Primit pentru publicare: 8 sept.2014.
Publicat de Diana Maria Agheorghiesei, 8 sept.2014

Ion N. Oprea

Înapoi la MORALITATE, ne îndeamnă maica Benedicta în „Confesiunea unei doamne- Zoe Dumitrescu-Buşulenga”: cu rădăcinile tăiate!…

          În anul 1986, prin luna octombrie, acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, însoţită de fostul ei elev George Muntean, istoric şi critic literar, vizitând Liceul „Eudoxiu Hurmusachi”, ne spunea cum „tabla de valori începe să se zguduie, mai puţin sau mai încet în lumea satelor, unde se menţine frica în Dumnezeu” şi ceea ce subliniase „O lume fără rădăcini este o lume fără moralitate”, ca şi spusele de la plecare: „Dar dacă treci pe la Rădăuţi la Bogdana, dacă treci peste obcine  şi dacă mai cu seamă ajungi la Putna, simţi în pământ şi în văzduh, şi în ape o frumuseţe care nu înşeală şi care izvorăşte din adâncurile neschimbate ale vremii. E aici o putere şi un adevăr şi o viaţă de esenţe.  Sunteţi  aici în Bucovina oameni deosebiţi şi aveţi o şcoală care oferă tineretului o serioasă pregătire, spunea profesorul Petru Bejinariu, rectorul Universităţii populare  „Ion Nistor”, într-un eseu pentru cartea „Dor de-acasă” de Ion N. Oprea, în pregătire.

  Este bine că în această perioadă, premergătoare alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014, când lumea politică în cearta pentru menţinerea sau dobândirea mandatului principal în Stat, numai despre moralitatea lor nu au timp să vorbească dar se găsesc voci intelectuale care tocmai la asta se referă şi în mas-media. Bogdan Creţu, conferenţiar universitar la Iaşi, într-o pagină de Opinii a „Ziarului de Iaşi”, 26 august, scriind „In memoriam Nicolae Balotă (1925-2014)”, subliniind valoarea ultimului reprezentant al „Cercului literar de la Sibiu”, tocmai asupra moralităţii necesare nouă se referea. El recomanda să citim cartea lui Gabriel Andreescu, „Cărturari opozanţi şi documente. Manipularea arhivei securităţii”, care demontează argumentat  majoritatea învinuirilor pe care un alt autor, Neculai Constantin Munteanu, într-un serial, le-a adus nejustificat, cu superficialitate, total imoral,  creatorului „Caietului albastru”,  calificându-l pe savant drept turnător al securităţii.

Pe aceeaşi linie, a moralităţii, vine şi prim-planul „O voce din lumea cealaltă”, din acelaşi ziar, 29 august, autor profesorul universitar Alexandru Călinescu, care, pornind de la ceea ce semnalase şi Bogdan Creţu, critică revista România literară care a publicat un articol foarte lung, semnat de Dumitru Popescu, cunoscut cu apoziţia-Dumnezeu-, ideologul cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, care încearcă reabilitarea acestuia şi a socialismului multilateral dezvoltat, în timp ce disidentul Paul Goma nu-şi găseşte loc pentru lucrările sale în revista Uniunii Scriitorilor din România.

A prelua în propria-ţi carte sau lucrare idei sau parte din scrierile altor autori, mi se pare că este un plagiat. Scriitorul Ion Agârbiceanu spunea: „Mă tem de aceia care nu au sinceritate deplină în scris”, iar marele Nicolae Iorga sublinia că „cei mai mulţi oameni sădesc cum pot şi scriu ce vor”. Se întâmplă uneori ca, din paginele unor cărţi să descoperi fapte şi întâmplări uimitoare, inedite, dar care, o dată cu trecerea implacabilă a timpului, să fie date uitării şi atunci, dacă sunt preluate corect, menţionând titlul cărţii şi autorul acesteia, nu mai poate fi considerat plagiat.

„Ofer spre exemplificare întâmplări din cartea „Străbătând lumea” de Val Tebeica, apărută în anul 1962 la Editura Ştiinţifică care mi-a trezit interesul  şi repetând lectura am povestit-o într-un eseu publicat în cartea „Dor de-acasă” de Ion N. Oprea. Este vorba despre 4 români care timp de şase ani, 1910-1916, la un concurs de turism, au mers pe jos 100.000 de kilometri, străbătând 1500 oraşe din 74 ţări, timp în care au rupt 497 perechi de opinci şi au deteriorat 28 costume, unul din ei, Dumitru Dan din Buzău cucerind trofeul care a însemnat 100.000 de franci, bani foarte mulţi la vremea aceea”, povesteşte în scris Ioan Grămadă, proprietarul Muzeului de etnografie din Câmpulung-Moldovenesc, şi domnia sa autor de versuri şi proză.

De mare interes mi se pare şi un e-mail primit pe internet cu următoarea titulatură: „Confesiunea unei doamne – Zoe Dumitrescu Buşulenga”.

Asemenea semnale nu-s puţine care circulă, unele fiind şi rugăciuni, expeditorii sfătuindu-ne, dat fiind importanţa lor spirituală şi culturală, să le trimitem şi prietenilor, fapt care, de data aceasta, îl menţionez într-un text deoarece este prea important ca să rămână nu suficient cunoscut, cu permisiunea  de a-mi adauga numele, ca cel care mulţumesc revistei gazdă Luceafărul că a consimţit publicarea.

Cine a avut privilegiul  să o aibă profesoară de Literatură Universală la Facultate pe Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga (maica Benedicta de la Văratic)bucuria i-a  fost IMENSĂ zice expeditorul şi ataşează următoarele spuse ale profesoarei:

„…De-a lungul anilor nu m-am gândit niciodată la propriile beneficii.. Nu m-am considerat o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un profesionist demn de contemplat. M-am apreciat pe anumite perioade.  Iar opiniile acestea erau foarte diferite raportându-le la funcţia pe care o îndeplineam fragmentar .

Reuşeam să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin  şi acum la mine persoane foarte tinere. Unii au legătură cu filologia, cei mai mulţi nu. Am relaţii foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani, aproape că m-am stabilit la Mânăstirea Văratic. Stau acolo cel puţin opt  luni pe an. Respir în acel loc sacralitate.  Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări, şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv interactive, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.

…Cei care mă vizitează acum îl caută şi ei. Unii, dintre călugări mei vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel  n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală. Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri, noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care  cultul valorilor stabilite îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi.

… Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea  să spun că s-a prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti;  ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei linişti iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc  ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă…

… Există şi o criză a culturii. Mă uit la programul Universităţilor. Nu mai găsim nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile.  O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există  un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.

… Din fericire mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc  foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi foarte tineri.  Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi – D.R. Popescu,  Breban, Bălăiţă. Acum apar  nume noi. Se  fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi – totul este fărâmiţat –  mi s-a spus. Dar spiritul are o facultate: aceea  de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzaţia  că trăim procesul  invers – ne diseminăm, ne risipim.

… Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Credeţi că de la manele, ne vom putea întoarce la Iohann Sebastian Bach?

… De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români, exista o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau – nu erau nişte tabu-uri, doar exista o pudoare. Acum, „cuviinţă”, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar.

… Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumuseţea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit  e şi ceea ce  s-a întâmplat  cu relaţiile dintre  femei şi bărbaţi. După  părerea mea, aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi?

Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat  încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii  nu sunt bântuiţi de patima cărnii care se expune.  Nu se vorbeşte urât şi asta e bine. Mântuitorul  este în noi, e lumina necreată, şi noi îl pironim  cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.

… Pentru mine,  marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat  când am avut  nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai  ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează  aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi  pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri  pentru a te integra absolutului.

… Pentru că intrăm în zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Umanismul  culturii se sprijinea pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face să uiţi limba  Chiar şi eu, după ce am stat  cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.

… Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie”.

Am redat spusele profesoarei pentru că întreg eseul ei este o mare rugăciune care, precizam mai sus, având un conţinut valoros trebuie răspândită, ca să ne ferească de rele… Multe dintre operele care se editează acum nu au tiraje şi cronici pe măsură decât dacă vocabularul cuprinde cuvinte şocante, injurioase,  degradante,  care impietează.

Şi Doamna profesoară…  ne trimite la Eminescu şi Sadoveanu, stâlpii limbii române…

Am scris cele precizate anterior pentru că din cuvintele readuse în memorie emană o sacră moralitate, cu care noi am trăit în viaţă, ca şi din versurile Magdei Isanos, avocată, poetă, prozatoare şi publicistă, cuprinse în poezia „Un bătrân către fiul său” care cer respect senectuţei: