Cronică a volumului de versuri „Peste granița visării”,  Ed. Stef, 2024, autoare Ana Văcărașu
Violeta Andrei STOICESCU

Thomas Stearns Eliot spunea că poezia este o incursiune în lumea cuvintelor nerostite. Și totuși, cât de vindecătoare este puterea cuvintelor pentru suflet! Uneori, în clipele de extaz sau înaintea situațiilor limită cu care omul se confruntă în viață, tăcerea este singurul răspuns. Rămâne însă, în adâncul nostru, o irepresibilă nevoie de a împărtăși celorlalți ceea ce am trăit, dar și de a păstra pentru noi, pe hârtie, amintirea momentelor care ne-au marcat cumva existența. Și dacă așa stau lucrurile, există oare vreun mijloc mai potrivit de a exprima inexprimabilul decât poezia?

Ana Văcărașu, o voce din de în ce mai auzită în universul poeziei contemporane, abordează în poemele sale o gamă variată de teme, preocupări interioare profunde, despre curgerea nemiloasă a timpului, despre iubire, dor, natură, despre regretul legat de alergarea grăbită prin viață spre anotimpul întomnării sau neputința de a se întoarce pentru a desăvârși acele idealuri pe care nu a reușit sa le atingă cândva: „Acum, prin toamnă ne e pasul/ Și cum e-aproape bun-rămasul,/ Altfel parcă le-am face toate,/ Dar ce păcat… Nu se mai poate.” (Prin toamna-i pasul…).
Prin forța de ilustrare a tablourilor în cuvinte trecute printr-o emoție proprie a expresiei, aș putea spune că poemele cuprinse în volumul „Peste granița visării” sunt înrudite cumva cu fotografia. Imaginile se succed într-un joc cromatic cu plăsmuire poetică, petrecând cititorul dincolo de visare: „Se auzea un cântec vechi,/ De gramofon împiedicat…/ Și-alunecau perechi, perechi,/ Într-un destin ne-nduplecat…// Și se făcea că-i un alt drum,/ Că-i un alt tren și-o altă gară/ Și toate se pierdeau în fum,/ Pe-aceeași cale solitară.//…// Dar peste granița visării/ Trecu o clipă zgomotoasă,/ Bătu măsura deșteptării/ Și-a reîntoarcerii acasă.” (Trecea ușor, trecea prin vis…).
Natura, o nesfârșită sursă de inspirație pentru ființa umană, își lasă amprenta în multe dintre poeziile acestui volum. Într-o pendulare printre primăveri și toamne, autoarea ne poartă de la bucuria înmuguririi, a trezirii la viață, la nostalgia anotimpului ruginiu, nelăsând uitării  albul fulgilor de nea sau magia verii: „Se-aud cocori dinspre apus,/ Vestind că-i iarăși primăvară,/ Norii de nea, de mult s-au dus/ Să crească fulgi în altă țară.” (Beție de primăvară). „S-au îmbrăcat cireșii în roșu purpuriu,/ Un câmp ademenește cu sărutări de maci,/ Pe-un taler de cicoare stă cerul albăstriu,/ Să-l taie cu aripa toți fluturii buimaci.” (Bun venit, Vară!). „Se-apropie toamna și pare grăbită/ Să umple în crame butoaie de vin,/ Cu sânii-i de mere să ducă-n ispită,/ Privirea flămândă de fructul divin.” (Se-apropie toamna).
Uneori, autoarea face referire la anotimpurile vieții: „Adeseori, vreo iarnă mă cuprinde,/ Elanu-n seva trunchiului îngheață,/ Când poezia… sufletul și-l vinde/ Pe-o rază fină ca un fir de ață.” (Un arbore de argint). Din nostalgia trăirilor de odinioară în satul natal, acolo unde timpul „așteaptă suspendat de amintiri” și oameni dragi, se naște poemul „Rădăcini”, în care până și „iarba respiră a chemare”. Cum ar putea oare cineva să uite casa părintească, tărâmul copilăriei, atâta vreme cât foșnetul frunzelor doinește-a neuitare pe potecile pe care pașii se întorc cu sfială… „Din când în când mă reîntorc la mine-n sat,/ Mai trec pe gruiul în care-am copilărit,/ Acolo unde timpul așteaptă suspendat/ De amintiri și oameni pe care i-am iubit.//…// Mă recunosc copacii, fideli în așteptare,/ Cu foșnetul de frunze șoptindu-mi a doinire,/ Cu ramuri alungite de umbre pe-o cărare,/ Pe care, cu sfială pășesc prin amintire…// Bat clopote-ntre gânduri, părinții mă privesc/ Dintr-o grădină-n care lumina e stăpână,/ Trec pașii lor prin mine și nu mai prididesc/ Să îmi adun tăcerea și lacrimile-n mână…”.
Figura mamei – de mult plecate – răzbate printre ani, iar dorul de ființa care i-a dat viață se revarsă prin condeiul Anei Văcărașu: „Voi veni, mamă, la tine/ Când florile s-or usca,/ Iar pe văi și pe coline/ Chiar și vântul s-o-ntrista…//…// Or rămâne toate-n lume,/ Din zidiri m-oi libera…/ Numai să mă strigi pe nume,/ Când de lut m-oi dezlega!” (Voi veni, mamă…).
Elemente așezate în contrast, precum viața și moartea sau umbra și lumina, se împletesc frumos într-o interdependență ilustrată în mod sugestiv: „Nu-i verde legănare, de n-a fost răsărire,/ Nici nu ar crește umbre, lumina de n-ar fi,/ Nu-i viață fără moarte, nici rai fără iubire,/ Nu-i om… cine există, dar fără a trăi.” (Interdependență).
Portretul femeii apare în poeziile Anei Văcărasu creionat în imagini de forță, care conturează pe retina cititorului un adevărat templu magic al candorii, al frumuseții interioare, deopotrivă cu cel al frumuseții exterioare: „La pieptul tău vin doruri să se-mbete/ Și florile tresar când treci pe cale/ Plutind într-un parfum de violete,/ Când primăvara-n inimi se prăvale.// Îmbracă-te cu flori, ca luna lui Florar!/ Fii fluture… cu lumea pe-o aripă,/ Iar de te frângi, să îți păstrezi măcar/ Candoarea pură-a zborului de-o clipă!” (E primăvara ta, femeie!).
Un grupaj de poezii în vers liber – în care autoarea folosește cu măiestrie libertatea de exprimare lipsită de încorsetarea versului cu rimă – aduc un aer proaspăt acestui volum, întregindu-l într-un buchet armonios în care fiecare metaforă își are locul ei: „Versul meu/ și-a ascuns lacrima/ sub aripă,/ presimțind setea cruntă/ a verbului/ ce-mi mușcase/ din clipă.” (E timpul…).
Într-un tablou de excepție, pământul își întinde brațele avide în poezia Anei, într-o înșelătoare și fidelă mângâiere: „Se înnoptează peste tăcere, pe albul ochiului din perete, trei ace simulează o răstignire, înspăimântat de urcarea pe cruce, de trei ori se dezice timpul de ele, le lasă în urmă și fuge.//…// Se înnoptează/ ca o cădere/ în propria umbră,/ când înălțarea/ devine orizontală,/ nu mai există dor/ sau durere,/ numai pământul/ își întinde brațele/ avide în afară,/ într-o înșelătoare/ și totuși,/ atât de fidelă/ mângâiere…” (Înnoptare).
În periplul acestei descătușări a versului liber se disting ferestre și ziduri: „Voi învăța/ să construiesc ziduri,/ ziduri de apărare…/ știu, îmi veți spune/ că deja e târziu,/ dar dacă voi fi cetate/ într-o viață viitoare?” (Ziduri si ferestre). Sentimentul efemerității, atât de frecvent întâlnit în creațiile poeților clasici și contemporani, apare ca un refren și în poeziile Anei Văcărasu: „Astăzi ești numai trecut/ Pentru lumea asta rece,/ Ce-a văzut doar învelișul/ Ce-n micimea lui se trece.” (Efemer ti-e pasu-n lume…).
În poemul „Bădie Mihai”, autoarea aduce un omagiu Luceafărului poeziei românești, la strălucirea căruia privește întotdeauna cu o profundă admirație: „Ai fost oștean pe zid de apărare/ La granițe de Doină mult iubită,/ Azi tânguirea-i ca o rană doare/ În piepturi ce-și vor țara întregită.”
În centrul atenției, fără îndoială, se află ea, Ilinca, o „steluță” care poposește „pe prispa casei”, „albă și pură ca un înger”, venită parcă din a raiului gradină să umple de lumină inima și viața autoarei. Asemenea unui fir roșu, sensibilitatea străbate poezia „O steluță”, izvorâtă din sufletul Anei, „topit de drag”, scoțând la iveală fiorul cald al iubirii față de micuța care tocmai a apărut pe firmamentul vieții poetei: „Mi-a venit pe prispa casei o steluță de lumină… / Albă, pură ca un înger din a raiului grădină.”
Gânguritul Ilincăi face sa vibreze sufletul autoarei într-un mod aparte și parcă însuși Creatorul se bucură și se minunează de zâmbetul ei fraged, inocent: „La gânguritul tău, stea minunată,/ Se joacă Dumnezeu desculț prin ploaie/ Și râde – n-are mamă și nici tată, Să-l certe de mai calcă prin noroaie.// Zâmbești, minune mică, grațioasă…/ Uite, trec îngeri cu aripi de nea!/ Și viața asta parcă-i mai frumoasă,/ De când ai devenit fereastra mea!”. Pe măsură ce creste, Ilinca trezește în ochii autoarei mirarea iar sufletul i se umple de dor atunci când distanta le desparte:  „Mă uimești ne-ncetat cum încerci să-ți iei zborul, ca un pui de lăstun,/ Gângurești picurându-mi pe inimă dorul – pieptu-i plin, un’ să-l pun?”
Această carte dedicată Ilincăi ar putea fi percepută asemenea unui cântec cu acorduri vesele si triste, uneori abia auzit, asemenea unei povești care oscilează între două lumi. Trebuie doar să te oprești în liniște și să asculți. Numai așa vei putea auzi minunatele ecouri dinspre sufletul Anei…
Îi urez succes deplin autoarei, în ambele lumi în care trăiește, aceea a realității, împletită cu cea a universului poeziei… În cazul ei, probabil, acestea două se contopesc, chiar dacă nu întotdeauna rimează între ele.

• Violeta Andrei Stoicescu,
• poetă și membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; Comisar-șef – Mișcarea Națională Pentru Apărarea Drepturilor Omului, sucursala Spania.