Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Ion Bârlădeanu de la Zăpodeni-Vaslui la Paris, în casă la Angelina Jolie, la sfat despre arta colajului

Ion Bârlădeanu de la Zăpodeni-Vaslui la Paris în casă la Angelina Jolie, la sfat despre arta colajului

 Comentarii la propria carte, „Vaslui itinerarii”, de Ion N. Oprea, vol. II, Editura Pim, Iaşi, 2010, 409p.

Scriind despre Vaslui în cele cinci volume dedicate fostei Capitale a Ţării de jos şi împrejurimilor, circa 2000 pagini, despre tradiţionalismul românesc şi local, în Itinerariile mele, referindu-mă la comuna rurală Zăpodeni, plasa -Mijlocul- a fostului judeţVaslui, m-am oprit şi am vorbit şi despre personalităţile locului pentru că oamenii fac frumoase, meleagurile.

Printre eroii cărţii mele, nu ştiu dacă măcar vasluienii şi-au găsit timp să-i urmărească, am amintit şi despre Pavel C. Pavel (1915-1989) care avusese iniţiativa scrierii monografiei comunei Zăpodeni, despre “moş Nică a Mocanului”, oficial Ion Gh. Strat (1903-1998), „ca cel mai de seamă om al localităţii”, cum îi zice Lucian Valeriu Lefter în cartea sa „Zăpodeni – oameni şi locuri”, parte a monografiei locurilor, apărută la Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, Iaşi, 2004, despre Constantin I. Antip, fost redactor şef al săptămânalului vasluian „Vremea nouă” (1946), al periodicului „Apărarea patriei” (1951-1960) şi al revistei „Presa noastră” (1957-1965), la care am colaborat şi eu ca militar, despre Ioana Zizi Lambrino – prima româncă membră a familiei regale a României, soţie a fostului rege Carol al II-lea, despre Ion Bârlădeanu, cunoscut în lumea artiştilor contemporani ai lumii cu numele prinţul colajului  ş. a.

– Păi, nebunia asta a tăiatului de fotografii din ziare a început pe la 9 ani. Eram acasă, la Zăpodeni, o comună destul de săracă şi azi. Pe atunci, nu avea nici lumină electrică. Mai întâi, desenam oamenii pe care îi vedeam în ziare, îi copiam cu un fel de indigo. Când tata a auzit că am ceva înclinaţii, că el mi-a fost mai întâi profesor, mi-a zis: „Fă şi tu, băiete, caricaturi”. „Ce sunt acelea caricaturi?”. „Uite-aşa, nişte desene strâmbe şi vesele, la care pui versuri” – mi-a explicat. Dacă ar fi ştiut tata ce colaje anticomuniste am făcut eu mai târziu, el, care fusese preşedinte de CAP şi omul regimului!… Câţiva ani mai târziu, m-am dus să lucrez la Galaţi, la Combinatul Siderurgic. Şi, într-o zi, am venit acasă îmbrăcat frumos, cu un sacou verde şi cămaşă de nailon. Ehei,  pe vremea aia, cine avea cămaşă de nailon era cineva! Şi , ajuns acasă, m-am apucat şi l-am pictat pe Ştefan cel Mare. L-am făcut în pătrăţele, iar sabia am tăiat-o şi i-am lipit-o din staniolul de la ţigări. A fost prima expoziţie făcută vreodată în Galaţi cu Ştefan cel Mare. Toate ziarele au scris şi au publicat fotografii…

           … „O montură uneori terifiantă, alteori şugubeaţă, dar la tot pasul revoluţionară artistic. Om de la marginea societăţii, nea Ion Bârlădeanu nu e conştient de ce face cu mâinile lui, ce minunăţii extraordinare inventează cu mintea lui de om cu şapte clase primare”,  neşcolit pe la academiile cele mari, dar căruia toţi plasticienii prezenţi la vernisaje, artişti mari ai ţării îi spun „Maestre”, retrăgându-se şi lipindu-se de perete, subţiindu-se, acordându-i preţuire , ca şi ziariştii care scriu despre el, artistul la cei aproape 70  de ani ai săi…

În ce mă priveşte, despre el scriam în „Vaslui Itinerarii. Locuri – oameni- fapte (De la legende şi publicistică la istoria locurilor)”,  vol. II, pp. 177-180: „…ION BÂRLĂDEANU, din Zăpodeni, Vaslui „Nea Ion, artist vizual cu drept de semnătură la Londra şi Paris” ne este prezentat de Iulia Blaga, în „Suplimentul de cultură”, Iaşi, în paginile 8-9, din 16-22 ianuarie 2010.  Omul care declară public despre fostul său mediu de viaţă care l-a „promovat” în cultură şi artă: „Înainte de 1989 lucram mai subtil. De exemplu, am avut lucrări care băteau la ochi, dar pe care le arătam doar la oameni deştepţi, nu la proşti. Când am lansat la Casa Republicii şi în Palat, la Cotroceni, acolo erau ipsosarii şi pietrarii. Erau băieţi de ai mei, nu erau ciobani.”

„Un fost gunoier român a expus la Londra alături de  Duchamp şi Warhol. Se pregăteşte pentru Paris.”, ni-l prezenta pe scurt „Suplimentul”. Şi mai complet, chiar în prima pagină, cu fotografia: „Ion Bârlădeanu  are la activ peste 800 de colaje, majoritatea realizate înainte de 1989, artă subversivă, pentru că aproape toate îl luau în balon pe „tovarăşul dictator” Ceauşescu şi pe „mătuşa Ileana”. După tot felul de joburi, unele la marginea societăţii (zidar, gropar, hamal, „scriitor” de cruci, gunoier), inclusiv un scurt sejur la închisoare, pârât că lucra ca gropar „la negru”, a locuit câţiva ani la ghena unui bloc din Bucureşti, înainte de a fi descoperit de artistul Ovidiu Feneş. Lansat în 2008 şi manageriat de Dan Popescu, proprietarul galeriei Hi Art, care l-a ajutat să se mute într-o garsonieră, a expus la Londra şi Basel şi se pregăteşte pentru Paris.”

– El are şi sentimentul acesta profund Warholian de a colecţiona. Colecţionează şi pietre de brichetă. Stilistica pop e prezentă pentru că sunt vehiculate anumite branduri de dinainte de 1989, deci e un fel de proto-pop – ni-l prezintă succint Dan Popescu. Oprea,din-colaje-ion

Mai aflăm că despre Ion Bârlădeanu, Alexander Nanu şi HBO România au realizat documentarul „Lumea văzută de Ion B,” lansat în decembrie 2009 la Institutul Francez din Bucureşti şi primit cu aplauze care l-au făcut pe „nea Ion” să se simtă „ca un împărat japonez.”

– Mie nu-mi pare rău că n-am o familie – se mărturiseşte el reporterei. Şi se consolează, argumentând „că nici domnul Dinică n-a avut copii. S-a căsătorit la 60 de ani şi a crescut-o pe nepoata soţiei ca pe propriul copil.”

Despre întoarcerea sa la Zăpodeni?

– Am avut un coleg, Costel, care mi-a spus că se mută la ţară. O ajuns prostu’ din instalator bun, grăjdar, de râdeau toate neamurile de el. Cam cum m-aş întoarce eu la Zăpodeni şi l-aş uita pe domnul Popescu aici şi aş uita şi de expoziţie, ca să mă apuc de fierărie sau de dulgherie. I-am citit lui nea Dan un roman de dragoste, „Dragoste amară” – îi spune. E compus de mine, în stil de jargon ţărănesc. M-am forţat totdeauna să vorbesc ca la cărţi, dar nu se poate!
Artist şi al cuvântului, el însă excelează în facerea colajelor. „Fratele nostru, porcul” este tema multora din ele. O iconografie în cifru. Dacă şi-ar expune toţi porcii ar ocupa o… expoziţie! Majoritatea cu Ceauşescu şi familia – în diferite ipostaze. Dar şi multe colaje cu porci, descifrându-i pe Adrian Păunescu, altul cu aureolă bisericească, în altul a strecurat-o şi pe Nadia Comănici pe soclu, la Moscova, una cu George Becali şi porcul dus pe motocicletă. Până şi un bombardament cu porci în Irak e tot colajul lui „nea Ion.”
El nu le numeşte colaje, ci filme. Un fel de împrumut de la Le Facteur Cheval, precursor al suprarealiştilor, un fost poştaş (1836-1924) care şi-a construit în 30 de ani şi după propriul său plan, un Palat Ideal, adunând pentru el petricele …
– Eu în douăzeci de ani am adunat 60 kilograme de nasturi, pe care îi am şi acum – se grozăveşte artistul.
A colecţionat şi nasturi pentru că întotdeauna s-a vrut a fi un om liber. Liber şi de profesie.
– Domnule, mie mi-a plăcut să fiu liber ca pasărea cerului. Dar pe urmă am fost închis în colivie, în „ţinutul uitat de timp.” M-a turnat un gropar când lucram la cimitirul „Sf. Vineri”. Trebuia să-i vopsesc un gard pe o sută de lei, când lucrarea făcea o mie de lei. Am lucrat vreo şase ani la biserici şi cimitire, când trebuia să munceşti pentru Ceauşescu… Am fost liber ca pasărea cerului. Nici României nu-i spuneam R.S.R, ci simplu – România…
– Când aţi stat în închisoare, începuserăţi să faceţi colaje? – îl intreabă reportera.
– Aveam vreo 40 de bucăţi la gazda unde am stat. Înăuntru nu am putut face colaje. Acolo, la penitenciarul din Iaşi, am omorât păduchi şi am făcut foame, nu colaje. Acum nu-mi mai pare rău că am fost la închisoare. Mi-a părut rău că am făcut-o degeaba. Reparam lădiţe. Probabil pentru legume şi fructe. Era un frig la Iaşi, la “locul de muncă”, ca în Siberia. Şi azi am oroare să văd lădiţe de lemn…
– Cum faceţi colajele? – vine altă întrebare. Cum vă găsiţi subiectele?
– Întâmplător. Lucrez mereu. Când am nevoie de unele, am punga cu mine. Punga cu preşedinţii, de exemplu, inclusiv Băsescu. Punga cu dictatori. Bag mâna, îl scot pe Fidel Castro! Cu mătuşa Ileana am nişte colaje fantastice. Numai eu le ştiu locul. Ştiu că aici am preşedinţii, aici legumele, dincoace  salamurile. Am unul pe care am pus mesajul: „Eu nu vin la muncă, eu vin la putere.” O am şi pe Ceuşeasca cu  şarpe la gât. Altu-i Viorel Lis, celălalt Dan Bitman (nu ajunsese consilier încă la finanţe, despre care habar n-are cu ce se mănâncă S.R.L.-ul (n.n). Nu lipsesc în diferite ipostaze: Bahmuţeanca, Florin Piersic – o doamnă care stă picior peste picior şi ne zâmbeşte precum i-e obiceiul, pe Gheorghe Dinică, pe Columbeanca… îl am pe Iliescu într-o sticlă, pe ambalajul căreia scrie: „Deliciosul verde de Paris, acum într-un nou ambalaj” ; aici e Gigi Becali care dă unui popă o basculantă de bani ca să facă o biserică, să i se ierte păcatele. Aici a fost Elena Udrea dar i-am pus capul Ceauşeascăi. Acolo e Sadam cu Ţiriac, la o afacere şi o  bere, cu un mesaj:”Sadam mână cu mână!”; acolo este Pamela Anderson cu golanul de Iliescu, sub care scrie: „Măi, animalule!” Acesta e actorul care s-a sinucis. Sărind de la etajul opt – Dumitru Furdui. L-am văzut în tinereţe, la Casa Armatei. Era beat şi se lua de femei pe stradă. Era gagicar, dar a jucat frumos în filme. Dincoace – Adela Mărculescu care mi-a dat de pomană, când stăteam pe Moşilor. Mi-a dat o jumătate de palincă, vara. Pe vremea aia eram boschetar… Aici e Adrian Năstase cu ouăle…
– Aţi văzut vreun film  de-al lui Corneliu Porumboiu, vasluianul?
– A fost sau n-a fost? Mi-a plăcut şi 432, a lui domnu’ Mungiu.
Asta-i fata lui Băsescu, care strigă:
–         Ajutaţi-mă, m-au lăsat sânii…
Aici e Mircea Albulescu. Îl ştiu din tinereţe. Odată m-a ajutat. Într-o iarnă mergeam  cu căruţul pe stradă, în care adunasem fiare vechi, acestea mi-au căzut şi el a coborât din maşină şi m-a ajutat. Om popular!
Şi dincoace e tot Păunescu. Adrian Păunescu în tinereţe, fără barbă. Aproape că puteam să-l imit, când vorbea la televizor pe vremea lui Ceauşescu. Dar era plictisitor: „Tricolorul, pacea, poporul, Ceauşescu…”
Acela e Dan Nuţu, bătrân ca şi mine, ici Gheoghe Visu, Sergiu Nicolaescu, Ilarion Ciobanu…

Colaje…
–         Am avut de-a face cu artiştii din tinereţe, îşi mângâie amintirile Ion Bârlădeanu din Zăpodeni”…
          Ion Bârlădeanu, cu Dan Popescu  sau fără, a avut şi are mari succese, notate şi de mine, ca să fie ştiute. Prima lui victorie a fost cea din 2009, la Târgul Internaţional de la Basel. La fel în Polonia, în Cehia, la Bratislava în Slovacia sau în Slovenia. La Londra, tot în 2009, lucrările i-au fost expuse alături de cele ale lui Marcel Duchamp. Dar adevărata frumuseţe a succesului său artistic a fost expoziţia de la Paris din 2010. Aici, la Paris, şi atunci, vasluianul meu, născut la Zăpodeni – oare s-a gândit cineva să-i organizeze o itinerantă locală, comunală, municipală sau judeţeană ori să-l fi declarat „Cetăţean de onoare”!? –  a fost primit de una dintre marile dive ale planetei, Angelina Jolie.
– Era în februarie 2010. tocmai mi se deschisese  o expoziţie mare la Paris, nu departe de Centrul Pompidou. Angelina Jolie aflase despre colajele mele. văzuse şi un catalog cu lucrările mele.  I-a plăcut şi a vrut să-l cunoască pe autor. Doar că eu n-am ştiut că am să mă văd cu marea artistă. Cineva din staff-ul ei m-a călăuzit şi însoţit să cunosc diva americană. Locuia într-un hotel uriaş, la etajul trei, unde cineva ne-a deschis, după care am ajuns în camera ei. Ne aştepta. Ne-a primit îmbrăcată într-o rochie de interior, somptuoasă,  despicată tare pe părţi. Când ne-a primit, stătea tolănită cu graţie pe un fotoliu. Era împodobită cu tatuaje. Sfios, m-am apropiat şi i-am sărutat mâinile. Pe urmă, cam stingher şi confuz, m-am aşezat într-un colţ. Actriţa se uita atentă la mine. M-am simţit încurajat… Are nişte buze frumoase, n-o taie nimeni. Şi, nici la zâmbet, care te face să te topeşti. Am discutat despre artă, despre pictori, sculptori şi regizori. M-a întrebat, care dintre ei îmi plac. „Dintre regizori, Pasolini”, i-am spus, şi am adăugat: „Şi să ştiţi, şi eu sunt un regizor mare. Doar că lucrez cu personaje de hârtie!”
Când i-am vorbit de Rafael şi de Leonardo da Vinci, am simţit că am dărâmat-o. nu se aştepta la aşa ceva, de la mine. Ca s-o readuc la discuţie, i-am mai spus că e atât de frumoasă, încât e mare păcat  că Michelangelo nu a sculptat-o, ar fi meritat! Mi-a răspuns, „nu-i nimic, mai bine mă prinzi tu, într-un colaj, Mr. Bârlădeanu!” 
Cât a stat pe o canapea lângă mine, i-am mai arătat nişte colaje, iar ea a desfăcut o sticlă cu vin… „Sante, mademoiselle!”, i-am urat, dar pentru că am simţit că nu ştie limba franceză, am repetat: „Cheers!”, iar ea mi-a zâmbit…
La plecare, am sărutat-o pe obraz. Ea mi-a zâmbit frumos, iar buzele ei… Sclipeau. Ochii îi săgetau!…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5