Gruia COJOCARU

Întoarcere biruitoare

După ce Pavel a absolvit în vara lui 1959 școala primară în Valea Izvoarelor, Gheorghe Ariton, tatăl său, s-a scuturat de o grămadă de griji. Avea iarăși băiat zdravăn, de nădejde, în gospodărie, care putea suplini plecarea subită a lui Ghiță în Reșița, la combinatul siderurgic. 

– Băiete, avem treabă de-acum! Suntem cam în urmă cu toate, că pe Ghiță l-o mâncat în spate să plece, zise cu năduf Gheorghe. Ai văzut? Ne-o rămas anu’ ista trei pogoane nearate în Ciritei, pământ gras, să-l bagi în gură nu alta… N-avem ce mai face, că doar n-om ara vara! ’Om duce vacile acolo, tot or aduna ceva buruian în desagă… Dar de mâine, în zori, mergem la coasă, în Fânaț, că-i timpul să-nveți!

– Da’ nu-i cam devreme iarba pentru coasă, Tataie? întrebă Pavel cu un aer rugător. Anul trecut ai dat-o jos pe la început de august… 

– Vreau să prindem ș-o otavă bună, măi băiete, c-au mâncat astă iarnă animalele de parcă s-o-ntors foametea!

Gheorghe se scutură din rărunchi, prins parcă de arșița foamei. Mai ieri lucram pe la boierii cei mari – niște țărani oleacă mai înstăriți – pentru un castron cu făină, în două cu rumeguș roșcat, de stejar, își aminti el. Da’ acu’, în vremurile noi, sărăciseră și ei, bieții! Mihai, băiatul cel mare, a trudit două săptămâni pentru un snop de strujeni, pe care l-a adus în spate de la vreo zece kilometri. Când a intrat în ogradă, m-am bucurat de parcă fătase vaca, nu atât pentru bruma de nutreț, cât pentru aceea că l-am văzut pe băiet oleacă mai întremat la trup. În săptămâna din urmă plecaseră în deal opt copilandri. Preotul nici nu mai avea glas să slujească…

– Măi băiete, zise Gheorghe, prelungindu-și gândul, foametea pe timp de pace e mai rea decât Stalingradul pe timp de război!

Pavel făcu ochii mari. Nu pricepea ce legătură are Stalingradul cu foametea și iarba din Fânaț, dar nu îndrăzni să întrebe. Să fi băut Tata vreo două rachiuri? se întrebă băiatul. N-are obiceiul ăsta, când nu e sărbătoare, dar mai știi… Păși încet înspre tatăl său și adulmecă, dar nimic.

– Când a pornit contraofensiva rușilor la Stalingrad, în noiembrie ’42, urmă bărbatul, știiam că, dacă dă Bunu’ Dumnezeu și scăpăm cu viață, la sfârșitul fiecărei zile primim negreșit un bulgăre de pâine. Aici, în Valea Izvoarelor, ca peste tot în Moldova din dreapta Prutului, după Războiul cel Negru au coborât niște vremuri, când nici putere să ne mai mișcăm nu aveam. Oamenii în vârstă se lăsau pe o margine de șanț și-și începeau somnul cel lung. Copiii dispăreau ca un abur. Uneori, de la unele case, răzbătea un iz iute de prăjeală. Ce-ați pus la frigare măi, oameni buni? i-am întrebat pe unii atunci. Mi-au zis că au tăiat o găină. Care găină? gândii eu, că în tot satul dispăruseră păsările dinainte de război…

   – Da’ mai bine le cerea-i o fărmătură de carne! observă copilul.

   – Carne de-aia noi nu mâncăm! concluzionă bărbatul. Apoi, nervos, de parcă l-ar fi lovit o mână nevăzută, strigă:

  – Iar n-ai dus vitele la apă și nu le-ai mutat. Oile zbiară de foame. Toată ziua nu știi decât să lenevești, părințănia mă-tii!

Băiatul o șterse iute, făcând un ocol ușor pentru a evita reîntâlnirea cu mână aspră a tatălui. Bărbatul se lăsă să alunece pe pat, cu mintea golită parcă de gânduri și, după puține respirații, adormi. În vis zbura pe un cal alb, cu sabia în mâna dreaptă și arcul cu săgeți în stânga. Plutea alături de milioane de oșteni, la fel înarmați. Goneau peste ape, peste munți și codri fioroși, iar când dădeau peste așezări omenești se opreau, slobozeau săgețile în toate făpturile vii și-apoi se scurgeau mai departe. Ariergarda rămânea doar să consemneze pe un panou metalic: Pacea pe Pământ a învins!, după care se menținea aproape de trupele de asalt. Când au terminat înconjurul Pământului, pădurile fumegau, pajiștile își dezlegau rânjetul sterp, râurile se stinseră.  

– Să mergem mai sus, spre stele, a hotărât comandantul oștirii!

– Până la capătul timpului! au răspuns luptătorii.

– Eu vreau să…

– Gheorghe, vino repede să prinzi Pintenoaga, c-o rupt pana de lanț și nimicește curpenii de ardei și de gogoșari.

– Dacă nu-s eu acasă nu sunteți în stare de nimic. Ce vă faceți dacă mor?! adăugă Gheorghe, zâmbind pe sub mustața rotită la colțuri. 

Maria pregătise deja o frânghie nouă din cânepă și i-o întinse.

– Hai, măi Omule, mai fuga, că ne lasă cu blidele goale iapa ta buclucașă.

Gheorghe flutură un știulete de porumb, iar Pintenoaga veni în grabă.

– Îi și asta în călduri, ce să-i faci! Plec acu’ la Ciortești, la un camarad de-al meu, că știu c-avea un armăsar strașnic. Până-n seară-s ’napoi. Să pregătești cele trebuincioase pentru mâine, la coasă! Nu cumva să uiți iarăși de batcă, că te-aduc pe tine să bați coasa! avertiză Gheorghe râzând.

Drumul până la Ciortești era sprinten. După ce urci pe coasta de la miazăzi din Valea Izvoarelor, ajungi pe Șleaul Morii și-apoi, de vreme ce birui Dealul Bour, n-ai nicio grijă. Iepele cele semețe au pornit într-un trap întins. În camașa de in, descheiată până la brâu, Gheorghe părea că plutește în căruța ușoară. Soarele îl ataca cu raze de jăratic, netulburate de nori, însă adierea vântului îi era prietenă. Pintenoaga iuți pasul, transformânu-l în galop nestăvilit. Surata, Șarga, o iapă trupeșă cu grumaz gros, greabăn șters și coamă neagră, bogat ondulată nu se lăsa mai prejos. Gheorghe, îmbătat de freamătul vieții, chiui ca în tinerețe:

– Iuhuuu! Haaai, fetili tati’!

După minute lungi, tăiate în clocot de delir, Gheorghe strânse ușor hățurile, apoi din ce în ce mai ferm, până când  fetili au intrat molcom în trap.  Dacă mă vedea cineva cum galopau  caii, zicea că nu-s sănătos, gândi Gheorghe tăcut, clătinând din cap. Bine că doar câmpul veghează! 

Se liniștise și privea cu interes lanurile de grâu, de popșoi, de soreancă… Erau și pârlogi, parcă mai multe decât înainte de război. Ce fac oamenii ăștia, de ce nu-și muncesc  pământul?! se oțărî Gheorghe, dar în clipa următoare se lovi zdravăn cu mâna peste frunte și se răsti:

– Dar eu de ce nu mi-am lucrat tot pământul?!

Iepele nu păreau interesate de nedumerirea bărbatului. Își duceau fără efort povara, iar spuma alburie, care trona pe crupele dreptunghiulare – despărțite de o vale ce aducea cu tăietura unui izvor pe o colină odihnitoare – le dădea o siguranță suverană. Gheorghe își făcu semnul crucii privind spre răsărit și, după ce spuse Ajută-mă, Doamne! Iartă-mă!, intră în sat. Corteștiul era un sat răzlețit, aruncat pe două dealuri, spintecate de o țesătură de ulițe, despărțite de un pârâu, care se încăpățâna să trăiască chiar și în anii cruzi de secetă. Oamenii îl iubeau, pentru că aici își adăpau animalele vara și iarna, zăgăzuindu-i pentru o vreme curgerea, dacă cerul nu odihnea pământul cu apă.

Gheorghe ajunse la pârâu. Ca să ajungă la Ion Lemnaru, unul dintre puținii camarazi întorși de la Stalingrad, trebuia să treacă peste șuvoiul de apă. Podul era de lemn. Bărbatul opri iepele, legă hățurile de un benghiuș și merse să cerceteze podul. Scândurile de salcâm, flendurite cu trecerea timpului, scârțâiau prelung sub pașii omului.  Pe podul ista nici un pui de căprioară nu trece fără primejdie, zise Gheorghe, întorcându-se la cai.

– Fetili tati’, tăiem părăul fără pod! Doar nu ne-om întoarce acasă pentru-atâta lucru!

Dezlegă hățurile și urcă în căruță. Se ridică pe pomostina gălbui-roșiatică de stejar și căută cu privirea un loc bun de trecere. Cum nu-l găsi, ocoli la pas podul și se îndreptă spre apă încordat. Agitate, iepele construiau zigzaguri în fața apei. Ploile din ultima săptămână sporiseră albia pârâului, iar aluviunile, care curgeau bogat, făceau imposibilă estimarea riscului. Cum o vrea Dumnezeu! rosti Gheorghe, croind-o pe Pintenoaga, care ezita să înainteze. Șarga explodă într-un salt, care-o priponi scurt în măruntaiele pârâului, în timp ce Pintenoaga roti căruța în unghi drept. Omul trase de hățuri și izbi sălbatic în iepe. Șarga își răsuci trupul și, după o smucitură, care-i gâtui hoțește copita în albie, căzu atârnând de opritoare. Gheoghe sări lângă iapă, scoase briceagul din chimir și reteză fulgerător gâtarul gros din piele de bou. Nesusținut de oiștea trainică de carpen, animalul alunecă în apă, apoi încercă să se ridice, însă, nereușind să-și redobândească echilibrul, se rostogoli zgomotos în șuvoiul orbitor. Omul îi prinse capul, îi căută ochii, apoi, din poziția corpului, înțelese – piciorul drept din față s-a frânt, înțepenit perfid între doi bolovani, după cum avea să descopere mai târziu. Știa că drumul Șargei s-a surpat definitiv, că o fărâmă din sine i se prăpădește, dar continua să-i menție capul deasupra apei…

Da, când Armata Roșie se apropia de Valea Izvoarelor, în zdrențuire de august ’44, cu pradă de război ca pe vremea mongolilor, Maria mângâie tremurând grumazul Șargei, cerându-i să plece. Mânza parcă înțelese rugămintea femeii, îi atinse moale fruntea cu botul, sforăi scurt și pieri fără grabă în stuful mănos din coada iazului. S-a întors la trei zile după plecarea lăcustelor bolșevice.

În amurg, linsă pieziș de raze sângerii, pielea Șargei se odihnea biruitor în fața șurei lui Gheorghe, prinsă proaspăt în nuiele de răchită.