”Acasă” nu este un loc, ci este cel mai frumos sentiment, ”acasă” este acolo unde îți este inima. Se pare că inima scriitorului năsăudean Ioan Mititean este și alături de locurile și oamenii copilăriei petrecute în satul Lușca, localitate componentă a orașului Năsăud.
            Lușca este atestată documentar din 1392, după cum precizează academicianul Nicolae Drăganu (1884-1938), originar din Zagra, fost primar al Clujului între 1933-1938, în lucrarea sa ”Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și onomasticei”, apărută în 1933 la București.

            În cartea sa ”Povestiri de acasă”, Editura Napoca Star, 2022, scriitorul Ioan Mititean descrie localitatea sa natală drept ”o cetate străjuită de dealuri”pe care ne îndeamnă să o vizităm. Din Năsăud, trecând peste podul nou peste Someșul Mare (altădată se trecea pe o punte pietonală sau cu barca), ajungem în locurile minunate ale copilăriei scriitorului. Ne putem desfăta cu peisajele mirifice situate  de-a lungul Someșului Mare (”columna noastră orizontală”, cum îi spune autorul), dinspre Cascadă sau spre Lunca Morii.  Apoi dealurile satului Lușca: Mihuța ( unde păștea vitele împreună cu alți consăteni), Podirei, Laz și celelalte dealuri cu livezi, pășuni și fânețe, stânci și grohotișuri ( cum sunt stâncile misterioase de la Râpa Dracului). La Lușca poți găsi izvoare cu apă rece, curată și limpede , cum ar fi cele de la Cruce, de la Rât, de pe  Colnic , Între Mesteceni ș.a. Dar apă bună se găsește și la fântânile din sat. Merii și perii pădureți de pe dealuri, arinii și sălciile de pe malul Someșului Mare completează un tablou de vis. În amintirile autorului s-au păstrat cântecele păsărilor, susurul izvoarelor, zumzetul albinelor, țârâitul greierilor ”acompaniat de glasul tălăngilor”, lătratul câinilor, șuierul viscolului (iarna), dar și doina năsăudeană interpretată din frunză  și fluier de badea George a lui Andrei și de alți rapsozi locali. Toate acestea și multe altele îl determină pe autor să considere Lușca ”paradisul Năsăudului”, ”o perlă din șiragul satelor așezate pe malul Someșului”, mai ales după construirea noului pod și asfaltarea drumului.

            În 25 octombrie 2022 am avut bucuria să primesc cartea ”Povestiri de acasă” a scriitorului Ioan Mititean, cu o frumoasă dedicație, carte pe care am citit-o cu multă plăcere și din care am aflat multe aspecte interesante despre Lușca și oamenii ei. Personal aflasem mai multe lucruri despre această frumoasă localitate. Știam că Năsăudul era legat de Lușca   printr-o punte pietonală, care adesea era luată de valurile Someșului și atunci se trecea Someșul Mare cu barca. Aflasem că, în 2018, primarul de atunci al Năsăudului a semnat contractul de finanțare pentru proiectul ”Pod cu o bandă de circulație peste râul Someș, orașul Năsăud”,pod care s-a dat între timp în folosință.
            Părintele Crin-Triandafil Theodorescu, preotul ortodox din Lușca a oferit și alte informații despre acest spațiu cu priveliști minunate, dar și cu buni creștini ortodocși, harnici, buni gospodari și cu un caracter sănătos. Așa cum afirmă părintele din Lușca, aici se află ”cea mai frumoasă biserică din lume, după Hagia Sophia”. Am vizitat de patru ori Hagia Sophia din Constantinopol (azi Istanbul), dar niciodată frumoasa biserică din Lușca, despre care am aflat că ființează din 1901 și a fost construită în stilul neoromanic, cu naos basilical, altar rotunjit și loggie (balcon). Sper să am ocazia să vizitez Lușca, inclusiv frumoasa biserică ortodoxă din localitate.

            Mi-a plăcut mult remarca părintelui Crin-Triandafil: ”La marginea Luștii se află orașul Năsăud (și nu invers, cum susțin neavizații!”. Am fost impresionat și de pasiunea părintelui Crin-Triandafil pentru singurele mamifere zburătoare de pe Terra: liliecii. Despre această pasiune a aflat o țară întreagă în urma succesului înregistrat de proiectul ”Grădinița de lilieci din Lușca”. Totul a pornit din ziua în care  părintele a văzut în magazia din spatele căminului cultural două femele de Rhinolophus hipposiderus . S-a ajuns apoi la prima colonie de lilieci din Europa monitorizată științific 24 de ore din 24 și utilizată în mod organizat și sistematic  în procesul instructiv-educativ de către profesorii de biologie, geografie, ecologie și alte științe conexe.
            Iată câte lucruri frumoase am aflat despre localitatea natală a scriitorului năsăudean, Ioan Mititean. Dar lectura minunatei cărți a  scriitorului mi-a oferit argumente concludente care mi-au sporit admirația față de frumusețea și bogăția spirituală a satului românesc năsăudean, care a dat țării 21 de academicieni printre care titanii literaturii române, George Coșbuc și Liviu Rebreanu, dar și alte somități în diferite domenii: Ilie Miron Cristea (1868-1939), Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Nicolae Bălan (1882-1955), Mitropolit al Ardealului, geograful Tiberiu Morar (1905-1982), matematicianul Grigore Moisil (1906-1973)  și toți ceilalți academicieni năsăudeni.

            Pe lângă natura din Țara Năsăudului, cu peisaje de o rară frumusețe și cu un spațiu natural variat și primitor, favorabil întemeierii așezărilor omenești, am remarcat calitatea oamenilor , bogata moștenire istorică, dar și puternicele tradiții populare. Sunt unanim apreciate costumele populare năsăudene, inclusiv sublimele clopuri cu pană de păun, dar și jocurile populare, șezătorile, cîntecele populare, pricesnele etc. Toate acestea  sunt foarte frumos redate, cu amănunte interesante, cu fapte autentice, în cartea de mare valoare a scriitorului năsăudean.

            Ce frumos este descrisă casa părintească a autorului, casă ”din lemn de stejar, acoperită cu dranițe (șindrilă) și compusă din două încăperi, tinda, și camera din față”.  Totul era bine organizat și răspundea unor nevoi ale familiei, chiar și ușa din spate,  pe lângă utilitatea cotidiană l-a salvat și pe fratele autorului, Leon, când jandarmii unguri îl căutau să-l încorporeze, ca ”să lupte sub steagul unguresc pentru o cauză complet străină de interesele și năzuințele lui”.
            Iată că lușcanii s-au confruntat și cu ororile provocate de ocupația străină și de cele două războaie mondiale. Tatăl autorului, Vasile Mititean a luptat în cele două războaie mondiale. Mulți lușcani au murit pe front, iar în memoria lor s-a înălțat o troiță în cimitirul bisericii.
            În zona regimentelor de graniță din Țara Năsăudului, din secolul al XVI-lea s-au construit podurile din lemn de stejar, acoperite, printre care și cel de la Treadam, peste râul Someșul Mare. Dar, la 13 octombrie 1944, trupele nemțești, în retragere au bombardat podul de lemn de la Treadam.
            Lușcanii nu au fost scutiți nici de procesele politice și condamnările nedrepte  de după război, în perioada stalinistă. Scriitorul Ioan Mititean a asistat personal la Tribunalul Militar din Cluj la condamnarea unor consăteni pentru motive de-a dreptul penibile, descrise amănunțit la pagina 72, ”Martor ocular la un proces la Cluj”.

            Revenind la gospodăria din Lușca, am fost impresionat de arhitectura țărănească, de descrierea interiorului și exteriorului casei părintești, de dependințe și uneltele de muncă, toate așezate la locul lor, într-o ordine bine stabilită.
            Mulți săteni din Lușca sunt menționați în carte: părinții, Vasile și Raveca Mititean, frații, Leon și Pantelimon, badea Ion a Câtiului, Mihăilă Pop (Ilă), badea Toader și lelea Irină, badea Vasile și lelea Onița și mulți, mulți alții.
            Foarte frumos este descris hotarul satului Lușca, priveliștile încântătoare cu care autorul s-a desfătat în desele drumeții pe colinele satului, până la Someș. Și acum, deseori soții Ioan și Lucreția Mititean ”urcă pe Poderei, cu un popas la Șes” sau traversează Treadamul și o iau la dreapta, spre livezile de la Legman și Ștesăl, la parcela cu straturi de pe pod, la Dascălul, dar și la cele trei parcele de pădure de pe Valea Prisăcii și Mihuța.

            Vara, la Lușca, drumețul simte ”aerul curat și înmiresmat de parfumul florilor și de mirosul fânului proaspăt cosit, iar setea este potolită cu apa limpede și rece de la izvoarele din Purcăreți, de la Cruce, de pe Colnic, de pe Ungeri, de la Rât, Mihuța, Între Mesteceni, Chișu de pe Vale”. Privitorii pot urmări cursurile văilor care pornesc de la Stâni, din Poiana Burii, în drumul lor preiau mai multe pâraie și, până la vărsarea în Someș oferă un tablou superb. Apoi  Lunca Someșului cu terenurile roditoare cultivate de lușcani cu porumb, floarea soarelui, cartofi, trifoi, lucernă, in, cânepă și Someșul Mare, unde autorul a admirat nu o dată ”lina unduire a apei  albastre sau valurile înspumate care lovesc cu putere malurile”. Someșul Mare își ieșea uneori din matcă și inunda Șesul lușcanilor.În carte sunt prezentate și unele întâmplări tragice pricinuite de ”Someșul învolburat”, care a luat cu sine puntea pe care cei din Lușca, Mintiu și Tăure traversau râul. Traversarea era mai intensă joia, când la Năsăud se desfășura târgul local. Aici lușcanii vindeau vite, dar și lapte, brânză, ouă, cartofi, slănină,cereale, sămințe de bostan sau de floarea soarelui, pănură, dar și cumpărau : farfurii și oale de lut sau smălțuite, hamuri pentru cai, clopote pentru oi, pălării de paie și cizme de cauciuc, opinci, dar și alimentele care le lipseau: fructe citrice, halva, biscuiți, turte, ș.a. Lușcanii traversau zilnic Someșul Mare pentru a duce badoacele cu lapte pentru orășenii de la bloc sau pentru alte nevoințe. Așadar oamenii nu puteau trăi izolați și , ca urmare, când apele au luat puntea au angajat luntrași (Pop Lazăr a Morarului, Ilovan Ioan și badea Ilie Marica). Aceștia ”zilnic vâsleau, ducând și aducând sătenii” și erau plătiți de lușcani. Dar, într-o zi de joi, barca a fost luată de valuri, iar două femei (una din Lușca și cealaltă din Mintiu) au murit înecate în valurile Someșului Mare.

            La Lușca, copiii satului practicau diferite jocuri: ”hoții și jandarmii”,”de-a v-ați ascunselea”, ”de-a una și fuga” (un fel de oină), dar ajutau și părinții, după puterile lor. Autorul își amintește cu plăcere și nostalgie de pășunatul oior în livada de pe Vale, de păstoritul vitelor pe pășunea Mihuța. Copiii din Lușca aveau la dispoziție și un ștrand natural, la Bolotoc, pe valea ”cu apă limpede și verzuie” ce străbătea satul. Dar Someșul reprezenta ”raiul de vară al copiilor din Lușca”. Vara se scăldau aici zilnic, se bălăceau, înotau, prindeau pește.
            Hora satului reprezenta un eveniment important în duminici și sărbători. Încă din postul Crăciunului, cizeșii stabileau locul unde va avea loc hora de Crăciun. În seara de Crăciun, tinerii, în frumoase costume populare umblau cu colindul prin sat

            La hora satului cântau ceterașii ajutați de cel care cânta la contrabas (gordunașul) și contralăul. Aceștia cântau ”pe-a lungul”, ”de învârtit” sau jocul fecioresc ”Coasa”,tinerii și alți săteni jucau, iar, pe margine, mamele urmăreau totul cu atenție și comentau ținutele fetelor și flăcăilor, iar, dacă era cazul criticau devierile de la ”regulile de comportare, de respect și bună cuviință”. Jocul de sărbători se desfășura la Toaderu Dorii, la Vasii, la Grigoriță și apoi, pe cealaltă Zăhată, la Gavrilă a Rafilii Dorii, la Cozan, unde autorul a jucat prima dată, cu Floricuța, la Măriuța lui Anton, la badea Teofil. Acest obicei consacrat al românilor reprezintă un simbol al satului ancestral și este, în mod firesc, amplu prezentat în cartea ”Povestiri de acasă”. Dar descrierea horei satului o întâlnim și în alte opere literare: în romanul ”Ion” de Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi a scris ciclul de poezii ”Hore” , la Mircea Eliade, Camil Petrescu ș.a. Dar ce frumos descrie hora poetul George Coșbuc , în poezia ”Nunta Zamfirei”:
”Trei pași la stânga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor,
Se prind de mâini și se desprind,
S-adună-n cerc și iar se-tind,
Și bat pământul tropotind
În tact ușor ”.

Șezătorile, obiceiuri românești, forme de socializare în satul românesc tradițional sunt prezente și ele în cartea ”Povestiri de acasă”. Și la Lușca, în Postul Crăciunului, fetele căutau o gazdă cu o casă încăpătoare și disponibilă să primească tinerii în șezătoare. Drept recompensă pentru găzduire, tinerii, în clacă la tors, la cărat gunoi etc. rezolvau unele probleme ale gazdei.

În șezătoare fetele torceau lână sau cânepă și se bucurau de aprecierile feciorilor. Munca era îmbinată cu distracția: tinerii cântau, recitau, interpretau piese de teatru, practicau diferite jocuri de societate sau jucau, pe muzica fluierului. Șezătorile facilitau cunoașterea tinerilor între ei și duceau la stabilirea unor relații care uneori ajungeau la căsătorie.
Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, Crăciunul, era așteptată cu nerăbdare și la Lușca. În ziua Sfântului Ignat avea loc tăiatul porcului, un obicei străbun prezentat amănunțit și în carte.     Tăiatul porcului la Lușca prezintă aceleași obiceiuri ca și la mine în sat, în Țara Zarandului (la moții crișeni). La noi existau câțiva săteni specializați în tăiatul porcului. Pe al nostru îl tăia în fiecare an vecinul Zaharie Giurgiu (Dumnezeu să-l ierte!). Dar, în satele românești existau și tradiții specifice. În urmă cu 52 de ani, la 20 decembrie 1970, de Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei, am participat la tăiatul porcului la un coleg de facultate, în Gătaia, județul Timiș. Aici, la tăiatul porcului erau invitați prietenii, rudele, iar evenimentul se încheia cu o masă copioasă, numită ”pomana porcului”, un vechi obicei românesc de dinaintea Crăciunului.

            La Lușca, în Ajunul Crăciunului satul se pregătea de sărbătoare: se împodobea ”Pomul de Crăciun”, se procurau cadourile  etc. Copiii erau cei mai fericiți. Ei se îmbrăcau în ”ciufuri”, adică se mascau și umblau din casă în casă. Scriitorul Ioan Mititean se destăinuie, amintindu-și de Crăciunul copilăriei: ”La toți ne ardea inima de iubire, față de Mântuitor și oamenii care ne-au primit în casele lor cu toată frumusețea sufletului”. Pomul de Crăciun era nelipsit din casa familiei Mititean, iar părinții explicau copiilor semnificația lui: viața veșnică oferită de Hristos ”darul suprem al lui Dumnezeu pentru omenire”, întrucât cetina bradului este veșnic verde. Ce bucurie trăia copilul Ion Mititean când scotea din trăistuță darurile cu care era împodobit Pomul de Crăciun! Cartea redă nu numai tradiția împodobirii bradului, dar și simbolistica aferentă: bradul reprezintă pomul sacru din Grădina Edenului ”în care se găseau merele, fructele cunoașterii”, dar, prin forma sa triunghiulară simbolizează și Sfânta Treime.

În vârful Pomului de Crăciun se punea întotdeauna steaua, steaua care i-a călăuzit pe magii de la Răsărit până la Betleem. Relatările din carte despre sărbătoarea Crăciunului m-au impresionat puternic, mi-au amintit de Crăciunul copilăriei mele, dar mi-au adus în minte și versurile colindului ”Ce bucurie ar fi!”:
”Dacă-n fiecare zi,
Crăciunul ar veni,
Mai buni poate am fi
Ce bucurie ar fi !”

            Mi-au plăcut foarte mult relatările din carte despre felul cum se sărbătorea la Lușca una dintre cele mai importante sărbători religioase ale anului: Învierea Domnului sau Sfintele Paști, care constituie baza creștinismului. Această sărbătoare a Luminii, Bucuriei și Speranței era așteptată și la Lușca , începând cu primenirea gospodăriei, a casei, utilizându-se numai produse locale: var, lut, mal de pe coasta Podireiului ș.a.. Se schimbau așternuturile cu paie de ovăz noi, toată casa era înnoită. Dar asemenea se proceda cu celelalte dependințe, inclusiv cu curtea, înainte de intrarea în Săptămâna Mare. În Săptămâna Mare erau tradiții populare specifice, iar sâmbăta se făcea pasca, ”simbolul alimentar al sărbătorii pascale, alături de ouăle roșii”. Dar, așa cum ne-a obișnuit, autorul ne spune și semnificația acestor simboluri. Pentru pască, grâul reprezintă ”un simbol al renașterii, forma rotundă simbolizează scutecele lui Iisus, iar forma dreptunghiulară  este după forma mormântului lui Iisus, simbolizând ideea biruinței vieții asupra morții”. Ouăle roșii semnifică ”sângele Mântuitorului, vitalitatea și forța biruitoare”.  Ca și la noi, în zona moților crișeni, pentru vopsitul ouălor se foloseau coji de ceapă, sfecla roșie, coaja de prun, măceș sau arin.

            În Sâmbăta de Paști, la miezul nopții, săteniii se adunau la Sfânta Biserică, în frumoase costume populare. Nici nu se putea altfel, Țara Năsăudului fiind pe drept numită ”Patria Costumului Popular”. Personal, mă bucur că am participat în ziua de 14 mai 2017, în costum popular, pe stadionul orașului Năsăud, la obținerea celor două recorduri mondiale atestate  în Cartea Recordurilor ( Guinness World Records Book): ”Cea mai mare adunare de oameni îmbrăcați în port popular” (am fost 9643 de persoane) și ” Cel mai mare joc tradițional românesc” (9506 persoane am învățat și apoi am jucat ”Roata de la Runcul Salvei”).
            Revenind, în Sâmbăta Paștilor, la Lușca , la miezul nopții, capul familiei aduce la Biserică pentru a fi sfințite alimente (pască, ouă roșii, vin, slănină) puse într-un coș acoperit cu cel mai frumos ștergar sau o traistă țesută în splendide motive populare.

            În Ziua de Paști, după Slujba de Înviere, copii umblau la casele oamenilor ( băieții erau preferați pentru a intra primii în casele sătenilor, pentru a le merge bine tot anul). La Lușca se spunea că se pleacă ”în pcez”, pentru a aduce Lumina în casele tuturor, iar copiii, cu trăistuța în mână și îmbrăcați frumos primeau ouă și turtițe. Cartea prezintă și alte obiceiuri de Paști de la Lușca: masa de Paști, ”ciocănitul ouălor” ș.a.
            Sunt redate și obiceiuri și tradiții din ”câșlegi” (intervalul de timp dintre două posturi ortodoxe), când se desfășurau nunțile, petrecerile, jocurile duminicale, clăcile, șezătorile etc.
            După sărbătorile de Crăciun și Anul Nou, când era drum de sanie, lușcanii duceau pe câmp gunoiul de grajd. Până la sfârșitul lui februarie, de regulă, pe Someșul Mare se făcea un pod de gheață care ușura traversarea râului.

            În câșlegi se continuau treburile casnice începute în postul Crăciunului (în special prelucrarea cânepii și a lânii). În volumul ”Povestiri de acasă” putem citi și ceremoniile de nuntă de la Lușca: pețitul, ”tocmala”, (se realizau înțelegerile cu privire la zestre), stabilirea nunții ( data, locul, nănașii, contribuția părinților pentru nuntă). Îmbrăcați în portul popular, tinerii se deplasau la fiecare casă și invitau sătenii la nuntă. Erau și alte obiceiuri de întrajuorare între vecini, cu ocazia nunții. Apoi urma nunta propriu-zisă și oferirea darurilor pentru tinerii căsătoriți.

            La Lușca erau și obiceiuri legate de sărbătorile de peste an: Duminica Cincizecimii-Rusaliile, Sânzienele (Drăgaica, la 24 iunie), Sfinții Apostoli Petru și Pavel (29 iunie), Sfântul Ilie (20 iulie), Sfânta Marie (Adormirea Maicii Domnului, la 15 august), Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință (23 aprilie), la 30 Ianuarie, zi marcată cu roșu în calendar erau Sfinții Trei Mari Ierarhi: Grigore Teologul, Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur și altele.
            Ocupațiile tradiționale ale sătenilor din Lușca erau: creșterea animalelor (boi, vaci, viței, oi, capre, porci, găini, mai rar bivoli), cultivarea pământului ( porumbul era cultura de bază, cartofi, floarea soarelui, grâu, ovăz, secară, legume, trifoi, lucernă, in, cânepă), pescuitul  în Someșul Mare   ( cleanul, scobarul, mreana, , mai rar păstrăv) , pomicultura.

            Legat de ocupațiile tradiționale ale sătenilor din Lușca, am citit cu multă plăcere amintirile autorului legate de oierit, începând cu împreunatul oilor, apoi, la o săptămână, măsuratul. Măsuratul oilor era o adevărată sărbătoare. Se mulgeau oile, laptele se măsura în fața tuturor, se întocmea un tabel, iar capul de listă devenea ”stânaș”. La final se desfășura o masă festivă, se organiza activitatea viitoare a stânei, se angajau ciobanii. La o asemenea activitate am participat și eu în primii ani de învățământ, în satul Curtuiușul Dejului, comuna Vad, județul Cluj.
            Satul Lușca avea o pășune pe Valea Frâua, de 106 hectare. Aici, la stână copilul Ioan Mititean a acumulat amintiri de neuitat. Tatăl îl urca în carul cu boi și porneau la stână pe trseaul Lușca – Vărarea – Valea Frâua. La stână se stătea 3-4 zile . Se dădea în strungă, se mulgeau oile, se făcea brânza pentru ca, la urmă să se întoarcă acasă cu carul plin de caș de oaie, urdă, jântuit.
            Pe vremea copilăriei autorului, la Lușca nu exista nici o gospodărie care să nu cultive cânepa. Parcela pe care  se cultiva cânepa se numea cânepiște, iar din această plantă se obțineau fibrele din care lușcanii își confecționau îmbrăcămintea. În acele vremuri erau 35 de topitorii de cânepă, una dintre ele fiind la Beclean, dar și 10 filaturi de cânepă. La Lușca topirea cânepii se făcea la Someș, timp de 10-15 zile, apoi se obținea, în final, fuiorul, care se torcea (mai ales în șezători). Și inul se cultiva tradițional la Lușca, dar se realiza și prelucrarea lânei. În acest fel se obținea îmbrăcămintea pentru sătenii din Lușca, dar și covoare, cuverturi, obiele pentru opinci.

            Satul Lușca nu a fost cooperativizat, așa încât lușcanii și-au lucrat fiecare pământul proprietate personală, iar obștea satului, care a contribuit decisiv la finalizarea etnogenezei românești și a asigurat continuitatea specificului poporului român timp de secole, a continuat să ființeze la Lușca, deși autorul ne spune că ”azi,în sat, se simte o șubrezeală a activității obștei”.
            În cartea ”Povestiri de acasă” de Ioan Mititean ”trăiește o întreagă lume, diversă și autentică”, iar autorul realizează ”portrete vii, tablouri de viață socială sau de atmosferă de epocă. Figurile și năravurile de altădată stau pe primul plan în volumul de față, constituind o lume și o viață evocate cu obiectivitate și cu o bogată încărcătură emoțională”.

            Închei la fel ca și în articolul  meu: ”Ioan și Lucreția Mititean, o familie model: dascăli minunați, scriitori consacrați”:
”Devotați școlii, (au scris mult despre școlile în care au slujit), dar și culturii și comunității din care provin, istoriei și tradițiilor locale, Ioan și Lucreția Mititean se dedică și acum idealurilor culturale, prin arta cuvântului, lăsând în paginile cărților scrise sentimente și gânduri frumoase pentru semenii lor. Le dorim o viață fericită și îndelungată, alături de cei dragi și apropiați, multă inspirație și aceeași putere de creație”.

Prof. Gheorghe Giurgiu, Dej, județul Cluj