Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 20 martie 2014.
Editor: Ana Maria Maluș, 21 martie 2014.

In memoriam
Colegilor mei Jak, Ionel Ştiru, Şulică şi nu numai lor…

Am scris de multe ori şi mă repet, dar adevărurile născute din ceea ce înseamnă puritatea sentimentelor noastre niciodată nu se învechesc, chiar dacă, în diferite ocazii le repetăm, ca în cazul de faţă când mă refer la cei cu care am mâncat pâinea începuturilor muncii gazetăreşti, independente şi a traiului departe de tata sau mama, dar astăzi mulţi nu mai sunt.

…”Sunt român şi tatăl meu este român, şi bunicul meu a fost român, şi tatăl tatălui lui tot român a fost”, scriam într-un eseu din cartea ‚,Bârladul în presa vremurilor” care clarifica poziţia mea în lumea vieţuitorilor. Aceleaşi cuvinte privitoare la genealogie le-am spus despre mama şi ascendenţii ei. Însăşi Martha Eşanu, care la Iaşi realizează revista „Prietenia”, alăturând spusele mele altora care mă definesc, tot într-un eseu, mă prezenta celor care îi citesc şi rândurile publicate în “Revista mea” – Israel (2 iunie 2011), trimiţând şi la alte fraze folosite de mine când am scris despre românii dar şi despre comunităţile şi obştile evreieşti din oraşele Cernăuţi, Rădăuţi, Siret, Săveni, Câmpulung-Moldovenesc, Dorohoi, Vaslui, Huşi şi Bârlad, unde am revenit: „Sunt un român care a făcut gazetărie la Bârlad şi la Iaşi împreună cu alţii, români şi români-evrei, mândrindu-ne de realizările noastre”…

Cine este Ion N. Oprea? Îşi intitula Ion Istrate, directorul revistei Luceafărul-Botoşani un editorial în martie 2014 şi edifica parcursul publicisticii mele într-o împrejurare care ţinea de identitate…

Întotdeauna, când m-am referit la profesie, am subliniat, memorat şi adus în faţă amintirile din anii mai tineri. La Liceul Gheorghe Roşca Codreanu din Bârlad, în timpul stagiului militar (coleg caporal Ficher Simon), la facultate ori în anii de serviciu (Ana Şhor la Huşi, Lupu Rachela, Melnic Grimberg, Rozalia Katz  la Bârlad), am avut parte de mulţi colegi şi colege, nu numai români sadea, ci şi evrei, maghiari, ţigani, greci, armeni etc.

Împreună am fost fraţi la bine şi la rău. Port şi astăzi sentimente de aleasă recunoştinţă unor profesori pe care  i-am avut şi s-au numit Hary Zupperman, Puiu Şailovschi, dr. Isac Weinfeld, la Liceu, Berthhold Braunştein, Leon  Bartfel, Ischel Benditer la Facultatea de Drept. Preţuire şi simpatie colegilor Leibovici Bernard (literar, Lucian Raicu), Dolfi Solomon (Dumitru Solomon), Şainfeld Avram, Blecher Marcel, Helembrand Şmil (Sergiu Brandea), Solomonovici Levi, Izu Şchechter, Golstain Marius, Iţicovici Izu, dar şi lui Spiratos Panaghi, grec de origine – cu care am făcut actorie în timpul şcolii într-o piesă – Scrisoarea pierdută,  regizată de profesorul nostru Zupperman.

Care dintre colegii de facultate nu îl au proaspăt în minte pe Jack Mathes, Iaşi, strada 23 August nr. 40, telefon atunci 40331, care ne punea la dispoziţie camera să repetăm în sesiuni materia cursurilor, doamna sa făcându-se nevăzută după ce ne aducea şi lăsa fusecurile şi cafeaua, ca să nu ne deranjeze, omul care ne mobiliza la întâlnirile periodice a promoţiei cu profesorii noştri?

Cine l-a avut şef la ziar, mai întâi la Steagul roşu Bârlad apoi la Flacăra Iaşului pe Rubin Şchulimsohn, omul care totdeauna cântărea cu atenţie calităţile noastre individuale şi avea grijă să fim  salarizaţi după merite, nu poate să nu-l evoce cu mult respect şi dorinţă de a-l revedea măcar odată!, scriam undeva.

El, Rubin Şchulimsohn, pe răspundere personală, după ce din picioare, la tipografie, unde m-a primit când corecta Ziarul în calitate de „cap limpede”, am aflat mai târziu menirea pe care o avea atunci, mi-a ascultat dorinţa să fiu încadrat la întoarcerea acasă din armată, pe răspundere personală, fără nici un fel de îndatorire a mea faţă de domnia-sa, decât să muncesc corect şi bine, este cel care m-a încadrat ziarist, ca să-mi câştig pâinea zilnică.

Şi, n-am spus nimănui până azi, nu ştiu din ce cauză, după doar două-trei luni de la încadrare, poate pentru că între timp devenisem şi familist, mi-a înlesnit retribuirea cu o normă şi jumătate, până hăt, târziu, când lucram doar colaborator al ziarului….

De aceea, şi eu, la una din cărţile mele, „Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu cititorii”, publicată în 2005 la Editura TipoMoldova Iaşi, „închinată unor oameni ori umbrelor lor”, nu l-am omis pe Rubin Şchulimsohn, şeful meu, de odinioară, de-acum devenit cetăţean al Statului Israel, şi am scris drept moto în literă de tipar: “Recunoştinţă unor oameni ori umbrelor lor: Aurel Leon, Alice Ouatu, Rubin Şchulimsohn, Anatol  Lupşa, Iancu Emil”…

Un exemplar al volumului l-am expediat în Israel binefăcătorului meu, de la care am primit multe încurajări.

De altfel, prietenia noastră, dacă îndrăzneala nu e prea mare s-o calific aşa, a fost o permanenţă. Când Domnia-sa îşi aranja actele pentru dosarul de ieşire la pensie, în afară de prietenii noştri Gheorghe Ghindă şi doamna E.  Ciobanu, a apelat şi la mine, să mergem la Vaslui, să-i găsim actele trebuitoare, lucru care l-a îndeplinit doamna Ciobanu după ce am stabilit eu coordonatele reuşitei prin avocatul Vasile Zugravu, colegul meu de studii dar şi de serviciu la Consiliul judeţean Vaslui, căruia îi mulţumesc.

În 2012, când la Editura PIM, Iaşi, mi s-a tipărit cartea PRIETENIE, cu o postfaţă de Martha Eşanu, un volum în majoritate din viaţa cetăţenilor evrei, mottoul cărţii a fost următorul: „Închin această lucrare distinsului şi mereu neuitatului meu îndrumător în ziaristică la „Steagul roşu” Bârlad şi Flacăra Iaşului, juristului Rubin Şchulimsohn, om de mare omenie şi cuprinzătoare spiritualitate”.

Volumul i l-am expediat prin fiul domnului Norbert Zilberman, aflat în vizită la părinţi în România. Mulţumirile din Israel le-am primit la 12 septembrie 2012, semnate de dr. Tiberiu Schulimsohn: „Bună dimineaţa, stimate domnule Oprea, vreau să vă mulţumesc  în numele meu şi al tatălui meu pentru cuvintele dumneavoastră în prefaţa cărţii Prietenie.
                Am primit cartea prin dr. Zilberman, fiul inginerului Zilberman.
Tatăl meu nu foloseşte computerul  iar poşta electronică nu-i este accesibilă.
Tatăl meu a fost foarte impresionat de dedicaţia dumneavoastră şi speră să citească toată cartea în curând.
Multă sănătate”, încheia expeditorul care mă lăsa cu speranţa primirii rândurilor de la şeful meu după ce va citi cartea, dar care, contrar obiceiului său din zilele cu sănătate cât de cât prielnică,  nu m-a mai mângâiat cu vorbele pe care i le aştept, domnia-sa având alte „treburi” mai importante de rezolvat, poate cu alţi colegi ai noştri. Foşti şi ei subalterni fie a dr, Rubin Şchulimsohn sau alias Radu Simionescu, cum îşi semna admiratul şi regretatul meu Cronicile de politică internaţională…
*
Ionel Ştiru? După desfiinţarea în 1958 a ziarul Steagul roşu de la Bârlad am devenit şi eu redactor la Flacăra Iaşului, Chemat şi recomandat colegilor de redacţie de către Şulică, redactorul-şef adjunct, cum îl numeşte pe Rubin Şchulimsohn colegul meu   de redacţie Vasile Filip într-un ciclu de roman al său care a ajuns la cel de-al XII tom, numit „Destinul este rotund”.

Un om luminos, mereu cu un zâmbet dăruit nouă, care eram alergătorii ziarului, domnia-sa având atribuţii de selecţioner a ceea ce se oferea publicului – fiind secretar de redacţie alături de un alt harnic, dar parcă mai scump la zâmbet, tovarăşul Vasiliu.

Enregic şi mereu în legătură cu oamenii, Ionel Ştiru nu era de fel omul biroului, ne cunoşteam pe teren, de la meciurile ale căror cronici le scria personal, dar le şi completa pe cele ale redactorilor, printre care mă număram, ca mai tânăr învăţăcel. Într-un fel, ne simpatizam, lucru reieşit şi din cele povestite chiar de el.

„…Ce face, câteodată, întâmplarea. Numai ea. În timpul vizitei noastre la Iaşi, în octombrie, cu prilejul Salonului internaţional de carte românească (când am avut bucuria de a lansa un volum) am făcut o plimbare, bineînţeles, prin Copoul  plin de nostalgii.

Trecând prin faţa  Muzeului Literaturii – situat în acest spaţiu – am zărit o uşă deschisă şi lume în sală.

– Hai să vedem ce noutăţi mai există, ne-am spus, curioşi. Şi am intrat.

Tocmai se desfăşura o adunare literară comemorativă – Aurel Leon (condei de forţă, cu care am lucrat împreună) şi vorbea sfătos confratele Grigore Ilisei, fost director al Studioului local de radio şi – ulterior – al celui de televiziune.
Luăm loc şi ascultăm, o bună bucată de timp, interesanta conferinţă.
Când ne ridicăm  să plecăm, chemaţi de treburi, se ridică de la locul său un bărbat zâmbitor, între două vârste, priveşte îndelung, după care ne îmbrăţişează afectuos, adresându-ni-se pe nume şi asigurându-ne  că-i face plăcere revederea.

După ochi, îl ştiam, parcă, dar (spre ruşinea noastră) nu ştiam de unde să-l luăm… i-am răspuns că şi noi ne bucurăm de acest gest prietenesc, ne-a fost jenă să-l chestionăm  de una, alta şi am plecat, nedumeriţi foarte, de această surpriză care ne-a urmărit o vreme.

Câteva zile după reîntoarcerea noastră la Tel-Aviv, surpriza a fost spulberată. Un bun prieten  – din Petah Tikva, Rubin Şchulimsohn, ne-a anunţat, între altele, că a primit o carte interesantă din  Iaşi, care se ocupă de ziaristică şi care nu ocoleşte unele persoane trăitoare în Israel, dimpotrivă, le exprimă un omagiu de recunoştinţă. Şi mi-a împrumutat, spre lectură lucrarea, un volum de peste 300 de pagini intitulat “Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică cu cititorii”, autorul fiind Ion N. Oprea.

Pe coperta ultimă a volumului, surpriza noastră: fotografia domnului Oprea. L-am recunoscut  într-o clipă: el era cel care ne-a încredinţat la Iaşi, un surâs prietenesc şi o îmbrăţişare colegială!

Om aşezat, moldovean sadea,  purtând în priviri un aer distins, a realizat, într-adevăr, o carte interesantă, de fapt, amintiri de la ziarul Steagul roşu din Bârlad – unde a funcţionat un timp – şi contribuţii ale sale la ziare ieşene precum Monitorul, Obiectiv şi Ziarul de Iaşi etc, publicaţii care au găzduit fără zgârcenie talentul şi destoinicia acestui publicist neastâmpărat.

Sunt tablete mai mici, ori mai largi, incisive, pline de duioşie, care consemnează, cu har, un fapt, creionându-l cu fineţe – după caz  –  cu tăişul floretei. Însemnări desfăşurate armonios şi bogat, pe parcursul câtorva ani trudiţi la masa de scris.

Surpriza plăcută de la Iaşi a dezvăluit, aşadar, prezenţa a încă unui prieten de departe. Şi totuşi, atât de aproape. E puţin lucru?”
*
Prieten de departe şi totuşi atât de aproape, da, aşa este. Din această cauză scriu astăzi aceste vorbe, să ne păstreze mereu aproape, mintal şi, poate, şi fizic.

În anul următor, în 2008, după câte îmi aduc aminte, m-am  reîntâlnit cu Ionel Ştirbu, tot la Iaşi, la o festivitate de deschidere a Salonului internaţional de carte românească, în octombrie, eu cu prezentarea cărţilor despre Presa din Bucovina. Sala era foarte aglomerată când a sosit oaspetele, prietenul meu, care s-a strecurat chiar pe lângă scaunul meu, salutându-ne din mers, zâmbindu-ne.

După câteva zile, mă întâlneam cu el în dreptul Librăriei „Junimea”, eu oferindu-i ca dar şi material de documentare cartea mea „Dorohoi, Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii 1874-2006”, Editura Edict Production, 2007, plecând de la ideea  că la Dorohoi cu mulţi ani în urmă a vieţuit o largă, puternică şi eficientă comunitate a evreilor români.

Îi păstrez şi astăzi în mine zâmbetul de mare mulţumire adresat mie, pentru cartea primită de I. Ştiru, cel care mai făcea  şi publicistică sentimentală din Tell-Aviv”…
*
Articolul Surpriza de la Muzeul literaturii, cu semnătura S. Hervian, în traducerea noastră Ionel Ştiru, a fost publicat în „Revista mea” din Tell-Aviv în octombrie 2007 şi ca o recenzie la cartea mea „Cu capul pe umărul meu…. Jurnalistică împreună cu cititorii”, apărută la 20 aprilie 2005.

În 2014, între 12-16 martie, la Iaşi, La Palas Mall, s-a desfăşurat Târgul de carte, artă, muzică Primăvara cărţilor, la care, de regulă, Ionel Ştiru nu lipesea. Cu câteva zile în urmă, un telefon din Hertzlya, de la Sergiu Brandea, deţinătorul premiului pentru literatură „Iacob Groper” 2011, mă anunţa că Ionel Ştiru nu va mai fi prezent la Iaşi, a plecat să se întâlnească cu fratele său Jack Ştiru, şi el fost ziarist la Flacăra Iaşului, care, poate,  la Domnul,  scot o altă Gazetă. Iar când pentru Ionel Ştiru se comemorau 40 de Zile de adaptare la presupusa gazetă, Ziarele din Israel, punctuale cu informaţia, vesteau că celor doi pomeniţi,  ca şi altora tot aşa de grăbiţi,  li s-a alăturat şi Rubin Şchulimsohn.

Se putea altfel?, Jack, Ionel şi Şulică au fost toată viaţa lor nişte oameni foarte punctuali, mereu cu lecţiile bine făcute, nişte desăvârşiţi!
*
Când i-am fost prezentat  în 1958  lui Jack, ca să-i fiu subaltern la secţia care se ocupa cu informaţiile şi ştirile de la pagina Sport a Ziarului Flacăra Iaşului l-am perceput nu ca pe şeful, cum scria pe statul de plată, ci drept coleg, şi aşa a rămas până ne-am despărţit…

Când s-o fi întâmplat despărţirea definitivă cu Jack nu ştiu, dar păstrez amintirea a doi fraţi Ştiru şi cu Şulică al treilea care, oricând, din ştiinţă şi mare prietenie, puteau chema alături de ei şi pe alţii, să facă gazetărie.

O fi nevoie de aşa ceva şi acolo Sus, cine ştie, sufletele lor au fost totdeauna nesătule de viaţa veşnică, pe care, de data aceasta, fără nici o trudă, şi-au dobândit-o. Norocoşi oameni, nu? Stau cu Dumnezeu la aceeaşi masă şi pun lumea viitorului la cale!