Primit pentru publicare: 01 nov. 2015
Autor: Tudor PETCU (Interviu cu scriitoarea canadiana Bev COOKE)
Traducere în limba română: Tudor Vişan-Miu.
Publicat: 03 nov.2015

Interviu cu Bev. Cooke

1.) Având în vedere că sunteţi una dintre cei mai cunoscuţi gânditori şi scriitori ortodocşi din Occident, consider binevenit să vă prezentaţi pe Dvs. şi modul în care aţi descoperit Ortodoxia. De ce aţi ales să vă convertiţi la Ortodoxie şi cum înţelegeţi spiritualitatea ortodoxă ca mod de viaţă?

Vă mulţumesc mult pentru aceste vorbe generoase, da nu sunt atât de faimoasă sau  înţeleaptă! Sunt mulţi oameni mai înţelepţi ca mine, de la care învăţ în fiecare zi!

M-am născut şi am crescut în Toronto, capitala Provinciei Ontario, în Canada. Am fost botezată în Biserica Anglicană. Tatăl meu, fiul unui preot protestant, a fost un ateu tolerant şi tandru, care m-a învăţat mult despre purtarea creştinească – era unul dintre cei mai gentili, amabili, deschişi şi iubitori oameni pe care i-am cunoscut. Mama mea a părăsit Biserica Anglicană la vârsta de 5 ani (nu mi-a spus niciodată de ce). Am crescut într-o familie foarte seculară, dar eram întotdeauna conştientă de prezenţa lui Dumnezeu şi nevoia pe care o simţeam pentru prezenţa, dragostea şi mila Lui în viaţa mea. În adolescenţă, îmi petreceam timpul cu un grup de copii catolici, participam la slujbe şi eram aproape să mă convertesc, dar un preot blând şi înţelept m-a sfătuit să-mi explorez mai întâi propria religie, apoi să decid dacă doresc să devin catolică. Aşa am procedat, am amânat planul de convertire pentru 20 de ani şi am sfârşit prin a deveni ortodoxă, nu catolică. O lungă vreme m-am simţit bucuroasă şi împlinită în sânul Bisericii Anglicane, deşi simţeam, în adâncul meu, aproape subconştient, că cevea lipsea – era o profunzime la care nu puteam ajunge. Mă simţeam frustrată de slăbiciunea credinţei – mergeam la biserică dar nu eram sfătuiţi să ne rugăm zilnic, să trăim creştineşte şi acasă, în viaţa de zi cu zi. Eam fascinată de felul în care gospodinele bisericeşti se rugau pentru toate activităţile lor, de pildă, şi mă întrebam de ce anglicanii nu procedează la fel. Doream să descopăr tanscendentul fiecărei zile, iar creştinismul occidental nu părea să aibă această profunzime, să ştie că Dumnezeu poate fi descoperit şi într-o lalea, un apus de soare, în zâmbetul unui copil sau într-o bătrânică de pe stradă.

Eventual, m-am mutat din Toronto în Victoria, British Columbia, pentru a urma universitatea acolo*. Acolo l-am cunoscut pe soţul meu şi, în 1983, ne-am căsătorit. Era un agnostic în căutarea unei spiritualităţi, iar doi ani după ce ne-am căsătorit, a devenit credincios. S-a botezat şi a fost acceptat în Biserica Anglicană. Dar, deşi s-a alăturat bisericii, nici mie, nici lui nu ne plăceau schimbările ce aveau loc în cadrul bisericii. Nu pentru că eram împotriva schimbărilor per se (în sine – n.tr.), dar pentru că aveam împresia că, în dorinţa şi graba de a deveni o biserică implicată şi „activă social”, aveam impresia că anglicanii îl lăsau pe Dumnezeu în urmă – rezervându-i un loc tot mai distant. În loc de a Creatorul, autorul existenţei noastre, Divinitatea devenea din ce în ce mai mult un impuls energetic pentru membrii comunităţii în frenetica lor muncă în folosul comunităţii (Nu vreau să sugerez că eu condamn activismul social – din contră. Trebuie să contribuim la o lume dreaptă şi justă, fără însă a uita originea şi scopul existenţei noastre.)

Am descoperit credinţa ortodoxă prin intermediul unor prieteni ai mei, care se convertiseră. O cunoşteam pe Donna din liceu – a fost primul meu partener de scris. Obişnuiam să ne dăm cu părerea, în mod consistent, asupra scrierilor celeilalte. Soţul ei era preot şi a fost hirotonisit după ce s-au convertit*. A primit o parohie într-un oraş nu departe de cel în care locuiam eu. Ne vizitam una pe cealaltă. Îmi amintesc foarte bine momentul când am asistat la prima liturghie la biserica lor, mi-a lăsat o impresie puternică, mă simţeam ca şi cum aş fi revenit acasă.

În opinia mea şi a soţului meu, Biserica Anglicană se îndepărta tot mai mult de Dumnezeu, pierzându-şi tot mai mult partea spirituală. Mă simţeam de parcă, murind de sete, m-aş fi aflat, până la glezne, într-o baltă murdară şi noroiasă, din care nu puteam bea sau să mă scufund. În acest context am descoperit credinţa ortodoxă: mă simţeam de parcă intrasem într-un iaz interminabil de apă pură şi proaspătă, care înmuia fiecare părticică din trupul şi sufletul meu, readucându-l la viaţă. Încă sunt cufundată în această apă şi nu intenţionez să mai ies afară!

Sunt bucuroasă în sânul acestei credinţe pentru că străbate fiecare colţ al vieţii şi fiinţei mele. Îmi amintesc că l-am întrebat odată pe duhovnicul meu anglican de ce să ascultăm poruncile? Dacă mântuirea este un dar pentru că-l iubim pe Dumnezeu, care e rostul acestor legi şi reguli? Mi-a spus că era un mod de a-i „mulţumi” lui Dumnezeu. Nu mi-a plăcut acest răspuns. În ortodoxie nu se vorbeşte despre păcat ca o încălcare a regulilor sau despre har ca o respectare a lor. Păcatul ne separă de Dumnezeu, iar harul ne aduce în prezenţa Lui, sub aripile Sale, primind îndurarea Sa inefabilă. Ortodoxoa îsneamnă să fii mai aproape de Dumnezeu, să te supui voinţei Sale, să înveţi să iubeşti şi să-L urmezi, să fii slujnica lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, să-L descoperi tot mai profund.

Am un loc de rugăciune în care mă rog în fiecare zi, pe lângă care trec când merg spre biroul meu de acasă (unde îmi petrec cea mai mare parte a liceu). Sărbătorile şi posturile creştine ni-l apropie pe Dumnezeu în mod constant. Nu trebuie să it niciodată că, în primul rând, sunt servitorul Lui, slujnica Lui, şi că depinde de mine să îndeplinesc voia Lui pentru familia mea şi lumea acesteia. Inutil de spus că, probabil, de-a lungul vieţii, am făcut mai mult rău decât mine, dar Dumnezeu ne iartă, este îndurător, ne iubeşte pe noi toţi cu o dragoste incomensurabilă şi poate aduce bine acolo unde eu provoc durere sau vătămare. Fiecare zi, fiecare moment al zilei este o nouă oportunitate pentru a-mi subordona voinţa mea Lui, să merg pe calea Lui, să cad şi să mă ridic, să mă căiesc să văd în toţi oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, faţă de care trebuie să mă port ca şi cum aş fi alături de El.

2.) Aţi scris o lucrare foarte interesantă despre Principesa Ileana a României, care s-a bucurat de mult succes în ţara noastră prin originalitatea ei. Înainte de a discuta despre personalitatea prinţesei române, aş dori să vă rog să vorbim puţin despre interesul Dvs. pentru monarhia românească. Ce v-a impresionat cel mai mult în cercetările voastre despre regalitatea din România? Cum aţi descrie importanţa şi rolul Familiei Regale a României faţă de alte Familii Regale din Europa?

Cred că devotamentul Reginei Maria şia a Regelui Ferdinand în a-şi îndeplini datoria a fost ceea ce m-a pătruns cel mai mult. Precum şi pasiunea Reginei Maria pentru viaţă. A trăit intens şi a simţit profund atât iubirea cât şi durerea, bucuria şi dezamăgirea. S-a dedicat cu toată fiinţa ei datoriilor de Regină. Nici unul dintre cei doi suverani nu s-au născut români, şi deşi aveau amândoi sânge albastru, nu aveau nicio legătură de rudneie cu România. Dacă Regele Ferdinand nu devenea moştenitorul Regelui Carol I, nu ar fi avut nicio posibilitate de a domni altundeva – ar fi fost reprezentanţi ai regalităţii fără o ocupaţie reală. Ar fi putut să-şi petreacă vieţile făcând ce vor, fără să le pese de alţii*. Totuşi au acceptat invitaţia Regelui Carol I (dacă o putem numi astfel) şi şi-au dedicat viaţa îndeplinirii datoriei. S-au văzut ca un fel de părinţi ai naţiunii. Cred că nu era uşor pentru ei – mai ales pentru Regele Carol I. M-a impresionat foarte mult că niciodată nu s-au eschivat de la datorie, oricât de nepotrivit ar fi considerat rolul care li s-a rezervat. Ileana a spus odată că tatăl ei ar fi fost mai fericit ca botanist decât ca monarh. Dar cred că amândoi (Ferdinand şi Maria – n.tr.) s-au îndrăgostit de această ţară şi de acest popor. În loc de a-şi vedea munca ca împovărătoare, şi-au asumat datoria au dat tot ce aveau mai bun pentru ţara lor de adopţiune, decându-se ei cu pasiune. Ştiu că au suferit pentru greutăţile României din ţară şi din afară, cumpănind mult alegerile şi deciziile pe care trebuiau să le ia în postura de conducători ai ţării. I-au insuflat şi Ileanei acest sentiment al datoriei şi acest sentiment de dragoste pentru viaţă şi ţară. Îmi aduc aminte, în multe feluri, de Suveranii Britanici – Regina Elisabeta şi Regele George al VI-lea, care au lucrat neîntrerupt pentru poporul lor, conducând în cele mai dificile perioade ale istoriei britanice.

De-a lungul secolului XX, percepţia noastră faţă de stratificarea socială s-a schimbat radical (nu doar atunci, bineînţeles, schimbările se prefigurau de multă vreme), dar ajunsese la un „punct de fierbere” în al doilea sau al treilea deceniu, şi, treptat, rolul monarhiei a devenit din ce în ce mai ceremonial şi, acum, în multe locuri, mai ales în America de Nord, pare anacronică şi depăşită (este păcat că este aşa, din multe motive. Sunt mai degrabă romantică şi iubesc monarhia pentru tradiţia şi stabilitatea ei.) Dar, în afară de asta, cred că, asumându-şi mai degrabă aspectele ceremoniale ale statalităţii, dau un ajutor veritabil actualilor deţinători ai puterii. De asemenea, cred că reprezintă o valoroasă prezenţă simbolică – în multe velori, personifică ţara şi idealurile ei, deşi persoanele lor nu se ridică întotdeauna la aşteptări. Oferă o reprezentare concretă a naţiunii, atât poporului lor cât şi celor din afară, departe de viaţă de zi cu zi încurcată pe care Preşedinţii, Prim-miniştrii şi alţi şefi de stat trebuie s-o îndure. Familia Regală a României a fost ocolită de această eroziune, întrucât au fost îndepărtaţi de la conducere de invazia rusă în urma preluării puterii de către comunişti, care a fost mult mai dureroasă pentru ei. Cu toate acestea, nici Ileana şi, am impresia, nici Regele Mihai nu şi-au uitat statutul şi au făcut ce au putut pentru a susţine, încuraja şi sprijinii exilaţii şi refugiaţii români, precum şi pentru a îndepărta regimul comunist. De fapt, au avut o şansă rară de a arăta cea mai bună parte a regalităţii – devotamentul altruist faţă de ţara şi poporul -, pe care alte familii regale, în felul în care au decurs lucrurile în alte părţi din Europa, n-au avut-o, odată cu terminarea celui de al doilea război mondial. Nu cunosc foarte multe despre regalitatea europeană (de pe continent – n.tr.), dar am impresia că, mai mult sau mai puţin, au ieşit din prim plan –  sunt încă respectaţi şi preţuiţi, dar trăiesc mai mult ca persoane private decât, de pildă, Familia Regală Britanică (totuşi, percepţia mea se datorează probabil faptului că m-am procupat mai mult de Familia Regală Britanică decât ce alte Familii Regale Europene)*.

3.) Părerea mea este că personalitatea Principesei Leana a României ar putea fi descrisă astfel: o viaţă de strădanii şi o rază de lumină. Cred că înţelegeţi foarte bine ce vreau să spun. Din punctul dvs. de vedere, putem înţelege astfel viaţa şi personalitatea ei?

Cred că da. Ileana era extrovertă şi iubea oamenii. Cred că educaţia şi personalitatea ei o îndemnau să facă tot binele posibil. Principala ei preocupare era pentru ceilalţi, să fie utilă, folositoare, un lider şi un model. Credinţa ei, categoric formată, încurajată şi susţinută de părinţii ei, a dezvoltat această parte a personalităţii ei. Viaţa ei a fost una de imense greutăţi, încercări şi dezamăgiri. Totuşi, cu excepţia unei căderi nervoase în America de Sud, după ce au fost exilaţi, niciodată nu a cedat. Adesea a fost raza de lumină care-i lumina pe ceilalţi. Şi după ce s-a călugărit a continuat să fie un far pentru semeni (încercările ei nu s-au încheiat când şi-a acoperit capul – sănătatea ei, niciodată foarte bună, s-a înrăutăţit şi a avut mari dureri spre sfârşitul vieţii, având numeroase debilităţi fizice care au slăbit-o). Se pare că a avut câţiva copii spirituali, Episcopul Bisericii Româno-Americane fiind unul dintre ei (am auzit că, dacă nu ar fi fost ea, el nu ar fi devenit un preot). Deci, într-adevăr, o viaţă de strădanii da, poate tocmai din cauza asta, o rază de lumină.

4.) Ce v-a determinat de fapt să scrieţi o carte despre Principesa Ileana a României? Vă întreb deoarece, de obicei, diferiţi autori sau istorici din diverse părţi ale lumii preferă să scrie lucrări de amploare diferită despre figuri majore ale Regalităţii Române, precum Regele Carol I sau Regele Mihai, care a avut un destin foarte impresionant.

Până ce editorul meu m-a întrebat dacă aş fi interesat să scriu despre ea, nici nu auzisem de Principesa Ileana. Aşa că am început să cercetez şi, la început, am fost sceptică – o prinţesă care se călugăreşte? Aveam o imagine preconcepută despre prinţese de lume preocupate mai mult de haine, coafuri sau activităţi mondene decât a te ruga, a participa la slujbe sau a fi un bun creştin. Dar, în vreo două zile, mi-am schimbat radical opinia şi am vrut să aflu tot ce se putea despre această femeie! Era orice altceva decât o femeie aeriană şi absurdă, oposul total al stereotipului pe care-l aveam de prinţesă răsfăţată. Îmi plăcea această femeie, voiam să aflu mai multe despre povestea ei şi să-i spun povestea!

5.) Având în vedere cercetările dvs. despre Regalitatea Românească şi cartea pe care aţi scris-o despre Principesa Ileana, sunt tentat să vă adresez următoarea întrebare: în opinia dvs., care este cel mai important rol îndeplinit de Principesa Ileana în Familia Regală a României?

A fost acea prezenţă vitează, viguroasă şi statornică care niciodată nu a fost îndepărtată sau zdrobită. Dată fiind tensiunile şi separarea în sânul familiei – între Regele Carol I şi părinţii Principesei Ileana, copii mai mari au fost grav afectaţi. Niciunul dintre ei, am impresia, în urma cercetării întreprinse, nu a adoptat aceeaşi atitudine şi determinarea de a conduce ţara cum a făcut Ileana*, ba chiar, în unele cazuri, păreau să se întreacă în a-şi confrunta sau a-şi dezamăgi părinţii. Ştiu că Ileana şi Regina Maria au fost foarte apropiate toată viaţa lor. Cred că Ileana a încercat să fie puntea dintre fraţii ei mai mari şi părinţii lor. Mai ştiu că ea şi fratele mai mare Carol au fost foarte apropiaţi multă vreme şi au avut o relaţie foarte specială – când ea îi era alături, Carol devenea liniştit şi jucăuş aşa cum niciodată nu i s-a pemis câdn era copil. Cred că mai târziu Ileana a fost extrem de afectat când popularitatea ei şi alegerea de a îndeplini chemarea părinţilor lor în respectarea datoriei i-a stârnit lui Carol o gelozie răutăcioasă şi răuvoitoare. Ştiu că a încercat să fie un părinte spiritual şi moral al unora dintre fraţii şi surorile ei, deşi succesul ei în această privinţă este discutabil. Îmi amintesc că am citit scrisorile pe care le-a scris fratelui ei, Nicky, în privinţa unor alegeri ale sale, care nu erau cele mai bune pe care le-ar fi putut face, dintr-un punct de vedere practic sau unul moral, spiritual.

6.) Credeţi că principala însuşire a Principesei Ileana a României a fost chemarea misionară, date fiind eforturile ei în timpul invadării României de către inamicii ei, în special Nemţii?

Prima dată când România a fost invadată, Ileana era un copil – avea, cred, 7 ani când Familia Regală a trebuit să părăsească Bucureştiul şi să se mute la Iaşi. Deci nu s-a manifestat atunci. În timpul celui de al doilea război mondial, s-a aflat în Austria până la abdicarea regelui Carol (să nu uităm că acesta, practic, a exilat-o, după căsătoria cu Anton*), şi nu s-a întors decât în scurte vizite până în 1943. Dar, în definitiv, ajutorul pe care l-a acordat răniţilor români a fost unul misionar! Este clar, din memoriile ei, că a simţit că a primit mai mult decât a dăruit, ceea ce adesea înseamnă că o perrsoană este mult mai eficientă decât are impresia că este.

După ce a fost prinsă de închiderea frontierei în 1942 (cred că a fost)*, a rămas în România până ce a fost exilată. A trăit la Castelul Bran, până la sfârşitul războiului, ocupaţia sovietică şi preluarea puterii de către comunişti. Deşi, din câte ştiu, nu şi-a mărturisit credinţa, a muncit întrerupt în folosul poporului ei şi a fost o creştină practicantă. (Când trăia în Austria, visa să înfiinţeze o mânăstire în munţii din vecinătatea casei, după ce copii creşteau şi puteau să se descurce singuri). A înfiinţat, construit, aprovizionat, condus şi îngrijit într-un spital – a ajutat oamenii hărţuiţi de comunişti, i-a ascuns, le-a găsit un loc de muncă, în unele cazuri, chiar în personalul spitalului ei. A construit o capelă în care a pus inima mamei ei**, s-a închinat şi s-a rugat frecvent acolo. S-a expus pericolului de dragul poporului, a îndurat tot felul de zgonuri groaznice despre aşa-zisa ei „colaborare” cu regimul comunist. Cred că a fost etichetată ca una din „Mătuşile Roşii” (ale Regelui Mihai – n.tr.), existând zvonuri că avea o aventură cu un înalt demnitar comunist (deşi niciodată n-am găsit vreo dovadă), deşi tot ceea ce făcea era să-şi folosească poziţia şi abilităţile diplomatice pentru a obţine provizii şi concesii pentru spitalul ei, pacienţii ei şi pentru semeni. Relaţiile ei cu Regele Mihai au fost rupte un timp din cauza minciunilor sfruntate şi zvonurilor care au circulat în privinţa ei. Sunt sigură că a durut-o distanţarea de Regele Mihai. Deci, pe parcursul vieţii, în faptele, acţiunile şi atitudinea avută şi menţinută – da (principala însuşire a Principesei Ileana a României a fost chemarea misionară – n.tr.). Da pentru că şi-a trăit viaţa aşa cum trebuie, altruist şi neobosit, încrezându-se în Dumnezeu s-o ajute pe ea, pe familia ei şi pe poporul ei să treacă cu bine, făcându-şi datoria aşa cum a fost crescută. Da penru credinţa pe care a urmat-o cu atâta profunzime şi sinceritate. Da pentru că a ajutat sute, dacă nu mii, de oameni.

7.) Nu aş putea evita să mă refer la personalitatea spirituală a Principesei Ileana a României. De fapt, acesta este chiar subiectul cel mai important şi relevant, dat fiind interesul meu pentru spiritualitate şi mai ales Ortodoxie. În România avem scrieri foarte importante despre revelaţiile spirituale ale Principesei Leana şi, aşa cum ştim deja, avem o carte impresionantă despre Principesa Ileana scrisă de o maică ortodoxă. Deci, întrebarea mea este foarte simplă da şi necesară: ce reprezintă în opinia dvs. Principesa Ileana prin prisma personalităţii ei ortodoxe? Iniţial, voiam să vă întreb ce a reprezentat în opinia dvs. Principesa Ileana pentru spiritualitatea ortodoxă din America, dar ar fi fost o întrebare inexactă.

Este cea mai potrivită întrebare! A avut o credinţă foarte, foarte profundă, şi a fost tare în credinţă toată viaţa ei. A predicat ortodoxia în America de Nord, vorbind cu oamenii, ţinând lecţii şi şezători, trăind ceea ce predica. În America, efortul ei a fost esenţial pentru că mulţi imigranţi români sau descendenţii lor pierduseră aproape orice contact cu cea mai mare parte a religiei lor. Aşa cum maicile de la mânăstirea ei mi-au spus, după ce s-a călugărat şi purta veşmântul specific, s-a dus la o adunare a Bisericii Ortodoxe Române şi i s-a spus politicos că „Biserica Catolică este în josul străzii, soro. Noi suntem ortodocşi”. Erau aşa de îndepărtaţi de adevărul credinţei lor că şi ortodocşii au o tradiţie monastică: nici unul nu-şi amintea cât de puternică este această tradiţie în ţara lor. Simpla ei prezenţă era o lecţie de credinţă pentru ei, iar unul dintre cele mai mari şi mai importante lucruri pe care le-a făcut a fost să deschidă o mânăstire, nu doar pentru a oferi o viaţă contemplatică pentru femeile ortodoxe din America, dar şi pentru ca mesajul ei să ajungă la mai larga comunitate ortodoxă, să le ofere un loc în care puteau să descopere o relaţie mai strânsă, mai personală cu Dumnezeu. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale unei mânăstiri. Merg în mijlocul lumii pentru a predica şi a descoperi spiritualitatea şi credinţa ortodoxă oamenilor. Îi invită să vină să viziteze, să-l contemple pe Dumnezeu departe de problemele de zi cu zi.

Cred că Ileana a fost întotdeauna conştientă de prezenţa lui Dumnezeu şi a fost deschisă învăţăturii ei. Când Regele Carol al II-lea a refuzat să-i permită să vină în România pentru priveghiul tatălui ei la 5 ani de la moartea acestuia (în 1932 – n.tr.), a fost dezamăgită, devastată. Dar povesteşte în memoriile ei că, în cel mai greu moment de cumpănă, a simţit atingerea lui Dumnezeu, care i-a arătat că numai El conta, că El îi era alături şi că era prezent în viaţa ei. A învăţat să folosească durerea pentru a-l aduce pe Dumnezeu mai aproape. A fost un mare pas înainte pentru spiritualitatea ei, principalul punct de sprijin în timpul exilului ei. A fost în stare să vadă că, cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mult îi suntem asemenea, dar, paradoxal, tot atât ne aproapiem de sinele nostru adevărat. Se pare că a găsit un echilibru între fiinţare şi fiinţă – credinţa ei fiind înrădăcinată egal în contemplarea spirituală lui Dumnezeu şi în lucrarea activă in lume. De obicei, există un mare dezechilibru între acestea. Tindem să credem că fie suntem „spirituali”, fie suntem activi şi acţionăm. Uităm că ambele atitudini sunt necesare. Raportul dintre ele este conjunctiv, nu disjunctiv. Trebuie să FIM spirituali ŞI să FACEM. Principesa Ileana a demonstat echilibru dintre o credinţă profundă, contemplativă, exprimată în folosul semenilor.

8.) Într-una din întrebările precedente am afirmat că Regele Mihai este principala figură a regalităţii româneşti despre care au scris istoricii occidentali. Cunoaşteţi foarte bine povestea vieţii sale, exilul în care a încercat să denunţe în Vest agresiunile comuniste şi sovietice care a distrus România ca ţară, precum şi elitele româneşti. Este corect să spunem că Regele Mihai al României a fost un fel de erou în timpul celui de al Doilea ăzboi Mondial şi că a scurtat războiul cu şase luni?

Ah. Nu ştiu ce să spun. Da, cred că a fost un erou, este un erou. Decizia lui de a-i susţine pe Aliaţi tebuie să fi fost dificilă – şi a fost perfect conştient de ce ar fi însemnat, care eau costurile să ai URSS dept aliat. Trebuie să-l fi sfâşiat faptul că cele mai grave temeri ale sale s-au adeverit, când au invadat România şi i-au susţinut pe comunişti. A rezistat ferm în faţa comuniştilor, apărându-şi poporul. Cred că a făcut tot ce a putut pentru a-i proteja de ravagiile ocupaţiei sovietice şi a preluării puterii de către comunişti. Cred că Regele Mihai, ca simbol al istoriei, al trecutului şi a structurii ţării sale, dar şi ca monarh, prin prerogativele pe care le avea, a rezistat ferm şi şi-a folosit autoritatea în cel mai bun mod pentru a dezlipi România de maleficul regim nazist şi de comunişti.

În privinţa scurtării războiului, nu ştiu suficient de multe despre război pentru a-mi forma măcar o opinie.

Bibliografie

• Maica ALEXANDRA. Principesa Ileana a României, Sfinţii Îngeri, Editura Anastasia, 2009, apărută cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit al Ardealului Î.P.S. dr. Laurenţiu Streza, traducere de Dr. Irineru Pop-Bistriţeanul (The Holy Angels, St Bedes Pubns, December 1987), stilizare (adaptare) de prof. Luminiţa Nicolescu
• Bev. COOKE, Principesă şi monahie: Domniţa Ileana – Maica Alexandra, Editura Sophia, 2011, traducere de Luminita Irina Niculescu (Royal Monastic: Princess Ileana of Romania. The Story of Mother Alexandra, Conciliar Press, Ben Lomond, CA, S.U.A., 2008).
• ILEANA, Principesă de România, Arhiducesă de Austri, Trăiesc din nou, Humanitas, 2004, ed., traducere de Agra Baroti-Gheorghe – biografie (I live again, Rinehart & Company, New York, 1952), Mihaela Skultéty-Kyer – Credinţa lăuntrică, Introducere la Rugăciunea lui Iisus, Tatăl Nostru (My inner faith, Introduction to the Jesus Prayer, Our father, The Orthodox Monastery of the Trasfiguration, Ellwood City, PA 16117), prefaţă de Alexandru Paleologu.
• Dorin Ioan NARCIS, Castelul Bran – Reşedinţă a reginei Maria şi a prinţesei Ileana, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003