ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 23 Mai 2018
Autor Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 23 Mai 2018
Editor: Ion ISTRATE

 Ioana Nitobe Lee din Vălenii de Munte o personalitate cunoscută în lume

         Scriitoarea Ioana Nitobe Lee este prezentată pe Google drept o personalitate care, de-a lungul timpului, a trăit atâtea întâmplări, neprevăzute și fascinante, încât s-a hotârît să facă din viața sa best seller-urile noastre, publicate atât în România cât și în Statele Unite ale Americii.

          Marele dirijor român Mircea Basarab (1921-1995) este primul care a susținut-o  în demersurile sale scriitoricești încă de pe când ea era doar o copilă : ”La 7 ani, am scris primul meu roman. Familia mea râdea de mine, evident pentru că eram doar un copil, însă Maestrul Dirijor de renume mondial Mircea Basarab mă susținea și mă asculta mereu citindu-i, în timp ce ne vizita, în drumul spre casa lui de vacanță din zona Vălenilor”, spune Ioana.
                Dacă pasiunea pentru scris este concretizată în cartea  scrisă la vârsta de 7 ani, filmele japoneze cu luptători Kempo, pe care le-a văzut în copilărie, poate au făcut ca destinul ei să fie legat  de Japonia. În acest sens, spune ea: ”La 5 ani, după ce am văzut un astfel de fillm, eram hotărîtă să devin luptătoare Shoorinji Kempoo. Părinții mi-au explicat că pentru a reuși acest lucru este nevoie în primul rând să vorbesc limba lor. Astfel, am ajuns să studiez japoneza la facultate fiindcă între timp a căzut comunismul și tata a devenit mai flexibil. Până atunci, părinții mei își doreau pentru mine și cele două surori ale mele să ajungem judecătoare precum tatăl meu”.

           Devenită studentă la Facultatea de Limbi și Literaturi străine din București, aici, Ioana îl întâlnește pe Ken, despre care nu știa nimic, dar a aflat că el aparținea unei familii distinse din aristocrația japoneză. Și mai știe ceva, că îl iubea, iar asta pentru ea era, se vede, suficient. Se căsătoresc, iar în 1998 pleacă din țară. Odată cu mutarea în Japonia, tânăra resimte ceea ce va însemna, cum afirmă, „presiunea vieții aristrocratce”. Străină, într-o țară nouă și ciudată, încearcă  să înțeleagă oamenii și cultura lor, scrie despre asta în ce se va numi Ai Suru, punându-și mereu întrebarea: „Oare viitorul meu, a Ioanei, se găsește în Japonia, alături de soțul ei, sau înapoi în România, alături de familia lăsată acasă?”
Ioana pleacă din țară după ce de mult în România fusese publicat și citit cu interes cele două volume, fiecare de peste 600 de pagini, din Șhogunu, cel mai renumit roman al lui James Clavell, bestseller, tradus în numeroase limbi, publicat la noi prin 1975, ecranizat după 1980, deci familiarizată, îmi închipui, cu atmosfera traiului japonez, chiar dacă acțiunea privea trecutul îndepărtat…

      ”Când am părăsit România pentru Japonia, eram deja japoneză. Vorbeam fluent limba, cunoșteam bine cultura și toți prietenii erau japonezi. Însă, întâlnirea cu realitatea de a trăi printre străini, într-o limbă străină și într-un mediu foarte strict, ca soție de nobil japonez, a fost un șoc pe care l-aș retrăi într-o clipă!”,  mărturisește Ioana, și mai adaugă cum în Japonia i s-a spus că ea era singura femeie străină din lume care a fost căsătorită și a trăit după regulile unei familii de aristocrați japonezi.
         Poate de aceea, se comentează, căsnicia sa cu aristocratul japonez nu a rezistat.  ”M-am reîntors în 2001 pentru 3 ani, timp în care am predat japoneza la Universitatea Spiru Haret și am fost realizator-prezentator al emisiunii ”Club Internațional” de la TVRM, ce a devenit ulterior TVH. În această calitate de om de televiziune, am fost invitată de guvernele mai multor țări pentru a înregistra emisiuni la fața locului. Apoi am scris prima carte ”Ai Suru – A iubi”, spune Ioana. Cele trei ediții ale acestei cărți au fost epuizate în limba română iar pentru publicul american, cartea se numește ”The Cherry Blossom Rarely Smiles”. Cărțile Ioanei Nitobe Lee sunt publicate în ediție bilingvă., iar în România au fost lansate la Bookfest și Gaudeamus și sunt disponibile în marile librării din țară.

         În prezent Ioana locuiește la Washington D.C., unde s-a mutat în urmă cu 13 ani și trăiește un mariaj fericit alături de un om de afaceri american.
Ca adult, cel mai mult am trăit în Washington și de aceea sunt considerată washingtoniană și de localnici și de alte state americane. E un anumit stil de a vorbi, un anumit accent, anumite maniere culturale definitorii celor care locuiesc aici”,  mărturisește.

 Alte cărți scrise de Ioana Nitobe Lee sunt: ”Reflecțiile unui Blog-Trotter/Musings of a Blog-Trotter”, (în ediție bilingvă), toate abundă, după cum veți vedea,  de situații concrete ce dau farmec oricărei lecturi, inclusiv ”Coșmarul american”, ediție de asemenea bilingvă, care continuă povestea vieții ei. În luna mai a acestui an, Ioana a lansat  o nouă carte în cadrul festivalului BookFest și Librăria Humanitas.
Un articol de: – 24 Iun 2017, 15:21
EXTERNE

          Puțini oameni o știu pe Ioana Lee, deși pe americani, nu datorită aspectului ei fizic răpitor, ci calităților ei de scriitoare, i-a fermecat, lucru care poate să ni se întâmple și nouă dacă îi citim vreuna din cărțile aflate la Humanitas. Ea a scris de-a lungul timpului mai multe cărți autobiografice în care povestește care au fost relațiile ei amoroase și chiar a oferit detalii despre căsătoria ei cu acel  prinț japonez.
   „Mi-a fost ușor să intru la facultate, la secția  japoneză – mama e specialistă în latină și poliglotă, așa că înclinația spre limbi străine de la ea o moștenesc. Eram în anul al doilea de studiu când am început să fiu invitată la evenimente găzduite de ambasada Japoniei”, spunea Ioana Lee, care în cadrul unui astfel de eveniment l-a întâlnit pe Ken, un tânăr nipon chipeș care a invitat-o să ia masa împreună și despre care nu pregetă să-și amintească, să scrie.
      „Am discutat câte în lună și-n stele și așa am ajuns să-i vorbesc despre admirația mea pentru cultura japoneză și mai ales pentru filozoful japonez Inazō Nitobe, celebrul autor al Codului Samurailor – Bushido. Ken a zâmbit și mi-a spus, cu un calm incredibil, că nu este nimeni altul decât străbunicul său. Însă eu pur și simplu am crezut că râde de mine și am pus, brusc, capăt întâlnirii. Surpriză! A doua zi am primit un telefon de la un oficial al ambasadei Japoniei: mi s-a spus că prințul a fost insultat de plecarea mea inopinată. În ce poveste aterizasem? Și ce fel de final urma să aiba? Acesta era purul adevăr ‒ Ken nu mințise niciodată cu privire la rădăcinile sale nobile. Se trăgea dintr-o veche familie de aristocrați niponi care își avea începuturile într-un shogunat al secolului al XII-lea.”a scris..

        Ioana Nitobe Lee are 44 de ani,  are o situația financiară excelentă ce i-ar permite să petreacă ore în șir în saloanele de frumusețe sau în magazinele de haine luxoase, însă ea preferă să își dezvolte neîncetat arta scrisului sau studiul culturii japoneze, de care s-a îndrăgostit iremediabil.

               „În prezent, Ioana locuiește în Washington D.C., alături de soțul său, omul de afaceri Paul Lee, și duce o viață boemă, presărată cu ieșiri romantice la restaurant sau mici vacanțe în doi. Printre prietenii cuplului se află Contele Tolstoi, urmaș al marelui scriior Lev Tolstoi, Rhoda Șeptilici, fiică a marelui actor Mircea Șeptilici cunoscut publicului larg din filmele “Ultima noapte de dragoste”, “Marele singuratic” și “Banchetul”, sau nepotul celebrului pianist și compozitor Sergei Rachmaninov.
Spre deosebire de România, unde Ioana Nitobe Lee este cunoscută în rândul iubitorilor de literatură contemporană, în Washington D.C. ea este o prezență constantă la evenimentele de prestigiu organizate în Capitala Statelor Unite ale Americii. În urmă cu mai puțin de o săptămână, Ioana a semnat un contract puternic de imagine pentru agenția de fitness “Elin-Personal Training Redefined”. De asemenea, a realizat un nou pictorial foto coordonat de fotograful Cameron Habashian iar make-up-ul și coafatul oferite de Kate Dinia, ce va apare într-o îndrăgită revistă glossy din Washington D.C.”,unde am găsit scris despre ea.

Pentru că am promis, iată     cum descrie scriitoarea Ioana Lee experienţa mersului la toaletă în Japonia în cele două romane biografice ”Ai Suru” și ”Ai Suru 2:

           WC-ul japonez îți oferă promisiunea meditației și relaxării..
       ”WC-ul japonez merită atenţia cuvenită şi cel puţin un capitol dedicat acestui miracol tehnologic, fără de care, probabil, necesităţile fiziologice nu ar putea fi satisfăcute pe deplin…”.
           În primul rând, încăperea în care se află, în funcţie de gustul şi situaţia financiară a posesorului, poate arăta fie ca un minirestaurant, fie ca un birou–bibliotecă, fie ca o cameră de relaxare şi meditaţie.

                               WC-ul care funcționează ca un SPA
          În casa noastră se aflau două astfel de încăperi – o voi descrie pe cea în genul spa: în faţa uşii, se afla un covoraş frumos şi foarte gros – de firmă, desigur – în nuanţe calde. În faţa covoraşului,formând un set, se aflau papucii, la fel de pufoşi şi frumoşi.
         Acum, problema de utilizare a WC-ului este foarte simplă, dacă eşti japonez. Sigur că, aproape oricărui român obişnuit i s-a întâmplat în copilărie să-şi facă nevoile şi undeva în aer liber, într-o pădure,într-un tufiş sau, pentru „citadini“, în spatele unui bloc…încăperea în care se intră cu papuci eleganți.
          Japonezii au un cu totul alt fel de a se raporta la aceste aspecte şi de a se manifesta fiziologic. Aşadar, odată ajunşi în faţa papucilor,îi schimbă pe cei de casă cu cei din faţa toaletei, care sunt exclusiv folosiţi pentru interiorul toaletei. Papucii de casă sunt folosiţi doar în camerele în stil occidental, sub nicio formă în camerele japoneze cu tatami.
            Pentru un non-japonez, însă, lucrurile nu mai sunt atât de clare…
           Deschid, aşadar, pentru prima dată, uşa de la toaletă, neînţelegând de ce stă în calea mea o pereche de papuci prea eleganţi pentru scopul aflării mele intempestive în locul respectiv. Odată închisă în interiorul toaletei, rămân perplexă: nu reuşesc să detectez unde este plasat, de fapt, tronul cu pricina, la mine în casă!
               Locul în care numai să-ți faci nevoile nu-ți vine…
               Pentru că această cameră mare, cu un covor somptuos pe jos, completând setul de dinaintea uşii, cu un mic televizor, cărţi, reviste, un radio, un telefon şi telecomanda fixată în perete, nu ar indica faptul că este un loc unde se fac nevoile, ci mai degrabă unde fie te informezi ca să îţi pregăteşti o lucrare ştiinţifică, fie te conectezi la ultimele ştiri de la bursă, fie faci yoga.

                         WC-ul care știe dacă ești bărbat sau femeie
                Să continuăm însă investigaţia… în mijlocul camerei, acoperit de un alt covoraş şi alte diverse falduri, se află ceea ce aduce cu un wc tradiţional. În momentul în care te apropii de el, capacul wc-ului se ridică automat, iar dacă eşti bărbat, şi celălalt capac se ridică.
                     Nici până în ziua de azi nu am reuşit să aflu de unde ştie wc-ul dacă eşti bărbat sau femeie, fetiţă sau băieţel, pisică sau căţel. Cert e că ştie şi, oricâte şmecherii am încercat ca să-l păcălesc, nu mi-a mers niciodată. Mi-a plăcut jocul, aşa că deseori m-am travestit, am intrat bărbăteşte în toaletă, am vorbit cu voce groasă, m-am gândit chiar să-mi fac operaţie de schimbare a sexului – doar să fi văzut dacă mai ştie wc-ul ce-i cu mine!
                    Ha! De prisos să spun că, iniţial, am şi uitat motivul pentru care mă aflam într-o toaletă, fiind total intimidată, cam ca la 13 ani, când am primit un bileţel de dragoste şi toată familia a râs de mine.
                      Apoi, în disperare de cauză, mă gândeam chiar să-mi fac nevoile prin pantaloni, fiind deja prea jenată de prezenţa sofisticată şi omniscientă a acestei camere cu miros dulce de flori şi vanilie. Ideea însăşi de intimitate, în condiţiile în care tronul wc-ului devine însufleţit, cam dispărea; mă întrebam deja ce alte lucruri mai ştie el despre mine?!

                                Pierduți în spațiul… WC-ului japonez..
             Revenind la aventura… privată: mi-a venit ideea precaută să mă uit în jur după camere de luat vederi Nimic, evident. Îmi iau deci inima-n dinţi imaginându-mi că sunt ninja… mare lucru de curaj… să faci pipi…Mă aşez pe tron şi: aaau! AAAUUU!… Expresia românească „a sări ca ars“îmi exprimă atât reacţia, cât şi aspectul posteriorului meu: tronul e fierbinte! Măi să fie! – mă crucesc.
                Mă simţeam ca un Nea Mărin eşuat în alt secol şi în altă lume. Ce e de făcut? Aş putea să-l chem pe Ken să mă ajute, dar asta ar însemna să admit că eu nu sunt în stare să mă descurc într-o toaletă japoneză, în propria „mea“ casă.
                  Mă gândesc, deja cam presată de situaţie, să dau fuga în grădină… sunt nişte copaci şi tufe pe acolo. NU pot! Nu se poate, nu se admite aşa ceva, fiindcă se vor supăra zeii japonezi. Ei există în copaci, flori,iarbă etc. Şi apoi, cine ar vrea să fie văzut făcând pipi de către o multitudine de zei asiatici. Nu. Stau aici, mai încerc.

                                             WC-ul cu computer.
                   Descopăr apoi micul computer de lângă wc – Aha! Scrie clar în japoneză şi cu imagini: temperatura tronului. Aşadar se poate regla; o iau de la capăt şi mă aşez… mmmmmmmmm, foarte plăcut, e cald, călduţ, aşa e bine. În sfârşit, mă eliberez de cele cinci ceşti de ceai verde băute anterior şi dau să mă ridic. Deodată, ca prin minune, se porneşte un duşuleţ-havuz care, nu ştiu cum să spun mai frumos, dar se transformă în bideu… cu o ţintă ireproşabilă care iarăşi te punea pe gânduri…foarte plăcută senzaţie, însă… are şi efect jacuzzi… câteva minute mai târziu, vine un vânticel cald, un zefir diafan de toaletă, care te usucă. E jenant a continua cu aceste detalii, care fac dintr-un aspect ,altfel banal, al vieţii domestice, un întreg ceremonial  ştiinţifico-fantastic.

                          Nevoi fiziologice satisfăcute în miros de flori cu vanilie.
              Am să mai menţionez doar că, la sfârşit, apa se trage automat,capacul se închide singur şi mirosul de flori cu vanilie umple încăperea. Se pare că există şi alte tipuri de tronuri proiectate să îţi şi mulţumească pentru utilizare, sau să îţi cânte triumfal… iată cum poţi să îţi faci prieteni care te iubesc necondiţionat şi comod, care nu-ţi cer nimic şi îţi dau tot ce au, ha-ha!
               Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să merg la toaletă şi, pentru că nu mai ieşeam de acolo vreo două ore, Ken să-mi dea telefon de la etaj,ca să mă întrebe dacă mi-e rău sau e ceva în neregulă. Era greu ca el să priceapă deliciul lui Nea Mărin într-o cabină cvasi-spaţială”,scrie Ioana Lee în cartea ”Ai Suru”, disponibilă în toate librăriile din țară.

  Dacă vreți și alte lecturi, fără a fi suspectat, cumva, de reclamă comercială interesat, ci doar din pură plăcere, de și pentru carte, după cum am mai zis, haideți la Librărie ori la…Bibliotecă, să le probăm celor cu statisticele restante că în România nu doar se citește, se și scrie chiar dacă ai ajuns în Japonia sau în SUA…