ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 22 Mart. 2018
Autor: Dr. Ionuț ȚENE
Publicat: 23 Mart. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

 În perioada interbelică se vorbea românește la universitățile din Paris

Elita intelectuală a României moderne a avut șansa istorică de a studia la marile universități ale Europei. Cei din Vechiul Regat au mers spre Paris, iar cei din Ardeal spre Berlin și Viena. După Marea Unire de la 1918 fluxul de studenți români s-a intensificat către universitățile din Paris. În ”orașul luminilor” limba română era a doua vorbită după franceză între anii 1919 – 1939. Poate astfel se explică vigoarea unei intelectualități românești cristalizată la standarde mondiale de cunoaștere, devenind centrul epistemologic de modernizare al țării. E de citit și recomandat o carte apărută relativ recent pe piață, semnată de istoricul clujean Lucian Nastasă Kovacs – ”Studenți români la Ecole Pratique des hautes Etudes” (Editura Eikon, 2017), care evidențiază într-un stil sociologic, cu inserții de interpretare a demografiei istorice, graficul prezenței studenților români între anii 1868 și 1948 la Paris. Lucian Nastasă-Kovacs reușește cu acribie într-o lume științifică falacioasă să contureze universul mental și social al prezenței tinerilor români în capitala Franței. Metoda de lucru și expunerea subiectului incitant e influențată de instrumentarul școlii analelor franceze, în special de Ferdinand Lot, Le Roy Ladurie sau Fernand Braudel. Dar se observă și o interpretare succintă din gândirea febrilă a lui Marc Bloch. Din noua școală a demografiei istorice românești se poate observa și o influență din istoricul Ioan Bolovan, mai ales în expunerea de motive a graficelor și nomenclatorului istoriografic. Lucian Nastasă -Kovacs e un istoric împătimit de culisele mediului universitar românesc, scriind mai multe cărți pe această temă într-un stil ce aduce aminte și de tehnica unui detectiv, nu numai de scormonitor în arhive și biblioteci. De aceea cartea ”Studenți omâni la Ecole Pratique des Hautes Etudes” încununează la maturitate experiența unui destin dedicat istoriografiei. Din tematica abordată aflăm lucruri și repere inedite privind studențimea română poposită să se adape din lumina Apusului. Statul francez a încurajat încă din 1866 venirea tinerilor și profesorilor români la studiu. Pentru români francezii au creat un cadru juridic relaxat prin ordin ministerial, nu prin lege pentru înmatricularea la universitățile pariziene. Eram singurul popor din Europa care beneficiam de acest privilegiu. Bacalaureatul din țara noastră era recunoscut la Paris. Studenții români erau acceptați ca peregrinatio academica în capitala universitară a Europei. ”În 1891 din 19.821 de studenți din Franța, circa 1500 erau străini printre care numeroși români. După primul război mondial, odată cu înfăptuirea României Mari numărul românilor aflați la studii în ranța a explodat. ”Dacă în anul universitar 1920/21 Franţa adăpostea 6477 de studenţi străini, în 1927/1928 numărul acestora a ajuns deja la 14.368 (22% dintr-un total de 64.531 de studenţi) – din care 6584 se aflau la Paris, iar 18% erau români –, pentru ca în 1930/31 cifra străinilor să ajungă la 17.281 (de altfel punctul culminant al acestei creşteri), în 1933/34 cuantumul coborând la 14.483, în 1936/37 diminuându-se la 7422, iar în 1939/40 să avem doar 3699. Cu alte cuvinte, de la o medie de aproximativ 10% studenţi străini în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, s-a ajuns la 16% în preajma Primului Război Mondial, pentru ca maximul de 22% să fie atins la începutul anilor ’30”.

Românii după francezi erau cei mai numeroși studenți în Franța. N. Iorga îi critica pentru că mulți dintre tineri trăiau în petreceri și scandaluri în Cartierul Latin, preferând o studenție întârziată, conform unui celebru roman al lui Gib Mihăescu. Româna era a doua limbă vorbită la Paris. Capitala Franței oferea intelectualilor români posibilitatea de studiu ca auditori, fără să se înmatriculeze, examene sau echivalare a studiilor la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Aici intelectualii români poposeau să audieze cursuri la profesori celebrii și la finalul acestora li se oferea un certificat de auditor, cu care impresionau burghezia meschină din țară. Mari intelectuali români au tocit băncile acestei adevărate universități populare ani de zile, venind în țară cu un bagaj de cunoștințe și noi metode de lucru. Literele și Dreptul erau facultățile preferate de români, dar nici ingineria nu era ocolită de ucenici. Situația politică din Paris era permanent revoluționară fapt ce deranja pe intelectualii români conservatori. ”Pe vremea când P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și Mihai Dragomirescu se aflau la Paris, cu toții au asistat la evenimente greu de închipuit pentru cei veniți de la gurile Dunării, din primăvara spre vara lui 1893, și anume la înfruntările violente dintre poliție și studenţii francezi, care au dat foc la tramvaie şi omnibuze, au spart felinarele, au răsturnat chioşcuri etc, făcându-l astfel pe Dragomirescu să creadă că un regim monarhic ar asigura mai multă linişte, Franţa fiind „bolnavă încă şi boala ei a început în 1789. De altfel, în ultimul deceniu al veacului al XIX-lea, Cartierul Latin era periodic scena revoltelor studențești, Parisul trăind – după sintagmele unui memorialist – `epoca nihilismului elegan` sau a `diletantismului revoluţionar`“. Românii aveau cafenelele lor cum a fost Vachette sau Le Soufllet, în care se întâlneau și schimbau idei, dar și încingeau jocuri de dominou. Studentele românce erau renumite pentru frumusețea lor dar și pentru viața care nu corobora cu morala burgheză. Bursele către studenți veneau printr-o bancă a lui Aristide Blank care avea și un restaurant românesc. Românii erau și copiii teribili ai boemei pariziene, erau ”instigatorii” avangardei ”dada” a lui Tzara. Totuși mulți români nu s-au adaptat vieții pariziene căzând în depresie. ” Marea problemă rămâne însă dilema tinerilor români care au studiat în Occident, care, dincolo de entuziasme şi efuziuni sentimentale, au afişat aproape mereu deprimarea, izvorâtă din comparaţii etnopsihologice şi evoluţii sociale care nu ne-ar da nicicând speranţa regenerării naţionale. În acest context, pesimismul manifestat de C. Rădulescu Motru, în 1889, pare confirmat de evoluţiile ulterioare: „Nu am credinţa să ajung la ceva… Noi suntem ursiţi să trivializăm cultura pe care alţii au creat-o din adâncul lor sufletesc. Egiptul face pe toţi oamenii buni, Balcanul face pe toţi oamenii balcanici, adică uşurei, zeflemişti, juisori…”. Iar această „trivializare”, preluarea unor modele europene şi implantarea lor aici fără discernământ a dus pe anumite segmente ale societăţii româneşti la o pseudomodernizare, la o adaptare nu doar epigonică (de altfel, deloc reprobabilă), ci mai ales simulată, snoabă, uneori ridicolă”. Istoricul Lucian Nastasă Kovacs a scris această carte, întroducându-ne veridic în atmosfera franceză, de parcă ar fi studiat la Paris. E un pilon multidisciplinar de care trebuie să ținem seama într-o istorie a scrisului istoric recent.