Satul Cârja, aparținând orașului Murgeni din județul Vaslui, este situat la 1 km vest de malul Prutului, la granița cu județul Galați, fiind alcătuit din Cârja de Sus (partea de nord) și Cârja de Jos (cea de sud). Este cunoscut pentru fermele sale piscicole cu o mare varietate de pește și pentru potențialul natural, cu întinderi de ape și o vastă diversitate a vegetației, care adăpostește, an de an, un adevărat rai al păsărilor acvatice și o gamă largă de viețuitoare terestre.

În timpul invaziei tătarilor din anul 1359, existau doar câțiva locuitori în partea nordică a satului de astăzi; în rest, numai pustietăți în care hoinăreau fiarele sălbatice ce-și aveau adăpostul în bălțile Prutului. Cea dintâi comunitate închegată de pe aceste locuri a fost semnalată în anul 1476, când, după bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, turcii au invadat, din nou, Moldova; atunci, localnicii din satele Brezana, aflat la trei kilometri spre sud de Cârja din zilele noastre, și Crețana, situat aproape de drumul principal Galați – Valea Horincii – Valea Elanului, spre Huși, s-au refugiat către nord, ascunzându-se pe grindurile cu stuf ale bălților din nord-estul satului actual, unde se intra numai cu barca și nu puteau fi găsiți. După încheierea războiului, ei nu s-au mai întors în satele lor, care au dispărut complet, ci au rămas pe marginea bălții, întemeind satul Cârja de Sus, după care s-au extins spre sud, în viitoarea Cârja de Jos.

Prima atestare documentară a satului apare într-un act din 5 martie 1493, din vremea lui Ștefan cel Mare, care soluționa conflictul dintre două fiice ale unui boier pentru moștenirea ce cuprindea și balta de la Cârja. În timpul aceleiași domnii, locuitorii noului sat au primit pământ, cu misiunea de a semnala apariția oricăror dușmani pe aceste meleaguri.

Peste Dealul Elan, cam la 2 km spre vest de satul actual, exista așezarea Adâncata (astăzi, dispărută), unde trăia vechea familie Cârjă, atestată în documente de pe la 1575. Un bătrân din această familie, David, care avea o gospodărie înstărită, a fugit de acolo, sub amenințarea deselor invazii turcești, și s-a așezat pe locul în care, mult mai târziu, au fost construite sediile primăriei și al C.A.P. Cârja, unde și-a înjghebat o nouă gospodărie, dând numele satului.

Localitatea a avut mai multe biserici: cea mai veche, cu hramul Sfântul Nicolae, amplasată în Cârja de Jos, a fost ridicată în anul 1678 de ofițerul rus Nicolai și demolată în anul 2008, pentru ca pe locul ei să fie clădită una nouă, aproape finisată; o alta, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, aflată în centrul așezării, a fost construită pe la anul 1750 de banul Ioan Cârjă, fiind dezafectată în anul 1909 și dispărând după anul 1930; ultima, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, monument istoric, situată în Cârja de Sus, a fost înălțată între anii 1831 și 1833 de protopopul Constantin Vrabie, semnalat din anul 1827 și având moșia aici. Printre cei mai vrednici preoți locali, s-au numărat Nicolae Buța, Gheorghe Vasiliu, Neculai Carp și, în prezent, Silviu-Cristian Coromelcea.

Prima școală din sat a fost înființată în Cârja de Sus, în anul 1867, și în ea predau dascălii bisericii, care nu aveau salarii, fiind plătiți de locuitori; familiile le serveau masa, pe rând, și achitau câte patru firfirici pentru fiecare elev. În anul 1879, a fost numit cel dintâi învățător din localitate, Vintilescu, care a pus bazele unei școli sistematice. În anul 1882, în locul său a venit Ștefan Cașu, fiu al satului, iar, mai târziu, odată cu mărirea numărului de eleve, a fost creat încă un post pentru o învățătoare. După dărâmarea școlii, tot în Cârja de Sus a fost zidită, în anul 1900, o alta din cărămidă, singura care mai există și astăzi. Ulterior, a fost înălțată o școală din chirpici în Cârja de Jos, demolată în anul 1961, lângă ea fiind clădită, în anul 1959, alta din cărămidă, dărâmată, și ea, în anul 2020, din ordinul inconștient al unui primar nechibzuit; aceeași soartă a avut şi căminul cultural, ridicat în anul 1958 și demolat în anul 2017. În sat, au existat și două grădinițe, care, în urma scăderii drastice a numărului de copii (în prezent, 57 de elevi și 30 de preșcolari, la 800 de locuitori – față de 650 de elevi, la circa 1.500 de familii cu peste 4.000 de săteni în anii ’60, când directorul școlilor era profesorul Ioan Bălănescu), au fost desființate.

Florin Bălănescu