„Cred că actuala criză a omenirii nu îşi are sorgintea în falimentul unei bănci americane, ci într-o prealabilă criză morală pe care nu a vrut nimeni să o ia în seamă!”

– Ce amintiri păstraţi din anii copilăriei? Dar din anii de şcoală?
– Sigur, e de întrebat de ce un cititor al acestor rânduri ar fi interesat tocmai de copilăria mea? Mai ales că anii copilăriei sunt, în cazul celor mai mulţi, anii cei mai frumoşi… Scurgerea timpului şterge lacrimile pruncului şi estompează micile umilinţe la care este supusă fiinţa care abia de s-a ridicat în două picioare… Dar se vede că unele „experienţe” vor fi fiind de vreun folos şi altora… Deşi, personal, nu prea cred într-o asemenea eventualitate. Totul este unic!
Aşadar, copilăria mi-a fost minunată, trăită înconjurat fiind de părinţi iubitori şi de natură. Deşi casa părintească era situată pe bulevardul oraşului, grădina mi se părea imensă – avea, pe măsurate, 1600 metri pătraţi, loc suficient pentru miresmele narciselor, pentru culorile lalelelor, pentru meciuri de fotbal între copiii din cartier…
Sper că nu se vor supăra pe mine sfinţii părinţi, dar cred că în Rai trebuie să fie precum în spaţiul şi timpul copilăriei mele. Iezi jucăuşi mă conduceau până la poartă în aventura înspre grădiniţă, porumbei rotaţi mă învăţau să înfrunt cu privirea tăriile cerului, urmărindu-le zborul.
Erau şi hăuri … când dihorul lăsa câte o pată de sânge pe albul imaculat al porumbeilor răpuşi … Sau când, într-o dimineaţă, în mica împrejmuire a casei parohiale, pe o iarbă de un verde crud, era întinsă o căprioară din trupul căreia încă ieşea aburul vieţii. Era rodul unei partide de vânătoare a unui vecin. Iar în ochiul imens, perfect rotund al căprioarei – o lacrimă. Am plâns, înainte de a şti să-l citesc pe Labiş, de moartea căprioarei. De atunci, nici vorbă să ucid vreo vietate.
Despre anii de şcoală primară, cum se numea pe atunci … Un învăţător înţelept, paşnic în ciuda numelui – Pistol se numea – la Şcoala nr. 7, zisă „Şcoala grecilor”, mi-a dat, încă de pe atunci, o conduită de viaţă care avea să se accentueze mereu: echilibrul. Şi acum, mai în fiecare duminică merg la cimitir şi aprind o lumânare la mormântul familiei Pistol – învăţătorii mei.
Nu apucasem să trec de clasa a III-a, când mama – Dumnezeu să o odihnească în pace! – m-a înfăţişat profesorului Holca, directorul Şcolii de muzică, doar, doar mi-o descoperi oarecari aptitudini pentru pian. N-a fost să fie! Necazul oarecum secret al mamei l-am compensat prin rezultatele de la secţia de artă plastică. Eram „ca de acolo”. Am avut şi şansa unor dascăli mari: profesorii Dănilă, Donisa, Pleşca. Pe unde n-am avut clasele noastre de pictură?! Deasupra Cinematografului „30 Decembrie”, în actualul sediu al Direcţiei de Cultură, în localul care a fost chiar teatru, apoi cinematecă, din preajma actualei Biblioteci judeţene, cei mai mulţi ani petrecându-i în localul în care acum este Casa Corpului Didactic, în fapt, fostul Liceu „Carmen Sylva”.
– Care au fost cei mai buni prieteni, colegi de la şcoala generală şi din perioada liceului?
– Colegi şi prieteni? Mă şi întristează gândul că unii au şi plecat „dincolo”!
Până prin clasa a patra am fost coleg şi uneori, chiar coleg de bancă, cu Teodor Damian, el plecând ulterior la Seminar, la Târgu Neamţ. Este vorba de preotul şi scriitorul care acum este un fel de ambasador cultural al Botoşanilor în America. Tot în clasă cu mine a fost şi regretatul scriitor şi critic muzical George Manovici. Mihai Mălaimare, actorul şi directorul de teatru de acum, era cu un an mai mare. O mulţime de alţi colegi sunt acum profesori în chiar şcoala unde am învăţat. Ticu Vasiliu şi Marcel Mănăstireanu – mai mari în vârstă ca mine – erau – încă de pe atunci – glorii locale ale şevaletului şi sculpturii.
Anii de liceu mi-au mai adus o pasiune – sportul şi, mai precis, handbalul. Fie vorba, încă de prin clasa a VII-a jucasem, ca portar, în echipa „Voinţa”, o formaţie a cooperaţiei şi care a existat datorită unui mare animator de sport: David Iosif.
A urmat întâlnirea cu prof. Gheorghe Băltuţă, antrenor care a înviorat la Botoşani handbalul în şapte. Se crease o rivalitate „istorică” între echipele Liceelor „Eminescu” şi „Laurian”. La „Eminescu”, alături de prof. Băltuţă, se mai aflau directorul Ştefan Constantin, prof. Tcaciuc, contabilul Filip, ierte-l şi pe el Dumnezeu!
Incontestabil, în atmosfera sportivă respectivă s-au format într-un anumit fel câteva generaţii. În acel mediu am învăţat rigoarea, fair-play-ul, bunele maniere, decenţa, respectul. Ne-am întâlnit – o parte din cei de atunci – într-un joc demonstrativ, la inaugurarea Sălii polivalente „Elisabeta Lipă”. Am arătat atunci, cu toţii, celor predispuşi să înţeleagă demonstraţia noastră, că sportul formează oameni adevăraţi.
– Cu cine mai păstraţi legătura?
– Mi-ar fi greu să precizez nume… Mă întâlnesc cu plăcere cu Theodor Damian. Mă bucur de întrevederile cu Mihai Mălaimare. Cu oricine mă întâlnesc, numaidecât se iveşte un moment de plăcute aduceri aminte…
– Ce profesori v-au marcat pentru toată viaţa?
– De la o profesoară evreică – Şifter – am învăţat limba… română. De la prof. Dănilă am învăţat câte ceva despre frumos. De la regretatul prof. Adrian Lungu am înţeles folosul istoriei artelor. Profesoara Maria Tiperciuc mi-a spus, pe când eram elev, că voi fi ziarist. Prof. Forţu m-a învăţat rigoarea. Familiile de profesori Doană şi Crăciun m-au învăţat toleranţa şi când trebuie folosită aceasta. Prof. Băltuţă mi-a deschis ochii asupra lumii… care lume are şi multe durităţi. Dar, de la fiecare om este de învăţat câte ceva. E minunat să descoperi acel „ceva”!
– Cum arătau Botoşanii înainte de a deveni reşedinţă de judeţ?
– Adică înainte de 1968 – mă rog, fără o departajare atât de strictă… Botoşanii erau un oraş al grădinilor şi micilor palate. Erau, în adevăr, şi mahalale sordide. Dar şi ce frumuseţi?! Linişte, parfum de tei, birje, câte un taxi „Pobeda” şi câte un autobuz răblăgit, de fabricaţie americană, care semnaliza stânga sau dreapta prin lăsarea unui braţ luminos… Centrul… comercianţi evrei, rafinaţi, abili, mărfuri pentru toate pungile… Iarmaroc… Strada Blănarilor, Cărămidăria, ţigani cu de-ale lor… Strada Armeană… glorie apusă… Încă se mai auzeau gramofoane, patefoane… radiourile erau în vremea romantică… Moara Botoşanilor era ca un fel de templu… Fabrica de ulei, făbricuţe de cărămidă, de lumânări, de mobilă… Pavaje cu piatră cubică, mici victorii ale comunismului – blocurile… Începeau să se restrângă spaţiile verzi. Păcat de aceea că nu s-a optat pentru construirea unui oraş nou, alături de cel existent atunci!
– Când aţi debutat ca ziarist?
– Am început să lucrez la „Clopotul” din 1973, mai întâi ca fotoreporter. Am urmat apoi facultatea de ziaristică, studiile postuniversitare de jurnalism. În ani, am parcurs întreaga ierarhie din redacţie şi, în ciuda obedienţei de neevitat faţă de regim, îmi îngădui să le spun comentatorilor de acum că şi atunci – ca şi azi – gazetăria adevărată are în vedere şi valorile etern umane, cele de dincolo de regimurile politice. Operând şi în zona acestora, ne-am salvat, ca să zic aşa, în faţa lui Dumnezeu. Că cei de lângă noi mereu vor avea şi ceva împotrivă!
– Care dintre colegii de la ziarul „Clopotul” i-aţi avut ca mentori?
– Nu pot să uit de „culturalul” Nicolae Cîntec, de energicul Ion Maximiuc, de rigurosul Victor Maftei, cu toţii trecuţi la cele veşnice!
– Cum este profesia de ziarist după anul 1990, când cenzura a fost înlăturată?
– În perioada în care am lucrat la „Clopotul” funcţiona mai degrabă o autocenzură. Fiecare evita „derapajele”, sistemul părea de nezdruncinat în înfruntări verbale. Asta neînsemnând că am fi fost surzi şi orbi la întreaga utopie. Îndeosebi colegii cu aptitudini literare au a binemerita de la istorie!…
Dacă până în ’90 presa a slujit, indiscutabil, regimului de atunci, după data respectivă – cu puţine lăudabile excepţii – presa a slujit haosului. Foarte dependentă de sprijinul financiar, presa – repet, cu puţine excepţii – nu mai slujeşte adevărul, ci un grup sau altul de interese. De unde şi nedumerirea cititorilor şi chiar criza care a cuprins şi presa scrisă.
– În septembrie 2000, în dorinţa de a avea propriul ziar, aţi început publicarea săptămânalului „Viaţa Botoşanilor”. Depunând o muncă uneori de-a dreptul sisifică, în fiecare zi de joi, cititorii aşteptau cu nerăbdare apariţia ziarului. Vă rog, pentru cititorii revistei noastre, să ne divulgaţi câteva „secrete” care au asigurat cheia succesului acestui săptămânal…
– În ce mă priveşte, „Viaţa Botoşanilor” a fost o probă de maturitate profesională. Publicaţia s-a ivit din dorinţa de a echilibra „peisajul” jurnalistic local. Prea multe omoruri, prea multă violenţă. Am crezut – şi cred, în continuare – în virtuţile moralizatoare, dacă vreţi, ale faptelor bune. Cred că lumea – inclusiv lumea locală – trebuie să-şi redescopere sensul. Nu cred că vom progresa doar ucigând! Mi se pare că – cel puţin în România – înaintea crizei financiare a fost o criză morală. Rosturile lumii s-au amestecat, la fel şi valorile. N-am reaşezat eu totul în albia firească prin „Viaţa Botoşanilor”. Dar am dat un semn că se poate face ceva. Drept care, măcar în parte, publicaţiile care au dăinuit în Botoşani, au preluat tonul discuţiilor serioase, pertinente, din „Viaţa Botoşanilor”. Fie şi pentru acest amănunt şi încă mai cred că „Viaţa”… trăieşte!
N-am să spun – asemeni unor confraţi – că totul ar fi început de la mine. Dar, totuşi, un firicel… E tonifiant să constaţi că n-ai făcut umbră pământului chiar degeaba!
Nu-i mai puţin adevărat, abilitatea profesională – ca să nu spun numaidecât talentul – a trebuit dublată de un teribil efort fizic şi psihic. Au fost aproape şapte ani fără concediu, fără vreo perturbare a apariţiei deşi între timp mi-a murit tatăl şi o soră, tocmai la Braşov.
Şi n-a fost vorba doar de elaborarea textelor şi realizarea fotografiilor, ci şi de introducerea articolelor în calculator, de tehnoredactare şi – ceva ce puţini iau seama – difuzarea publicaţiei. Fiecare zi de lucru însemna în fapt şi încă o jumătate de noapte de lucru, joia, în ziua apariţiei, trebuind să fiu mereu, fără nici o abatere, încă de la ora 4 dimineaţa, la uşa tipografiei. Dar câtă bucurie pentru minutele în care puneai pe tarabele chioşcarilor încă un număr al ,,Vieţii”?! Am scris ,,minute” şi nu altfel, pentru că numaidecât începea pregătirea numărului următor…
Imens de greu, dar totul era suportabil pentru că nu era vorba de un serviciu oarecare, ci de o misie. Să operezi pe creierele mulţimilor, încercând să schimbi idei… ei bine, nu-i vorba de un lucru uşor şi la îndemâna oricui…
– Care au fost principalii colaboratori ai săptămânalului şi cum şi-au pus ei amprenta asupra cititorilor prin materialele publicate?
– Colaboratorii de la „Viaţa”… Practic, dacă nu ar fi fost aceştia, publicaţia nu ar fi rezistat pe piaţă! Şi-au fost oameni de condei în cel mai deplin înţeles al cuvântului. Mă refer la profesorii Ştefan Başno, Ilarion Mandachi de la Dorohoi, regretatul George Manovici, Gică Manole, tot de la Dorohoi şi Georgică Manole de la Hăneşti, Paul Ungureanu, Mihai Matei, Lucia Olaru Nenati, Dumitru Lavric, Angela Paveliuc Olaru şi mulţi, mulţi alţii. Îmi cer iertare de la cei pe care nu i-am pomenit acum… Cert este că o parte din aceşti colaboratori şi-au adunat articolele scrise la „Viaţa” şi aşa se face că au apărut ulterior nu mai puţin de cincisprezece cărţi – ceea ce spune ceva – că articolele respective n-au ,,murit” în săptămâna următoare, ci chiar au avut… viaţă.
– Aveţi de gând să reluaţi publicarea săptămânalului într-o nouă formă?
– Cu siguranţă, ,,pluteşte” întrebarea ,,ce s-a întâmplat de a trebuit să întrerup apariţia publicaţiei dacă aceasta făcea atât de multe lucruri bune pentru cititori?”
Ei bine, nici o publicaţie – fie locală sau naţională – nu poate trăi fără publicitate. Iar în judeţ, în materie de publicitate funcţionează un paradox: firmele care au nevoie de publicitate nu au bani cu ce să plătească, iar firmele care au bani, n-au nevoie de publicitate în judeţ, vânzările acestora fiind în ţară sau în străinătate. Cât despre mica publicitate – vânzări, închirieri, locuri de muncă… toţi vor ca anunţul să apară… ieri şi nu peste o săptămână.
Iar sponsorii… În Botoşani, firmele sunt tot mai sărace şi tot mai puţine la număr cele care rezistă, iar la uşile acestora bat şi şcolile şi spitalele şi bisericile şi sportul şi fel de fel de ONG-uri…
Pe de altă parte, a intervenit şi directoratul meu la Teatrul „Eminescu”, timpul pe care-l aveam la dispoziţie era tot mai puţin. Dar, repet, îndeosebi lipsa susţinerii financiare a fost principalul motiv al sistării apariţiei ,,Vieţii”.
Totuşi, în câţi ani a apărut publicaţia, un sprijin cu adevărat constant am primit de la dl Eugen Mirăuţă, manager general la FIRMELBO, mă rog, societatea purtând apoi alte denumiri. Îi mulţumim  d-lui Mirăuţă toţi cei care am scris la ,,Viaţa”!
Dacă va fi posibilă reluarea apariţiei ,,Vieţii”? În viitorul foarte apropiat – nu! Apoi, cine mai ştie?! Deşi, în ce mă priveşte, cred în izbăvirea prin scris!
– Anul trecut aţi debutat pe plan literar cu cartea ,,Bucuriile mele”, apărută la Editura AGATA. De ce pentru un bun mânuitor al condeiului debutul a fost aşa de târziu?
– De ce am debutat atât de târziu cu un volum de publicistică? Trebuie să recunosc aceea că am privit – şi încă privesc descumpănit – la presa care se face acum! Am avut o vreme sentimentul că nimeni nu mai are nevoie de scrisul în tonul „de altădată”. Acum totul este scurt, sacadat, gâfâit, cu un senzaţional de doi bani, totul ducând înspre o… năucire a cititorilor. Repet, au fost şi sunt şi fericite excepţii. Dar mult prea puţine! Ei bine, am luat seama că, totuşi, a intervenit şi sancţiunea publică, lehamitea faţă de astfel de producţii gazetăreşti, cititorii căutând din nou articolul „aşezat”, care să spună limpede ceva cu adevărat de folos. Şi atunci am ieşit din tăcere, dl Ion Istrate, care mă aştepta de multă vreme la cotitură, ca să zic aşa, dând drumul, la Editura Agata, la o parte din interviurile publicate în „Viaţa”. Cred că mai sunt în ,,Viaţa” materiale publicistice pentru vreo 4-5 cărţi. Dacă timpul şi dl Istrate vor fi îngăduitori cu mine… Oricum, îi mulţumesc domnului Istrate, mulţumesc cititorilor mei care au ,,împrăştiat” cartea în cele patru vânturi, la copii şi nepoţi, în Canada, SUA, Marea Britanie, Japonia… A fost încă un semn că oamenii vor viaţă adevărată, care să-i ,,ungă” la inimă!
– Dintre cei intervievaţi, cine v-a marcat în mod deosebit?
– Am să vă răspund mai „pe după vişini”… Prima mea carte se numeşte „Bucuriile mele” pentru aceea că eu socotesc a fi o mare bucurie profesională, dar şi de suflet, să ai în faţa ta – gazetar fiind – un interlocutor care să-ţi spună lucruri minunate. De regulă, gazetarii par a şti totul, ei dau sfaturi şi iau de guler şi preşedintele ţării şi miniştrii şi prefecţii… Ziariştii au, de cele mai multe ori, din predocumentare sau de aiurea, idei preconcepute. Ei bine, nu-ţi trebuie bucurie mai mare decât un intervievat care să te contrazică, să-ţi arate şi o altă faţă a lumii, alta decât cea pe care o bănuiai!
Dacă în viaţa biologică ai nevoie, zilnic, de pâine, sau, mă rog, de hrană, în viaţa de ziarist – cine ia în serios profesia – ai nevoie de întâlniri surprinzătoare. Pentru a ajunge în faţa unui om-surpriză ai nevoie de fler, de relaţii, de ştiinţa raporturilor cu oamenii…
Drept care răspunsul la întrebarea domniei voastre ar fi că mai degrabă mă doare inima pentru partenerii de dialog pe care nu i-am putut aduce în carte. Am lăsat deoparte, spre exemplu, un interviu cu d-na Laura Palaga, o doamnă foarte umblată prin lume şi care, atunci când am întrebat-o „de ce românii nu sunt precum americanii?”, domnia sa mi-a răspuns scurt: „din cauza religiei”. Americanii – îmi explica doamna Palaga – socotesc şi Raiul şi Iadul ca fiind aici, pe Pământ, în vreme ce noi, creştinii ortodocşi, socotim că pe cât ne va fi mai rău pe Pământ, cu atât ne va fi mai bine în ceruri. Sigur, argumentaţia doamnei era foarte laborioasă. Nu spun că lucrurile or fi chiar aşa – parcă ar mai fi de discutat şi despre poziţia în faţa morţii – dar, oricum, o asemenea dezbatere nu are prea multe puncte comune cu furtul de la Ciorogârla…
– Din anul 2006 sunteţi director al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani. Care sunt principalele realizări ale dvs. în această nouă ipostază?
– Mă bucur sincer când aud de la cei din preajmă că am adus liniştea şi echilibrul în Teatrul „Mihai Eminescu”!  I-am rugat pe colegii din presă să nu mai… şifoneze imaginea acestei instituţii cu mulţimea de procese ale unor persoane care au lucrat sau mai lucrează în teatru. Şi-am fost înţeles.
Apoi, sunt la o vârstă la care mi se pare nepotrivit să mă mai înfoi în penele orgoliului. Mi se pare mai important să nu greşesc, să nu dărâm tot ceea ce am făcut bun în viaţă! Drept care discut totul cu toată lumea, aleg ce-i potrivit şi decizia este urmărită cu o anume fermitate.
Aşa se face că trupa a fost în turnee în Turcia, Egipt, Franţa. Va pleca în Georgia. Asta după ce ani de zile se băteau, în exclusivitate, drumurile Rusiei…
Vin acum la Botoşani regizori importanţi. Se aude frecvent în presa naţională – inclusiv în cea de specialitate – despre isprăvile – în sensul bun – Teatrului din Botoşani. Trupa are mai multă încredere în posibilităţile de exprimare teatrală, este un schimb permanent de energii pozitive între sală şi scenă. Slujitorii teatrului se preţuiesc mai mult între ei. S-a înţeles că doar împreună vom putea fermeca publicul.
Treptat, teatrul s-a îndreptat spre ceea ce ar fi un centru cultural, pe lângă spectacolele de teatru, găzduind lansări de carte, expoziţii, conferinţe, fel de fel de evenimente culturale.
Imaginea teatrului în comunitate este cu mult mai bună, mai apropiată de realitate, şi nu pătată de nimicuri care nu aveau nici o legătură cu teatrul propriu-zis.
Întăresc, eu nu sunt ,,Km 0”, nu de la mine au început toate! Doar că am făcut mai mult loc respectului reciproc, preţuirii reale a eforturilor tuturor.
– Care este viziunea omului de cultură Traian Apetrei privind viitorul apropiat al Teatrului „Mihai Eminescu”?
– Hotărât lucru, teatrul va trebui să se adapteze şi mai mult la noul mod de viaţă, la noile ritmuri, la noile forme de expresie. Dacă vom preţui cu adevărat publicul, va trebui să ne apropiem şi mai mult de acesta – atât la propriu, cât şi la figurat, prin tematica dezbaterilor, prin acuitatea problemelor aduse în atenţie.
Sunt convins că poziţia de director în teatru are o limită în timp – altfel, destul de restrânsă, media pe ţară în ce priveşte supravieţuirea în scaunul de director este de cam doi ani şi jumătate… Iar eu am intrat deja în al patrulea an… Dar m-aş bucura mult dacă s-ar reuşi începerea lucrărilor de reabilitare a teatrului. Readus cât mai aproape de forma iniţială, Teatrul „Eminescu”, împreună cu Primăria, deja refăcută, vor forma – ambele edificii – o zonă minunată a oraşului!
– Care sunt frământările OMULUI Traian Apetrei?
– Cred că actuala criză a omenirii nu îşi are sorgintea în falimentul unei bănci americane, ci într-o prealabilă criză morală pe care nu a vrut nimeni să o ia în seamă. Cultura, în general, a pierdut meciul, ca să zic aşa, cu publicitatea agresivă, cu conduita consumistă care a fost impusă omenirii în goana după maximizarea profitului.
Omenirea nu a avut stăpânirea de sine, nu a avut puterea de caracter, nu a avut simţul măsurii, nu a avut puterea de a discerne între ceea ce i-ar fi fost cu adevărat de folos şi ceea ce era minciună din cele ce i se propuneau, pentru a refuza îmbogăţirea câtorva în dauna sărăcirii celor mulţi. Nici o societate nu poate dăinui la nesfârşit fără să se adapteze! Or, liberalismul – chiar şi cu faţa sa aparent umană – şi-a făcut iluzia că se află la un optim care îi va asigura supravieţuirea eternă. Iată că lucrurile n-au stat chiar aşa. Cu siguranţă lumea se va regla – inclusiv ,,lumea” românească, doar că preţul plătit este cam mare. Şi, pe deasupra, din ecuaţia lumii viitoare nu cred că va putea lipsi cultura cea adevărată, dătătoare de sens! Lumea produce suficiente maşini, lumea are un anumit confort exterior, dar e limpede că sufletele sunt tot mai zbuciumate. Ceva lipseşte! Va avea oare omenirea puterea să se întoarcă la cele ale spiritului, la o conduită umanistă asupra vieţii?
S-a văzut deja unde a dus preocuparea doar pentru „a avea”! Vom… avea puterea să ne ocupăm şi de ceea ce presupune „a fi”? Dacă da, atunci ne vom regăsi, încă o dată, albia pierdută acum!

Interviu realizat de prof. Paul Ungureanu