Învăţăm istoria poporului nostru de la străini?
II

 Spusele din „Ghidul complet”, sub semnătura lui Craig Turp, fără a fi o surpriză,, coincid cu ceea ce scrie Geza Szăvai într-o carte intitulată „Ierusalimul secuiesc,” apărută la editura Pont din Budapesta, sponsorizată de un program cultural (ştiţi al cui?) al Uniunii Europene!

„Ierusalimul secuiesc”, care plânge „Ungaria mutilată” după Marea Unire a României de la 1918, afirmând: „România a profitat de conjunctura creată de prima conflagraţie mondială pentru a năvăli în Transilvania şi a o anexa”. În stilul caracteristic extremismului maghiar, care ni-l aduce în faţă pe Laszlo Tokes, autorul se plânge de un „aberant tratat de pace”, care nu-i decât cel de la Trianon, care a „amputat Ungaria”, iar dacă „în 1940, Ungaria a recăpătat de la România, pentru doar patru ani, o parte a Transilvaniei”, la sfârşitul celui de al II-lea Război Mondial „Marile puteri occidentale şi Uniunea Sovietică au anexat la România întreaga Transilvanie.”

Şi ca falsul să fie deplin, adaugă, că imediat după 1918 „s-a trecut la popularea teritoriilor compact ungureşti din Transilvania cu populaţie românească”, deşi se cunoaşte că atunci nici populaţia oraşului Buda nu era decât în proporţie de 17 % unguri, iar Pesta avea doar ceva în plus, în timp ce populaţia germană forma majoritatea în plin centrul unguresc.

Lucrarea la care ne referim – Ierusalimul secuiesc – este cu atât mai mult de acuzat şi condamnat cu cât ea este realizată din banii Uniunii Europene, la care cotizăm şi noi, instituţie pe care Geza Szăvai, originar din România, o şantajează sentimental, orientând-o împotriva României.

Referindu-se la vremea Principatului Transilvania, la perioada 1546-1698, autorul îi pune pe europeni să afle că atunci în Ardealul autonom curgea mierea şi laptele, că totul era o grădină a zânelor şi Feţi-Frumoşilor, într-o totală toleranţă religioasă, uitând să amintească adevărul care se ştie despre religia ortodoxă interzisă, deşi majoritatea erau români. Că scrie autorul: aici, în principatul grofilor ar fi apărut „germenii actualei Europe democratice”, care „au asigurat într-un mod fără precedent convieţuirea echilibrată a celor trei etnii mari (şi a mai multora mici)”, fără a indica care erau acestea. Nu le indică pentru că o Europă ştie că „toleranţa” şi „echilibrul” invocat nu se referea la români, ci doar la stările „receptate” (acceptate), folosindu-se în acest sens de spusele unui alt apologet al epocii medievale transilvane – istoricul Lajos Szădeczky Kardoss, care şi el scrie tot fals: „Ce minunat stătuleţ principatul transilvan! O Elveţie a Răsăritului, cu libertate constituţională întemeiată pe uniune naţională, mândră de libertatea ei politică şi confesională!,” model care nu era decât ceea ce noi cunoaştem: Unio Trium Nationum, din care românii fuseseră excluşi, deşi erau majoritari.

Ajuns într-un astfel de punct – elogii şi linguşeli — autorul cărţii „Ierusalimul secuiesc” trece de la lamentări la acuzaţii, de natură să-i influenţeze pe cei de ai căror bani este sponsorizat – Uniunea Europeană – scriind: „U.E. nu ţine cont de istoria autonomiilor transilvane”, de „experimentul” de odinioară, o anticipare a Uniunii Europene a veacului al XXI- lea, „cu principii, în orice caz, de acum istoriceşte testate, verificate, pe care se va întemeia şi Europa viitorului apropiat.”

Dar românii, ca şi toţi europenii ştiu istoria acelei Europe a principiilor maghiare, când spânzurătorile erau rezervate românilor iobagi, iar suferinţele erau deopotrivă şi a iobagilor unguri sau secui.

Cunoaşterea corectă a istoriei devine o necesitate stringentă. Se ştie că la 1731, 1761-62 şi 1785, sub comanda generalilor Bucow şi Preiss,  mânăstirele, bisericile şi populaţia de etnie română au fost decimate să se convertească la catolicism. Ce s-a întâmplat în 1940 ne spune prof dr. Augustin Deac în cartea sa „Istoria adevărului istoric” vol. II, Ed.Tentant, Giurgiu, 2001, p. 528-529: „Extrema violenţă a atrocităţilor rasiale ungare şi secuieşti s-a manifestat prin omoruri în masă la Trăznea din judeţul Sălaj, unde în ziua de 9 septembrie 1940, trupele horthyste, îndată după intrarea lor în comună, au deschis focul cu puşti şi mitraliere, tunuri şi grenade împotriva românilor…Învăţătorul comunei, românul Lazăr Cosma şi soţia acestuia Aurelia, învăţătoare şi ea, scăpaţi de prăpăd, au fost urmăriţi şi împuşcaţi, în stil barbar de jandarmii horthyşti. Sadismul cu care a fost ucisă învăţătoarea, gravidă în luna a noua, s-a manifestat în toată cruzimea lui; după ce au înjunghiat-o cu baioneta prin gură, au spintecat-o de mai multe ori, i-au tăiat sânii, după care au împuşcat-o la marginea pădurii comunei. In acest măcel înfiorător au pierit peste 260 de români, printre care mulţi copii sub 12 ani.

Masacrul horthyst din comuna Ip, tot din judeţul Sălaj, a fost şi el deosebit de sălbatic şi sângeros act de violenţă. In noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, unităţi militare horthyste. însoţite de membrii gărzilor „naţionale” ungare, compuse din maghiarii satului, au scos din case pe toţi românii, .i-au bătut până la sânge, şi i-au schingiuit, zdrobindu-le pur şi simplu oasele şi smulgându-le unghiile. Apoi, fără a ţine seama de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de mitralieră. Femeile, în plus, mai înainte au fost batjocorite, iar copiii spintecaţi. In acest odios masacru au căzut victime alţi 157 de români nevinovaţi, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii.

Pe tot întinsul Ardealului de Nord cedat, au urmat apoi alte sute şi mii de tot felul de atrocităţi împotriva românilor băştinaşi”.

Iar la pagina 537 profesorul scrie: „Numai în primele săptămâni de la declanşarea ocupării teritoriului cedat, au fost ucişi 919 români, iar alţi 771 schingiuiţi, 3373 bătuţi, 13.359 arestaţi şi zeci şi zeci de mii expulzaţi cu forţa de pe pământul lor natal”.

Pe Valea Bârgăului, la  Prundul Bârgăului, în noaptea de 10 spre 11 octombrie, pe o vreme rece şi ploioasă, în 1944,  mai mulţi bărbaţi au fost ridicaţi din aşternut de jandarmii horthişti şi încarceraţi, după care, fără nici un motiv, doar că fuseseră turnaţi de către poştăriţa din sat, Maria Vokalek, împuşcaţi, printre ei Vasile Raţiu, Gheorghe Popandron, Lucreţia Tanca, Leon Vlad, Pavel Costea, Simion Rogină, singurul care a scăpat,  grav rănit, totuşi,  fiind preotul Augustin  Pop.

Ulterior, printr-o decizie din 1946 a Tribunalului Cluj vinovaţii masacrului, Ioan şi Maria Vokalek  au  fost condamnaţi la 25 ani muncă silnică, iar după recurs pedeapsa le-a fost preschimbată la 2 ani închisoare, fără să se ştie dacă comuniştii români în cârdăşie cu cei maghiari nu au făcut ca nici aceasta  să fie executată. Ceea ce se ştie sigur este faptul că urmaşii familiei Volalek, după 1990, au primit sume mari drept despăgubire de la statul român şi trăiesc liniştiţi în România democratică, alţii peste hotare

Acesta a fost democratismul de atunci, pildă şi îndemn pentru europenii de astăzi şi de mâine!

Că în Ardeal unguri n-au existat în sec.XI-XV există dovezi nenumărate, dar nu e locul aici să le evidenţiem. E necesar să reamintim, ca să se ştie şi de autorii care fac opere dar nu ştiu istorie: Transilvania nu a figurat ca aparţinând Ungariei decât 51 de ani, de la 1867 la 1918, perioadă care s-a caracterizat printr-o politică aspră de deznaţionalizare – cu arestări, ucideri, întemniţări şi teroare a populaţiei româneşti, în special.

Interesant este că în democraţia post-decembristă, minoritatea majorităţii, românii din Harghita-Covasna, în fiecare an, în luna martie, de 15 martie, când maghiarii de pretutindeni îşi sărbătoresc Ziua naţională, sunt supuşi, sub steagul Ungariei,  unor presiuni nefireşti, cerându-se revizuirea Trianonului, iar anul acesta mai ales,  autonomia Ţinutului Secuiesc, nu civilizat, ci prin zgomat de stradă, destabilizând populaţia locală dar şi România.

Simţindu-se străin în propria ţară, anul acesta, la Sfântul Gheorghe, un tânăr, Cosmin, s-a fotografiat în centrul oraşului, îmbrăcat în tricolorul românesc, pe fundalul manifestaţiei maghiarilor în rândul cărora fluturau steagurile Ungariei, poză postată pe Facebook, unde am citit textul: “Pot să îşi arate iubirea faţă de ţară, dar ei vor autonomie, ne vor pământul. Acolo e linişte, aici e un punct fierbinte (aşa îl simt eu), ne vor pământul… Atâta timp cât eu de 1 Decembrie am fost înjurat şi huiduit…  Dacă ei nu oferă respect, nici eu nu le ofer, m-am săturat de situaţia asta”…

Spre satisfacţia oamenilor de bună credinţă, se ştie, UE a respins pretenţiile nesăbuite ale  extremiştilor unguri, dar semnalăm până şi încurcătura mass-media americană faţă de manifestarea publică de mai sus: „Zeci  de mii de ţigani au protestat ieri într-una din cele mai sărace regiuni din România”, se refera CNN la marşul organizat de secui în Harghita şi Covasna. Se pare că redactorii CNN au fost induşi în eroare de mustăţile tipic secuieşti, care nu sunt cu nimic diferite de cele tradiţionale ale ţiganilor.

Şi se mai spunea: „ţiganii au mărşăluit pentru a cerşi în grup. Individual cerşesc bani sau mâncare. Odată adunaţi câteva zeci de mii protestul lor devine mai direct:  cerşesc bani direct de la Guvern, dar şi teritorii întregi pe care să le conducă după bunul lor plac. O mentalitate care nu-şi are locul în Europa secolului XXI”.

„Americanii, spunea redacţia CNN, militează pentru integrarea lor în societate, în primul rând prin alfabetizare. Asta după ce au constatat că peste 90% din cei care au mărşăluit nu numai că nu cunosc  limba engleză, dar nu sunt în stare nici măcar să vorbească în română. Mai mult, marea lor majoritate nu deţin noţiuni elementare de istorie şi geografie. Trăiesc în secolul greşit!”

O discreditare internaţională la adresa celor de lângă noi, care nu vor să înveţe limba română, ca să se poată hrăni acasă ori să iasă în lume! 

Cazul relatat, cu manifestarea de la Harghita şi Covasna, vrând-nevrând, mă duce cu gândul la documentarul „Judecată în Ungaria”, prezentat nu demult şi la Bucureşti, dar care îmi zice, vizionat şi de unii şi de alţii, adică şi de unguri, ca autori, şi de români ca simpli spectatori, poate, şi unora şi altora ne vine mintea la cap,  nu!?

                                                                                          Ion N. Oprea

 *Textul publicat în numărul nostru din 1 aprilie 2014 nu a fost o păcăleală specifică zilei folclorice, ci un semnal pentru cititori de a căuta Ghidul în cauză, a se documenta şi a vedea dreptatea pe care o are colaboratorul nostru, autor al materialului  oferit nouă.