Gheorghe Țopa s-a născut la 6 mai 1963, în orașul Nisporeni, raionul cu același nume, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). Este căsătorit și are doi fii. A absolvit Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”din Chișinău – specialitatea Canto și Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din același oraș – specialitatea Regie de estradă. A fost solist vocal al formațiilor Noroc (1986-1990) – anterior, Contemporanul, Teodor (1990-1992) și Curaj (1992-1994), al cărei conducător artistic a fost. A efectuat numeroase înregistrări și a participat la multiple emisiuni de radio și televiziune, figurând în diverse lucrări de specialitate. A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat sute de turnee în țară și peste hotare. A editat albumele „Sunt un călător” (1994), „Păstrați sufletul curat” (1997), „Cu drag de voi” (2000), „În fața dragostei” (2004) și „Dragoste nemărginită” (2008), apărând pe mai multe compilații. A primit titlurile de Maestru în Artă (1996) și Cetățean de Onoare al orașului Nisporeni (2023).

Gheorghe Țopa este un nume sonor în peisajul muzical basarabean, care, prin calitățile vocale distincte și originalitatea interpretării, probează la fiecare apariție arta desăvârșită de a ajunge la sufletele oamenilor. Despre viața și cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 15 noiembrie 2018, la Iași.

• – Bun venit în țară, Gheorghe Țopa!
• – Bine te-am găsit și eu!
• – Ajungi relativ rar pe la noi și asta mă duce cu gândul la o indiferență a autorităților și organizatorilor de aici față de voi, artiștii Basarabiei, care veniți cu mesaje atât de frumoase și de adevărate.
• – Când am apărut pentru prima oară pe o scenă profesionistă, nu mă gândeam aproape deloc la partea financiară, fiindcă aveam o leafă de la Filarmonica Națională din Chișinău, și puneam mult suflet în fiecare cântec. Îmi părea că statul are o politică de promovare și de susținere a artiștilor și, de aceea, mă așteptam ca tot statul să ne ajute să trecem Prutul măcar de Ziua Națională a României; nu s-a întâmplat așa și eu, de exemplu, nu am cântat niciodată într-un concert oficial la București. La Iași, am fost invitat pe la începutul anilor ’90, dar constat cu tristețe că artiștii de muzică ușoară nu au trecere înaintea celor de muzică populară; și e păcat, pentru că și noi avem cântece frumoase de țară, de dragoste și de suflet.
• – Să intrăm puțin în biografia ta; câți copii ați fost la părinți?
• – Eu am fost al zecelea din 11 frați și surori, dar doi dintre primii copii au murit de mici în timpul foametei. Părinții ne-au crescut greu, dar frumos și lor le datorez, în cea mai mare parte, ceea ce sunt astăzi.
• – De unde a apărut aplecarea ta către muzică?
• – Părinții mei, care nu mai sunt, au fost oameni simpli, agricultori. Tata era un om vesel, cu umor, care și cânta atunci când era bine dispus, iar un frate mai mare cânta mereu pe la nunți și cumătrii cu vocea și cu baianul [armonica]; de la ei, probabil, am prins și eu gust pentru muzică. După aceea, studiile muzicale pe care le-am făcut au adăugat cunoștințele de specialitate și tehnica vocală care m-au ajutat să obțin consacrarea.
• – Despre familia ta actuală, ce poți spune?
• – Pe soția mea, Lucia, care e lucrător medical, am cunoscut-o încă din adolescență și atunci ne-am și căsătorit imediat. Avem doi băieți – Ghenadie, cel mare, care locuiește în Canada, și Gheorghiță, cel mic, care are un atelier de frizerie în Chișinău; ei m-au făcut și mai fericit, dăruindu-mi trei nepoți și o nepoțică.
• – Ai vrut sau ți-ai fi dorit să devii altceva în viață?
• – În copilărie, am visat să fiu director de casă de cultură, pentru că, încă de atunci, îmi plăcea să cânt și să dansez – în școala medie, am și făcut trei ani de dansuri. În anii aceia, nu mă vedeam trăind din muzică toată viața. Cântam, însă, pe la toate sărbătorile în orășelul meu și în satele vecine, rugându-mă de organizatorii spectacolelor să mă lase și pe mine să urc pe scenă; și-mi permiteau, dar numai cu două cântece.
• – Când ți-ai dat seama că muzica va deveni o profesie?
• – Pe la 22 de ani, când eram la colegiul de muzică, pentru că, pe lângă cunoștințele pe care le-am dobândit, eram obligat să merg la tot felul de concerte și așa am început să mă gândesc mai serios la o eventuală carieră muzicală.
• – E greu să fii artist în Basarabia de astăzi?
• – Când am început să cânt, nu se găseau nici haine sau încălțăminte de calitate, nici mijloace confortabile de transport, nici aparatură performantă; pierdeam nopți întregi pe la nunți, de multe ori prin frig, cu un microfon așezat între lăutari, care trecea de la unul la altul, iar, dimineața, mă duceau și pe mine acasă după ce îi cărau pe nuntași. Astăzi, e mai ușor din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, nu mi-am încurajat copiii să urmeze destinul meu; de aceea, nici nu i-am dat la o școală de muzică.
• – Cum ți-ai caracteriza muzica? O poți încadra într-un gen anume?
• – Cântecele mele au la bază sonorități rusești; eu și cei din generația mea cântăm un fel de „chanson” rusesc. Nu cred că noi, moldovenii, am inventat ceva. Eu nu trebuie să caut ceea ce e la modă, contemporan sau modern; mi-e suficient să rămân la genul care m-a consacrat.
• – Ce anume te inspiră în muzica ta?
• – Fiecare melodie are o poveste din care s-a născut și, după ce îi dau viață, îmi pare că muzica și versurile au fost scrise pentru mine – atât de mult mă identific cu cântecul pe care am ales să-l cânt și atât de mult mă regăsesc în el.
• – Care e rețeta succesului tău?
• – Eu cânt mai întâi cu sufletul și abia apoi cu vocea. Unul dintre profesorii mei de muzică mi-a spus: „Când cânți, să te gândești mai întâi la spectatorul din ultimul rând și abia apoi la cel din față, care oricum te vede mai bine; încearcă să-l cucerești pe cel din spate, iar, pentru asta, nu folosi forța vocii, ci puterea de a transmite emoții.”
• – Tu și artiștii din generația ta sunteți partizanii melodicității; cum faci față valului comercial din muzica de astăzi?
• – Și eu am câteva cântece ușor comerciale, pentru că a trebuit să țin cont de toți cei pentru care cânt, dar majoritatea pieselor mele păstrează liniile melodice cu care m-am lansat; dacă aș fi renunțat la ele, probabil că n-aș mai fi rămas cel pe care-l știu toți admiratorii mei.
• – Pe lângă sacrificii, cariera ta ți-a adus foarte multe satisfacții; ai avut parte și de dezamăgiri?
• – Mari regrete nu am avut; am, totuși, părerea de rău că, minus câteva excepții, pentru multe posturi de radio muzica pe care o cântăm eu și cei din generația mea nu intră în formatul programelor lor. Asta mă întristează oarecum, dar n-am ce face.
• – Poți vorbi de proiecte? Îți calculezi pașii sau ei vin de la sine?
• – Nu știu ce voi face luna viitoare; probabil, un turneu de vreo 15 spectacole prin țară. Pentru jumătatea a doua a anului, am perfectat un turneu în Marea Britanie și Irlanda, la invitația românilor noștri care lucrează acolo. În rest, recitaluri ocazionale, care sunt cele mai multe.
• – În ce țări ai mai cântat?
• – Am fost cam peste tot: în Canada, America și mai toată Europa; dar cel mai fascinant loc unde am ajuns este Japonia, care nu e o țară, ci o altă planetă. Acolo, oamenii sunt atât de organizați și de civilizați, încât ai, într-adevăr, impresia că te afli într-o altă lume.
• – Cum resimți din punct de vedere financiar influența Internetului și gratuitatea spectacolelor în piețe, care fac ca sălile să fie din ce în ce mai goale?
• – Lumea aproape a uitat unde sunt casa de bilete și magazinele de muzică și, de aceea, nu mai editez discuri care nu se vor cumpăra. Pentru mine, cele mai scumpe comori rămân cântecele pe care le-am imprimat, albumele pe care le-am scos și aplauzele pe care le-am primit.
• – Care sunt valorile pe care le prețuiești cel mai mult?
• – Mai mult decât cariera, pentru mine cea mai importantă este familia, mai ales că văd „roade” de la copiii mei și mă simt împlinit. Acolo mă încarc și mă liniștesc și tot acolo mă întorc de fiecare dată, oriunde aș pleca și oricât aș lipsi.
• – Ești un om pasional?
• – Se poate spune și așa; iubesc tot ce e frumos și natural, dar îmi pot schimba foarte repede dispoziția. Când cânt sau filmez, zâmbesc tot timpul; în viață, însă, nu pot fi mereu la fel.
• – Cum se vede România de la Chișinău: cu căldură, cu indiferență sau cu ostilitate?
• – Eu sunt român, inclusiv în pașaport, ca toată familia și nepoții mei, și mi-e greu să fac aprecieri în numele altora; dar, indiferent de părerile lor, există multe metode de apropiere între noi: căsătorii, cetățenie, burse de studii, cultură și așa mai departe. S-a făcut deja mult în direcția asta și cred că Unirea se va putea înfăptui mai curând pas cu pas decât prin decizii tranșante.
•  
• Florin Bălănescu
•