Ioan  Vasiu : ,,Aruncînd cu pietre după vînt“
(Editura Emma, Orăştie, 2012)

Ioan Vasiu, bănăţean prin naştere, dar adoptat definitiv de Ardeal (Orăştie), propunea cititorilor săi, în 2012, un nou volum de versuri intitulat Aruncînd cu pietre după vînt. În pofida titlului, sugerînd atît elanuri insurgente cît şi acea conştiinţă a zădărniciei, (biblica vînare de vînt), care traversează lirica tuturor timpurilor, cartea stă sub semnul luminii şi trăirilor intense, a implicării afective în tumultul clipei. Un fel de angajament civic şi moral, coborînd din literatura misionară a Ardealului, face în poezia lui Ioan Vasiu casă bună cu revelarea inefabilului, a introspecţiei şi surprinderii celor mai profunde pulsaţii sufleteşti. Fiind structural un neoromantic, efuziunile sale au culoare sentimentală şi avînturi paseiste. Miza poetului este cea a totalităţii : „fără odihnă mărşăluiam / de la un capăt la altul / al anotimpului” (Aruncînd cu pietre după vînt).
Formula de predilecţie se circumscrie poeticii clasice, în care frazarea are componente prozodice ferme. Textele combină picturalul cu vocaţia reflexivă, ca un corolar al contemplaţiei: „Iar vine iarna ca un lup flămînd / Cu păru-i lung desfuiorat pe spate / Şi noi ne umplem de tăcere cînd / Pădurile adorm nelegănate” (Şi iarna vine). Poetul divaghează pe ritmuri şi cadenţe diverse, cultivînd incantaţii elaborate, într-o gesticulaţie generoasă şi solidară cu semenii : „Pleoapa cerului, senină, / Doarme-n apele subţiri. / Aş fi vrut să fiu grădină / Să v-adorm în trandafiri” (Aş fi vrut). Prin urmare poetul s-ar dărui în chip altruist celorlalţi: „pasăre de-aş fi fost / primul zbor / l-aş fi făcut / prin dragostea voastră” (De-aş fi fost). Cele două repere, lumina şi iubirea, par îngemănate, provocînd euforii şi energie vitală. Chiar există două texte numite de autor Sete de lumină şi Sete
de iubire. Poetul simte chemarea teluricului, în care îşi regăseşte obîrşia: „Cînd ţi se face sete de iubiri, / Întoarce-te în satul tău natal !” (Rădăcini).
Regresiunile spre matrici ancestrale şi ispita cadrului domestic, avînd ca emblemă părinţii, toate acestea vin dintr-o ascendenţă transilvană care-l include şi pe Ioan Vasiu. O poezie cu vibraţii emoţionale puternice, rostite direct, fără emfază sau trucuri ermetizante, glorificînd unitatea cosmică a fiinţei cu exploziile dinamice ale naturii: „Nu sînt decît un mugur pe tulpină / ce-ascunde-n el căldură, sevă, flori, / prin el respiră glia grea lumină/şi se-mpleteşte pacea deseori” (Destin). Această consubstanţialitate cu natura, sub impulsul luminii, are semnificaţii ontice : „Greu de ninsori mă reîntorc în sat,/cărările îmi înfloresc în urmă / şi beau lumină din izvor curat, /cînd păsări oarbe liniştea mi-o scurmă” (Exod de primăvară). În Scrisoare, sonuri nostalgice, venind din zone senzoriale şi primordialităţi arhaice, trimit cu gîndul la Esenin : „Nu ţi-am mai scris de multă vreme,
mamă, / Sînt tot aşa de tînăr cum mă ştii./Simt uneori cum visul se destramă /În cuibul dimineţilor tîrzii”. Schimbarea anotimpurilor este prilej de conexiuni atemporale, conducînd la simbiotice întîlniri cu istoria: „Dospeşte vîntul într-o vale-adîncă / Ruinile se-mbracă-n depărtări./Clocotitoare ape curg din stîncă / De parcă dacii vin spre noi călări” (Nemurire). Armonia regnurilor şi o anumită corespondenţă între spirit şi materie, privite prin lentila unui etos creator, pare obsesivă pentru Ioan Vasiu: „Ascunde ulciorul răcoarea din lut / Sau susur de ape sau poate lumini / Şi freamăt de codru de vînturi bătut / Cînd arsul pămînt înfloreşte în mîini” (Cîntecul olarului).
De altfel la Ioan Vasiu putem vorbi despre recurenţa lexicului care defineşte etnicitatea, ca blazon nobiliar: sat, pîine coaptă, clopot, soare, fîntînă, holdă, părinţi etc. Un spaţiu poetic ce contopeşte într-o substanţă unică lumina solară şi iubirea, ca dimensiune a armoniei universale. În Schiţă autobiografică poetul reiterează apartenenţa sa la o civilizaţie de factură rustică, în care s-au conservat puritatea şi ordinea sacră.
Pentru că această civilizaţie aşează, pe acelaşi plan, fiinţa, vegetalul şi cosmicul, conform ideii de renaştere perpetuă şi înnoire ciclică : „Deschidem, largi, ferestrele spre vis / să intre primăvara în odaie / cînd plugul muşcă lacom din pămînt / şi ramura amiezilor se-ndoaie” (Vis). Secvenţele biografice, mizînd pe o romanţioasă patriarhalitate, au contur metaforic, sugerînd avalanşele trecerii inexorabile: „tata coseşte ne-ncetat / otava bătrîneţii grele / iar mama ţese-n lung şi-n lat / poemul rătăcirii mele” (Printre ai mei). Coborînd uneori în arena prezentului şi îmbrăcînd haina virulenţei retorice, poetul interferează cu vulcanismul păunescian: „Liniştea planetei strînsă-ntre paftale, / cere îndurare parcă de la Voi;/ ies acum la marşul păcii mondiale / toţi invalizii ultimului război” (Scrisoare I). Tema timpului şi a urcuşului, pe o spirală roditoare, îşi află o
memorabilă ilustrare în Epitalam, text antologic, meritînd a fi reprodus integral.
Ioan Vasiu, un artizan al cuvîntului, înscris inclusiv pe orbita unei literaturi atitudinale, specific ardelene, decantează liric sentimente profunde, aparţinînd de regulă meditaţiei despre efemer şi durabil.