Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Inexistenta

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

 

 

 

 

 

Inexistenta

 

Se simţea inexistentă. Şi nici nu ştia cine era. Nu-şi amintea mai nimic din ceea ce ar fi ajutat-o să înţeleagă prezentul. Nici un nume şi nici o vârstă. Bănuia, totuşi, că era destul de tânără. Nu atunci când se vedea în oglindă ori se simţea plină de puteri. Ci, mai ales, în serile în care se cufunda în cadă şi observa că pielea tălpilor îi era încă destul de subţire. Când, în apă cu miere şi ceară, trupul îi devenea aproape transparent. Iar umbra îi era atât de uşoară, încât se ridica la suprafaţă asemenea membranei abia coagulate. Şi atunci mâinile se abandonau unui tremur incontrolabil. De parcă inima i-ar fi bătut într-un alt ritm. Repetitiv. Aidoma respiraţiei destul de confuze şi pline de sonuri din care se încropeau cuvinte şi fraze ininteligibile. Dar pline de o armonie nepământeană. De negăsit în nici un dialect al românei; o limbă aproape ideală. Şi nici în alte limbi în care vorbea în anumite circumstanţe. Îndeosebi, în acele situaţii în care nu găsea nici o legătură logică între conjuncturile ivite şi propriile simţăminte. Ori atunci când visa; se visa vie. Aproape reală şi plină de dorinţă de a se recunoaşte, a se şti fiind mult mai prezentă decât tot ce o înconjura.

Când ieşi din baie, pe moment i se păru că ceva destul de neclar se scurgea din lumina neonului de deasupra ei. O lumină liliachie şi aproape spălăcită. Denaturându-i contururile corpului. Aproape anulându-le. Distorsionând totul, căci enorma oglindă, aflată în cel mai luminos ungher al băii, nu reflecta mai nimic. Nici măcar o altă lumină, pregnantă; ce se infiltra prin hubloul din dreapta ei. O lumină caldă, de parcă cerul, din care se scurgea, ar fi dat în clocot, pe când, pe imensitatea apei de dincolo de parapetul translucid, pluteau nişte umbre moarte. Ca de păsări enorme, pierind undeva în înalt. Căci altfel cum îşi putea explica prezenţa penelor de pe punte? Mai ales acum, când se întreba unde naiba era şi nu înţelegea că valul de încântare inexplicabilă, cuprinzând-o asemenea torentului de dorinţe interzise, se datora mai degrabă absenţei decât confirmării ideii ivite aproape din nimic: simţea că era alta. De parcă ieşi din neant şi nu mai găsea nici un loc unde s-ar fi putut refugia în cazul vreunei primejdii. Asemenea celei prevestite de păsări posibile. Ori ceva asemănător. Ceva ce nici nu mai exista, dar lăsa urme lugubre în prezenta realitate.

„ – Inexplicabil!” silabisi răspicat şi hotărî să se îmbrace, ca şi cum respectivul act ar fi infirmat orice bănuială referitoare la inexistenţa ei. Prin urmare, fără a mai sta pe gânduri, în grabă, îmbrăcă o pelerină veche. De plastic transparent şi destul de gros; menit să-i anuleze claritatea contururilor trupului ei mult prea mlădios şi atât de alb, încât, în anumite intersecţii de lumini de diverse culori, părea aproape orbitor.

„La urma urmei, gândi, sunt doar o străină. Şi sunt mult prea singură, ca să pot fi recunoscută tocmai aici, în această pustietate lichidă; pe această mare fără orizonturi; în acest prezent ce va dăinui mereu, pe când trecutul şi viitorul întotdeauna vor aparţine altor minţi; mult prea abstracte spre a putea înţelege că doar clipa de acum rămâne eternă”.

– La urma urmei…, şopti, dar nu mai spuse nimic, căci alături, chiar în faţa ei, simţea că lipsea ceva. Încă nu ştia ce anume era ceea ce-şi închipuia, dar realiza că orice ar fi fost, o îndepărta şi mai mult de realitate. Ca şi cum un alt călător, aflat pe acelaşi vas de croazieră, dormind poate în vreo cameră apropiată, în vis o uita pentru totdeauna. Tocmai acum, când nişte siluete de umbre întru totul străine măturau penele de un alb imaculat. Iar cineva, un bărbat între două vârste, fumând şi privind în zare, vedea cum o pelerină desfirată se cufunda în apa mării.

– Aici a mai fost cineva, zise şi-şi aminti visul în care murise o străină. Trupul, ţinea minte, trupul îi era atât de uşor încât, lipsit de orice umbră, se ridica în înaltul plin de valuri liliachii, de care, în noaptea fără stele, se desprindeau pene. Pene albe şi calde. Încă destul de calde.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5