noastră Rusia, la statul său major,  cantonat la Ploieşti,  existenţa atâtor doamne şi domniţe, floarea protipendadei năvălitorilor, venită din adâncurile Rusiei, care nu erau preocupaţi de grija celor de pe câmpul de luptă, ci numai de petreceri şi desfătări.

România nu era în război. Dar la sfârşitul lunii aprilie 1877, 50.000 de soldaţi erau şi aşteptau clipa sub arme, 180 de tunuri pe poziţii, postate de-a lungul Dunării, garda Naţională la post, compusă din alţi 20.000 de oameni, nechemaţi la unităţi, dar gata să răspundă la apel.

A fost suficient ca din Vidin şi Turtucaia să înceapă tirul bateriilor turceşti asupra celor ale noastre din Calafat şi Olteniţa, că ostilităţile s-au dezlănţuit. La 15 mai, aflat la Calafat, Domnitorul nostru ordonă deschiderea focului asupra Vidinului, iar ruşii trec Dunărea şi intră la 10 iunie în Bulgaria şi Dobrogea. Armata română rămâne pe loc. Cooperarea celor două armate nu era perfectată. Ducele Nicolae, comandantul suprem al armatei ruseşti, deşi îl vizitează protocolar pe Carol la Bucureşti, refuză încercările propuse de armatele noastre. Din cunoscuta trufie a muscalului, Ţarul Alexandru cere ca Marele Duce Nicolae să coordoneze din comandament comun ambele armate, lucru pe care prinţul Carol, împreună  cu  ofiţerii săi  G. Lupu, Al. Radovici, M. Cerchez, G. Manu, I. Logati şi G. Angelescu nu-l puteau admite. Se miza pe separarea comandamentelor.

În iunie primele succese sunt de partea ruşilor care iau Nicopolul. La 8 iulie ei împresoară Plevna, dar sunt învinşi. Zece zile mai târziu, la 18 iulie, sunt nu învinşi, ci distruşi, după cum se exprima însuşi generalisimul lor, Ducele Nicolae:

Mardi, 19/31 Juillet 1877

PRINCE CHARLES DE ROUMANIE

A l-endroit ou se trouve le Quartier-General Roumain . Les Turcs ayant amasse les plus grandes masses  a Plevna, nous abîment. Prie de faire fusion, demonstration et, si possible, passage du Danube, que tu desires faire. Entre le Jiu et Corabia cette demonstration est indispensabile pour faciliter mes mouvements.

NICOLAS

Acum cel care întârzia să răspundă era Carol care după alte demersuri, cum ar fi cel din 10 august, când  i se scria: „Când poţi trece Dunărea? Treci cât mai curând…”, echivalent cu un strigăt de ajutor, prinţul nostru acceptă colaborarea, gândind că la faţa locului vor reuşi să-şi coordoneze acţiunile.

Din Memoriile Regelui Carol, vol. X, rezultă că la 16 august Carol se afla la Gorni-Studen în Bulgaria, cartierul Împăratului Alexandru, de la care, în aceeaşi seară, a primit comandamentul superior asupra tuturor trupelor româneşti şi ruseşti, dinaintea luptelor de la Plevna.

Documentele de arhivă spun că în ziua de 20 august trupele româneşti trec Dunărea pe la Corabia- Siliştioara, la 26 încep bombardarea redutelor, la 30 august Griviţa e luată cu asalt şi la 6 noiembrie este cucerită Rahova. Către sfârşitul toamnei, la 28 noiembrie,  turcii încearcă unele ofensive dar sunt respinşi, astfel că românii cuceresc pe rând şi reduta 2 de la Griviţa şi Opanezul. Osman Paşa, comandantul Plevnei, rănit, capitulează şi descingându-şi sabia o dă colonelului Mihail Cerchez, care, prin gest cavaleresc, românesc, i-o refuză.

Drumul fiind deschis, ruşii intră în Plevna, unde un ofiţer de al lor strică ceea ce făcuse Cerchez,şi cere comandantului otoman sabia lui, pe care acesta i-o predă, împreună cu Plevna şi cu întreaga armată turcească, amănunte care trebuie reamintite pentru că a menţiona doar „după aproximativ un an de lupte, ruşii erau sub zidurile Istanbulului, iar turcii s-au  predat”, nu e suficient.

Aşa se ajunge că pacea de la San Ştefano, ca şi cea de la Congresul internaţional de la Berlin o fac ruşii şi turcii,  trimişii României la Berlin, Brăteanu şi Kogălniceanu, n-au fost acceptaţi ca reprezentanţii unui stat beligerant , ci cum a spus Lordul Salisbury: „după ce s-a ascultat delegaţii unei naţiuni care reclamă provincii străine (Grecia), să se audă şi reprezentanţii unei ţări, care cere ţinuturi ce-i aparţin”. I se cedează României Dobrogea, dar i se ia Cetatea Albă, Ismailul şi Cahulul, care, chipurile, îi fuseseră retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris în 1858.

Alianţă militară şi colaborare cu Rusia am avut şi în conflagraţia europeană din anii 1916-1918, când trupele ruse ne-au lăsat descoperiţi în faţa inamicului, la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, dar când după întoarcerea situaţiei, trupele române chemate de Sfatul Ţării Republicii Moldova au intrat în Basarabia, Lenin, încălcând toate principiile dreptului a semnat o hotărâre prin care nu numai că raporturile diplomatice cu România au fost întrerupte iar diplomaţii noştri închişi, dar a declarat şi confiscarea tezaurului românesc încredinţat autorităţilor ruseşti spre păstrare şi conservare la începutul războiului.

Cu o asemenea avere în mână, cum să nu aduci elogii războiului?

În 1877, ca şi în 1914, de fiecare dată politicienii români care s-au manifestat împotriva alianţei cu ruşii, au fost clarvăzători, ceea ce ne-a servit în amândouă împrejurările a fost norocul care a stat de partea României. Atât după războiul din 1877 când ne-a luat Basarabia de Sud în schimbul ajutorului ce i-am dat la Plevna, plus sabia de învins a generalului turc,  cât şi în 1916 când se înţelesese cu Germania să împartă România în două, dându-i ei Muntenia şi păstrând pentru ea Moldova (!)

Pactul Molotov-Ribentrop din 1939 care a urcat stăpânirea rusească mai sus de Herţa, gata-gata să ne ia până şi mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, iar apoi şi Insula Şerpilor, miile, zecile de mii de prizonieri români luaţi când nici nu am întors bine armele împotriva trupelor  hitleriste care au revenit în parte acasă după mulţi, mulţi ani, după ce şi-au lăsat tinereţea în minele şi lagărele din îndepărtata Siberie,  marile despăgubiri de război care s-au întins până prin 1965, au probat ceea ce evocatul şi visătorul scriitor Gogol, care vedea „o Rusie care să zburde vesel, nestingherită prin lume, aidoma unei troici victorioase”, scria, ca mare iubitor al războiului: „Când toţi ruşii vor afla că suntem atât de puternici, atunci vom ajunge să nu mai luptăm, atunci Europa va începe să creadă în noi şi ne va descoperi, aşa cum a descoperit cândva America”.

Întocmai cum scrie mai apoi şi N.M. Karamzin în „Istoria statului rus” – Istoria gosudarstva Rossiskogo: „noi suntem obişnuiţi a lua pământuri şi nu a le ceda pe ale noastre duşmanului. Aşa va fi de acum înainte, cât va exista pe lume războiul şi paloşul”.

În ceea ce priveşte Basarabia de suflet, Editura Ştiinţa, 2010, cu Lecturi şi dialoguri esenţiale, scrisă de Nicolae Busuioc, Iaşi, rămân la ceea ce scrie în timp de pace Leo Butnaru care afirmă “suntem liberi atâta timp cât întrebăm şi răspundem”, Gheorghe Ghimpu care crede că “factorul dominant care determină naţiunea este limba vorbită”, Iuliana Gorea-Costin cu „şansa noastră este redescoperirea scânteii divine din noi”, Spiridon Vanghele care vede că „pasărea albastră e aici, sub ochii noştri”, Gheorghe Vrabie că „operele de artă umanizează timpul”, Iurie  Colesnic mizează că „Basarabia este încă necunoscută dacă nu vom citi şi cunoaşte o seamă de luptători ai mişcării naţionale precum: Gavril Bănulescu Bodoni, Axinte Frunză, Pantelimon Halipa, Melchisedec, Sever Zota, Alexandru David, , Alexandru Bodur, Ion Ianculeţ, Elena Alistar, Romulus Cioflec, Alexei Mateevici, Ioan Rădulescu, Ion Buzdugan, Alexandru Plămădeală, Ioan Pelivan, Nicolae Popovschi, Petre Haneş, Onisifor Ghibu, Sergiu V. Cujbă, Ştefan Greceanu, Vasile Harea, Gavril Musicescu, Nicolae Coban, Olga Vrabie, Alexie Nour, Pantelimon  Erhan, Vladimir de Herţa, Ştefan Berechet”, unii dinte ei cu morminte uitate la cimitirul central din Chişnău, deşi de ei au depins într-o vreme nu doar soarta Basarabiei, ci a Ţării, ba a unei bune bucăţi a lumii…

Unirea se va înfăptui, cred mulţi dintre ei. Ea va fi făcută de tineri, crede Dumitru Crihan, în cartea lui Nicolae Busuioc.

Aşa încât citind astăzi, în 2014. aprecierile pozitive aduse războiului şi dezamăgirea unora faţă de ceea ce este starea de pace atât de binefăcătoare nouă, mulţimii, te întrebi, merită atâtea eforturi să pledezi pentru ceva care nu foloseşte nimănui cu mintea întreagă?

Când am citit despre toate cele de mai sus, dar şi Jurnalul dostoievskian, lipsit de explicaţiile necesare momentului, m-am întrebat: chiar nu ne mai place starea de pace, de sănătate?  Şi am încheiat semnând comentariul de faţă care se vrea şi o chemare la o discutie despre adevărata pace a popoarelor. Ca să evităm odele aduse cuceritorilor de ieri şi de astăzi!

Datele autobiografice ale surprinzătorului Dostoievski mă trimit şi la alte ipoteze pentru el legate de ceea ce am vorbit – pacea şi războiul în concepţia rusului şi a scriitorului.  Dostoievski a fost nu doar susţinătorul războiului ci, în ultima perioadă a vieţii şi propagatorul ideilor xenofobe, antisemite, anticatolice, antiprotestante, antieuropene – şi de ce nu ale anticreatorului, ideea sinuciderii dominându-l de atâtea ori, încât ajunsese să nu mai aibă încredere în propria memorie, în spusele  şi faptele sale.

Cercetările viitoare vor proba cărui zeu – celui al păcii sau celui al războiului – i se închina, pe drept,  F. M. Dostoievski. Ca să mai discutăm!

Ion N. Oprea