IOAN  VASIU  : – Când  și  unde  ați  debutat,  ca  jurnalist ?

IULIAN  CHIVU : – Pentru mine, debutul în presă a fost îndelung amânat, deși  a fost  o  atracție  încă  din anii de liceu, când  am participat la un concurs  al Scânteii tineretului și am luat o mențiune cu un abonament gratuit pe trei luni la ziar. La modul serios, am debutat în literatură  și  mai  apoi  am făcut presă scrisă. Probabil că mulți dintre cititorii  Dumneavoastră  își  mai  amintesc  că prin anii ’70, când începusem eu să caligrafiez, și până în 1989 a funcționat cenzura comunistă, iar eu nu eram nici membru de partid și când am încercat  să merg la Ștefan Gheorghiu să fac ziaristică, de la județeana de partid Teleorman, o tovarășă (Stătescu se numea) mi-a spus cu franchețe comunistă: „Ce  bă, tu ai uitat  al cui ești?” Eram nepotul unui  fost  negustor de vite înainte de 1944. După revoluție (?!), ca absolvent  de  filologie, am  urmat cursurile postuniversitare ale Facultății de Jurnalism  și  Științele  Comunicării din București. Absolveam cursurile în 1993 și imediat am ajuns corespondent al României libere pentru județele  Giurgiu  și  Teleorman, mai apoi, din 1998, pentru Teleorman și Olt  până  în  2005  când  ziarul  trecea  prin problem  de  management, iar eu, din motive de sănătate,  a  trebuit  să renunț la colaborare și să rămân la catedră – munca de jurnalist o făceam simultan cu cea de profesor de limba română la Roșiorii de Vede.

I.V. : – În  ce  împrejurări  ați  debutat,  ca  scriitor?
I.C. : – Ca scriitor, am debutat din studenție, la un ziar județean din Baia Mare, Pentru Socialism; era în toamna lui 1968. Scriam poezie și publicam  în revista noastră studențească de acolo, Nord, iar după absolvire  am  publicat  articole  de  etnologie la ziarul județean Teleormanul – scriam  texte „cuminți”, legate de folclor, de tradiții, dar chiar și  așa, cine  vrea  poate  să  verifice, nu  am  scris  niciodată  osanale, cum  se  obișnuia. Deși  publicasem  destulă  poezie, nu am reușit  să  fac un volum; nu mi s-au pus piedici, dar nu am reușit să deschid ușile cele mai indicate. Și așa m-am consacrat cercetării folclorice cu care am și debutat. Volumul  meu  de  debut a fost o antologie publicată la prestigioasa  Editură  Minerva; era  o antologie de proză populară fantastică – Basmul cu Soarele și Luna (1998). Și cu titlul ăsta am avut probleme: eu am vrut să-i spun „Du-te vreme, vino vreme” și dacă mi s-a  cerut un alt titlu, am dat și mai tare cu bățul în baltă și am propus „A fost odată” ; în  fond, niște  banale  formule  de basm, dar cei care citeau „printre  rânduri” m-au tras de mânecă. Dacă n-aș fi acceptat, eram scos din proiectul de plan editorial. Au urmat, în libertate, după 1990, celelalte titluri  din  portofoliul  meu;  studii de etnologie,  eseuri, critică literară, proză.

I.V. : –  Care  sunt  publicațiile  care, în decursul anilor, au găzduit  materiale  de  presă  semnate  de  dumneavoastră ?
I.C.: – Presă ca atare am făcut numai la România liberă, unde am scris  doar  ce mi-a dictat situația din județele mele și aveam subiecte, slavă  domnului, destule; era vremea legilor proprietății, a punerii în posesie cu terenurile arabile, cu privatizările, cu mineriade, cu tovarășul Iliescu și ai lui. Da. Îmi mai aduc aminte că, în armată, am publicat câteva articole la ziarul Armatei a 4-a, la Cluj, Scutul Patriei, iar asta mi-a ușurat cumva viața de regiment (eram ăla care scrie la ziar). După România liberă, am  lucrat  puțin în colaborare cu TVR2, iar din 2008 până în 2010 am condus un ziar local, Contrasens, apoi am fost cooptat în redacția ziarului  online Națiunea, de unde am plecat la un moment  dat  fiindcă nu am găsit deontologic ca în aceeași pagină unul să scuipe și altul să șteargă. Multă vreme, după aceea, am simțit lipsa unui ziar, dar m-am lecuit  – oricum  puteam  să  public  oriunde  și  orice. Însă, când văd presa de azi (scrisă, câtă mai e, și audiovizuală), îmi piere pofta să mai scriu ceva. Apoi, mie mi-a plăcut  munca  de  teren  și  am  făcut-o cu pasiune, cu  satisfacții  sufletești (bucuria de a da dreptate celui care are dreptate), cu dezvăluiri care trebuiau cunoscute, cu procese în instasnță, cu amenințări, atât  cât  am  putut  să umblu și, fără ingerințe, să-mi fac datoria fața de ziar, însă mai întâi fața de conștiința mea.

  I.V. : – Dacă  ar  fi  să  trageți  linie  și  să  adunați,  câți  ani  ați lucrat  ca  jurnalist ?
I.C. : – Aproximativ 17-18.

  I.V. : – Amintiți  pe cei mai cunoscuți și apreciați jurnaliști români, alături  de  care  ați  activat .
I.C.: – Echipa acelor ani de la România liberă m-a format în completarea  studiilor  teoretice  cu lucruri practice privind competiția știrilor, evenimentele și actualitățile (politice, economice, culturale și mai ales  sociale). Așa  am avut de învățat de la Petru  Ignat, de la Eliade Bălan, de  la Mihai Creangă., de la Traian Dobre, de la Nicolae Prelipceanu, Dan Stanca, de  la  Călin  Stănculescu, l-am putut aprecia cum  se  cuvine  pentru colegialitate pe Cezar Adonis Mihalache de la Ziarul  Națiunea,  și, lucru foarte  important, am învățat  să  fac  fotografii  de ziar. Apoi, într-o redacție se  învăța  lucrul  în echipă  și se consolidau prietenii  neașteptate, dar  reale.

  I.V. : – După  părerea  dumneavoastră  mai  poate fi socotită presa  a  patra  putere  în  stat ?
I.C. : – Domnule Vasiu, dacă ne uităm la televiziunile comerciale, la tabloide, ai  senzația  unui  cor  de  batracieni. Puțini  jurnaliști  de  profesie, dar  și  mai  puține  publicații  neangajate  politic; o spun editorialele, ce să mai spun eu. O inflație de jurnaliști (cu poeții e altceva!), dar puțini știu jurnalism, puțini  fac  media  după  știința ei, ci după „mușchii” lor; o mulțime  de gaițe pe  sticla televizoarelor  care  abia se abțin să nu deraieze  lingvistic  și, astfel, presa  își  pierde din credibilitate, din funcțiile ei  urmărind  cu  orice  preț formarea opiniilor în dauna evidentă a informării, în  dauna  educării civice, culturale, artisitce etc. Da. Și a educării  în spirit national, fără a fi naționaliști, al manierei adresării, al reverenței făra a ne umili, dar mai ales  fără  a terfeli funcții, ranguri, demnități. Auzi: Klaus Iohannis  și Domnul Ciolacu, Domnul Iliescu și Traian Băsescu etc. Și nu mai amintesc de protecția  datelor de interes strategic; dacă  cineva  atrage  atenția, imediat  ne  plângem  de  cenzură, de  limitarea  dreptului  la informare etc. Ori  lucruri de-astea nu se întâmplă  nici  la  spanioli, nici  la  baltici  și  nici  la  unguri. 

  I.V. : – În ultimii ani presa online a luat amploare. Ar putea aceasta  să  ducă  la  dispariția  presei  tipărite ?
I.C. : – Problema  asta  e  în  tot  Occidentul, nu știu la ruși cum o fi, dar în  bună  parte  presa online e binevenită – informația circulă mai repede.  Și  totuși  țările cu veche tradiție și-au păstrat marile ziare în format  tipărit, chiar  dacă  și  ele  sunt  concurate  de  presa  online  care  le fură cititorii, ori asta le obligă să facă cu deosebită competență comentarii, să  facă  prognoze,  să  prevină – lucruri  care nu pot  fi  lăsate pe  mâna  oricui.

  I.V. : Ce  aveți  acum  pe  masa  de  lucru ?
I.C. : – După  tot  ce  am  publicat  până  acum (eseu, critică, proză), mai  am  o  datorie  de  suflet  față de etnologie. Sper  să  fiu  sănătos  cât să pot termina  ce am început. Este vorba  despre un studiu complex, intitulat Ceia lume, un studio  în care se intersectează probleme demitologie, htonologie ,tanatologie, escatologie, apoi de etnosofie, de mistică, de teosofie și neoscientism, de psihomorfism și new age – un domeniu  în care schimbările sunt lente, dar sunt totuși, și ele se cer observate. Documentarea este făcută, însă urmează „incubația” ideilor, finisările  formale… În  condiții  normale, studiul  ar  putea  fi gata  de  tipar cel  mai  devreme  la  sfârșitul  acestui  an, dar  mai  sigur  în  primăvara  lui  2025. Ori, la  fel  de  important  mi  se  pare, Domnule Vasiu, să citesc și să rămân în actualitatea culturală, să fiu actual și, pentru asta, înainte de a scrie, găsesc  mai  important  a  citi. Citesc  orice, fiindcă  și  din  lucrurile de  prisos  se  poate  învăța  câte  ceva.  

   Interviu  consemnat  de  Ioan  Vasiu/  UZPR