Situată în nordul Americii de Sud, Venezuela, cu capitala la Caracas, are o suprafață de 916.445 km. p. și o populație de 26,46 milioane de locuitori în 2020, limba oficială este spaniola. Nicolas Maduro, președintele  Țării este acuzat de SUA de „narco- terorism”iar de lumea europeană de îngrădirea drepturilor și  libertăților cetățenești  și cere ca fiecare femeie să nască cel puțin șase copii. Timp în urmă,  mai multe țări europene – Spania, Franța, Germania, Marea Britanie,  Olanda și Portugalia – i-au cerut președintelui să convoce alegeri legislative anticipate în Venezuela ca urmare a îngrădirii drepturilor  populației.

  Arde, arde nu numai în coasta României, în Ucraina și Rusia, întreg pământul e un pârjol, despre ce se întâmplă în Venezuela povestește Karina Sainz Borgo în cartea sa  de debut literar„ La Caracas va fi mereu noapte”, cu mărturii pe care scriitoarea și jurnalista născută la Caracas, capitala Venezuelei, le face cunoscute ca să aflăm  cum și acolo criza politică și socială a transformat fiecare individ în victima vieții sau în călău, personajul  principal al propriei cărți, Adelaida Falcon este ilustrarea societății năucite de foame, oprimată de bogătașii care, oricând, o poate strivi.

                In romanul de care vorbim, Adelaide Falcon, ca personaj  care întruchipează societatea, nu-și pierde doar mama, ci țara, că iată cum o descrie din amintiri :„Mama era un fachir. O femeie discretă, fără lacrimi, care atunci când mă lua în brațe înălța în spațiul dintre noi două un paradis, un fel de  al doilea pântec cu miros de nicotină și cremă hidratantă”.

                  Intr-o țară în care oamenii devin cu  toții „suspecți și supraveghetori”, iar solidaritatea se manifestă în hoție și jaf, evadarea unica formă de supraviețuire, cum să nu te gândești la mama, la cea care ți-a dat viață. Ca totul, acum. cum să nu înceapă cu ea ?. Astfel este și prezentarea cărții făcute către cititori  în 2019 (El Confidencial), Traducere din limba spaniola,   note de Alina Cantacuzino: „In Caracas, Venezuela, Adelaida Falcon își înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – și se teme că, la lăsarea nopții, hoții vor jefui mormântul. Nici măcar morții nu-și pot afla liniștea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranți în căutarea unei vieți mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? In fiecare zi se așază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. In fiecare noapte își astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăștiate de forțele de ordine asupra protestatarilor. Când niște femei care se dau drept revoluționare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supraviețui într-o țară ce alunecă în anarhie, unde cetățenii par tot mai învrăjbiți unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean și un memento terifiant al felului în care lumea așa cum o știm se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noștri.”O poveste tulburătoare, scrisă cu mare forță, pe cât de disperată, pe atât de actuală”, scrie Kirkus Reviews; „Proza admirabilă a Karinei Sainz Borgo dezminte realitatea brutala a prăbușirii societății civile pe care o dezvăluie în această puternică perspectivă literară asupra Venezuelei sfâșiate de conflicte”, notează Booklist:;”O poveste universală… Cu o voce care păstrează un echilibru perfect între răceală și melancolie, ca a unei jurnaliste care caută și descoperă realitatea în ficțiune, Karina Sainz Borgo spune o poveste care nu mai este a ei, ci a devenit deja a noastră”  citim la Repubblica; „Vocea unei conștiințe… Un roman scris într-un stil sobru, concis, direct, de o extraordinară forță expresivă. Pur și simplu magistral”  scrie despre cele 232 de pagini Fernando Aramburu, El Mundo.

          În recviem pentru, încă, o ȚARĂ – La Caracas va fi mereu noapte –  de Karen Sainz Botgo citim păreri care ne deslușesc „Între elegie și cântec funerar, ni se transmite,  romanul Karinei  e ca un scrâșnet de dinți, ca o palmă dată unui loc ce și-a pierdut identitatea, mutilat de un regim politic care a pustiit deopotrivă oameni și realități. E un șfichiuitor adio cu atât mai tragic, cu cât, oricât ar încerca, cel care pleacă, chiar dacă e hotărât să nu mai întoarcă vreodată capul, știe că va duce cu sine răni ce nu se vor vindeca niciodată. Și nu sunt doar rănile sale, ci și cele ale unei întregi națiuni transformate într-un infern colcăind de violență, de moarte, de putreziciune umană. O națiune prinsă în cătușele de fier ale unui regim în care a muri e mai simplu decât a supraviețui. Chiar și atunci când mori împușcat pe stradă, cu țeasta zdrobită pe trotuar, sufocat de gaze lacrimogene, bătut și torturat în închisori, fără medicamente în spitale sau fără mâncare în propriul apartament, chiar și atunci când trupul îți este pus în pungi de plastic și aruncat în gropi comune sau sfârtecat de bombe artizanale, carbonizat sau, pur și simplu, dat dispărut…

            …Pe străzile din Caracas se moare mult. Peste tot în Venezuela din romanul Karinei Sainz Borgo se moare mult. Și formele morții sunt nesfârșite. Există o moarte a trupului și o moarte a sufletului. A tot ceea ce mai e omenesc în tine. E moartea care transformă oamenii în animale de pradă, îi adună în haite care susțin regimul pentru un pachet de mâncare, femei și bărbați ce nu cunosc decât glasul violenței. E moartea care trece prin toți și îi împinge pe unii să facă speculă pe piața neagră cu orice lucru de strictă necesitate, răpește copii și adolescenți, le vinde sufletul și îi obligă pe alții să iasă în stradă, deși știu că vor fi arestați, să își plângă morții și dispăruții sau să renunțe la orice speranță. Pentru că nu pare a exista niciuna. A umili sau a fi umilit, a ucide sau a te lăsa terorizat, a susține sau a tăcea, tot forme de a muri, în viață fiind, sunt. Ca să supraviețuim, am ajuns să facem lucruri pe care nu ne-am fi închipuit vreodată că le vom face: să-i prăduim pe ceilalți sau să tăcem, să sărim la gâtul lor sau să ne ferim privirea…

               Adelaida Falcón, devenită Aurora Peralta, se desparte de sine și de propria țară pentru că nu i se dă de ales. Sau pentru că a avut de ales și asta a reprezentat o adevărată minune în Bolgia care ajunsese să fie Venezuela sub conducerea Comandantului și a mișcării Fiii Revoluției. Iar ea alege să se agațe de această șansă pentru a nu sfârși cu un glonț în cap, ca alte mii de compatrioți. Între femeia care a fost și cea care se privește în oglinda liftului unui imobil din Madrid în care urmează să se prezinte drept Aurora Peralta, nepoata Franciscăi Peralta, defila un șir întreg de spectre. Ale celei care a fost 38 de ani ea însăși, ale oamenilor pe care i-a cunoscut, ale celor pe care i-a lăsat în urmă, ale tuturor chipurilor pe care le-a văzut pline de răni și de sânge în ziare, ale bărbaților și ale femeilor despre care a auzit vorbindu-se. Spectre din care se compune identitatea de acum a unei națiuni. Adelaida Falcón nu privește înapoi cu mânie, cu disperare, cu jale. Nu vrea să mai privească vreodată înapoi, către noaptea care nu se mai transformă în dimineață la Caracas. Se uită doar înainte, chiar dacă nu știe ce o așteaptă, chiar dacă asta înseamnă să nu mai fie ea, copila și apoi tânăra crescută printre cărți de femeia care a plecat din Ocumare, orășelul îmbibat în aer sărat, cu fructe zemoase și prune acre, pentru că a vrut altceva de la viață decât femeile din neamul ei. Chiar dacă, pentru Adelaida Falcón, asta înseamnă să-mi pierd existența și să o cedez versiunii care trebuie să prindă viață în zilele ce urmau în vocea mea, în amintirile mele, în modul meu de a reacționa și a dori, în alura mea…

               … Cronica unei perioade de agonie este ceea ce realizează în romanul ei Karina Sainz Borgo. E consemnarea ororii și a violenței în formele ei paroxistice, aceeași violență de care  nicio țară din America Centrală și de Sud nu a scăpat, despre care aduc mărturie atâtea voci ale literaturii sud-americane. Pentru a nu uita că răul, abominabilul, crima au fost plaga ce a cuprins zeci de ani spații nesfârșite din întreaga lume. Că ele nu au avut un centru de iradiere, că nu s-au oprit la o regiune, la un continent, că luptele de gherilă și dictaturile militare, sărăcia cumplită, corupția și dezumanizarea au adus noaptea (și) în Caracas…

          …Mama și cu mine,recviem, fuseserăm ultimii locuitori ai lumii care încăpuse în această casă, acum amândouă  muriserăm – și mama, și lumea, și ȚARA – o realitate sumbră, care te înghite treptat; o țară măcinată de represiune și politici economice dezastruoase, o măcelărie națională, în care jafurile, gropile comune, tomberoanele incendiate, cruzimea, moartea te întâmpină la tot pasul. Și două femei singure, care nu se aveau decât una pe cealaltă. Mamă și fiică, împărțind aceeași viață și același nume, Adelaida Falcón. În țara în care bărbații intrau și ieșeau din viața femeilor, urmând neștiute legi de veacuri, iar acestea își creșteau singure pruncii, cu trupurile încovoiate de trudă. În țara în care metisajul își avea originile în alcovurile conchistadorilor spanioli. Două femei cu prea puține rădăcini. Pentru a simți mai puțin dureros orice lovitură din afară. Moartea mamei înseamnă dispariția definitivă a tot ce cunoscuse Adelaida până atunci în țara în care a trăi se transformase în a pleca la vânătoare și a te întoarce viu acasă. În asta constau acțiunile noastre cele mai elementare, inclusiv cea de a ne îngropa morții. Totul înseamnă corupție, totul se poate  cumpăra cu munți de hârtii care nu mai au nicio valoare și totul se poate fura. În orașul în care a ieși pe stradă după șase seara devenise o modalitate de a te juca cu moartea. Care putea să vină de la o împușcătură, de la o răpire, de la un furt. Pe de o parte, corupție și jaf, pe de alta, spaimă. Pe de o parte, liniștea apăsătoare a zilei, căutarea continuă a ceva sau așteptarea unor vești despre cei dispăruți, pe de alta, violențele din timpul nopții. Grupări politice și gloate scăpate de sub control de către guvern, ieșite să întrețină spaima și să mențină ordinea. Singura ordine posibilă: a haosului și a terorii…

          …Ne-au promis că nimeni, dar nimeni  nu avea să mai fure, că fiecare va avea  casa visurilor sale, că nimic rău  nu se va mai întâmpla. Ne-am săturat de promisiuni pentru că în orașul  acela în care nu se întâmpla nimic ne luptam pentru ca să avem un loc să murim, să fim înmormântați ca oamenii-oameni. Acestei țări i se opune o alta. Amintirea ei e reconstituită din câteva episoade și din câteva chipuri din copilăria și din tinerețea Adelaidei Falcon, din viața mamei și a surorilor ei, dar și din cântecele pe care fetița le învățase în Ocumare, orășelul din statul Aragua, cântece îngânate de toți, ce păstrau realitățile altor timpuri. La fel de nedrepte, de fragile, de pline de efort și de durere. Multe dintre aceste cadre recompun o lume ce trăise pentru un timp o undă de speranță. În Venezuela anilor `50, în care chilieni, argentinieni și europeni, în special spanioli, vin și descoperă o țară scăldată în lumină, cu gust dulce de melasă și de sucuri dense ale unor fructe plesnite de prea mult soare, în care oricine își poate încropi o viață nouă. Stabilind o barieră fermă între dincolo, țara din care vine, bântuită de violența unor regimuri dictatoriale sau de spectrul sărăciei, și acest pământ primitor, cu oameni al căror sânge devenise de-a lungul veacurilor atât de amestecat și a căror limbă înmuia orice consoană, promițând parcă, odată cu victoria revoluției, un trai mai bun. Dincolo însemna trecutul. Un loc din care părea că putuseră pleca doar cu condiția de a nu-i mai rosti niciodată numele. Un cuvânt care pulsa ca ciotul unui braț amputat. Dar Venezuela aceasta dispare treptat, îngropată în promisiuni din care nu au rămas decât luptele de stradă și dorința fiecăruia de a supraviețui cu orice preț. În țara Comandantului Președinte – așa cum i se spunea liderului revoluționarilor după cea de a patra victorie electorală (președintele Hugo Chávez, niciodată numit însă), motocicliști care făceau parte din trupele de infanterie, Frații Revoluției și femei ivite de nicăieri, semianalfabete  și cu trupuri mătăhăloase, abrutizate de viața dusă anterior și gata să facă orice, cu toții purtând tricourile roșii ale regimului aflat la putere, instaurează legea junglei pe străzile din Caracas și în toată țara. Legea celui puternic în fața celui slab. Legea celui care poate viola, tortura, ucide, profana la adăpostul unui regim corupt, putred. Legea fărădelegii…

                   …Despărțirea de o țară și drumul sinuos, dramatic, al întâmplărilor absurde și violente care au condus către ea. Un trup găsit fără suflare, lipsa oricărei posibilități de a mai recupera ceva din propria viață, un șir de evenimente deopotrivă teribile, fără sens și încărcate de vinovăție e ceea ce urmărește Karina Sainz Borgo în acest roman, într-o reconstituire cu mijloacele ficțiunii a colapsului venezuelean. Din care pulsează permanent violența și o nesfârșită dezamăgire, în care se strecoară prea puțină lumină și niciun fir de speranță. Oboseala, exasperarea Adelaidei Falcón sunt cele ale unei întregi națiuni. Plecarea ei e o fugă, e rătăcirea vânatului care știe că, dacă s-ar opri fie și pentru o clipă din drumul pe care s-a întâmplat să apuce, ar fi sfârtecat cu sânge rece. E tăierea cordonului ombilical și o mărturie despre ceea ce oamenii pot face altor oameni, despre ceea ce poate ajunge o țară când lasă noaptea să cuprindă totul”…

             Karina Sainz Borgo s-a născut în 1982, la Caracas. Şi-a început cariera de jurnalistă în Venezuela, scriind pentru cotidianul El Nacional. În 2006 a emigrat în Spania, unde a colaborat la ziarul Vozpópuli şi la revista literară Zenda. A publicat volumele de articole Tráfico y Guaire (2008) şi Caracas Hip-Hop (2008). La Caracas va fi mereu noapte (La hija de la española), romanul său de debut, a fost un fenomen editorial, fiind vândut în douăzeci şi şase de ţări. În 2021 Karina Sainz Borgo a publicat romanul El Tercer País.

          Iată  un fragment din el care înseamnă popularizare:
„Mama zice că m‑am îngrășat“, scrisese Aurora Peralta – alt personaj ? – într‑o însemnare mai veche dintr‑un jurnal pe care îl găsisem în sertarul noptierei. Era ascuns de parcă s‑ar fi temut că ar fi putut să îl citească cineva. Un caiet albastru pătat ca un așternut pe care urinase cineva. Era plin de notițe cu explicații sumare : schițe de adolescentă mistuită de resentimente pe măsură ce se apropia de floarea vârstei și care se domoliseră în resem­narea vârstei adulte. În ritm de o frază pe zi, Aurora Peralta ar fi putut ajunge la optzeci de ani și tot i‑ar mai fi rămas pagini albe în jurnal.

            „Azi sunt tristă.“ „Aseară n‑am cinat.“ „Nu vreau să merg la restaurant.“ „Mama bate câmpii.“ „Iar m‑am îngrășat.“ „Umorul mamei e insuportabil.“ „Azi am fost la bingo.“ „Nu vreau să vorbesc cu nimeni.“ „Urăsc când mă ceartă mama.“ „Azi mama a vrut să ieșim, iar eu nu. Ne‑am certat.“
Mai mult decât sentimente, Aurora Peralta așternea inventarul de stări de spirit ale cuiva care nu că se supunea, ci vegeta. Foarte rar se referea la ceva care să fi depășit universul propriei sănătăți, al contrelor cu maică‑sa sau al restaurantului, unde era din ce în ce mai mare nevoie de ea.
Însemnările din ultimii ani ofereau o imagine încă și mai cețoasă despre cine era sau ce își dorea Aurora Peralta. Ceea ce reieșea foarte clar era că nu îi plăcea deloc restaurantul și cu‑atât mai puțin să lucreze împre­ună cu maică‑sa. „Azi a trebuit să prăjesc optzeci de empanadas.“ „Mama o să meargă azi la sediul partidu­lui ca să gătească. Nu vreau să merg. Nu sunt o servi­toare.“ Descrieri de un rând sau două, scrise cu profund dispreț la adresa modului umil în care maică‑sa își câștiga existența. Plictiseala era mult mai mare decât sila pe care i‑o trezea afacerea în sine.
Boala Juliei Peralta, pe care ea o descria doar ca fiind un cancer, căpăta în jurnal atributele unei ființe. Ale unui individ cu voință. Ceva asemănător unei rude care se mutase cu ele și căreia ea îi atribuia stări de spirit. Totul era scris într‑un fel precar, aproape teatral, ca de copil care se joacă cu două sticluțe cu suc și dă glas unor obiecte inanimate.

           „Astăzi cancerul a fost rău cu mama, a țintuit‑o la pat. Eu am deschis și am închis restaurantul; rău.“ „Cancerul s‑a purtat mai frumos, mama s‑a ridicat din pat.“ „Azi cancerul și‑a făcut de cap, n‑am putut deschide. La clinică toată ziua, mi‑e milă de mama. Dar e numai vina ei că s‑a îmbolnăvit, că a stat tot timpul închisă în cuptorul ăla. Bine înseamnă să nu trebuiască să prăjești nimic.“

             Puține obiecte interesante printre lucrurile pe care le‑am găsit în camera Aurorei. Nu părea să citească cine știe ce. Pe raft erau câteva cărți, cel mult două‑trei romane de Isabel Allende și un exemplar din Doña Bárbara, clasicul roman național. Nici muzică nu părea să asculte. Îi plăcea, asta da, să decupeze știri din ziare. Avea colecții întregi, fără nici o legătură între ele. O rețetă de lapte de pasăre, una de orez cu lapte și alta de profiterol lângă programul zilnic al telenovelelor care se dădeau la televizor. Se putea reconstitui istori­cul dramatic al unui deceniu întreg pe baza arhivei ei. Aurora părea să sufere la fiecare final de episod, căci sublinia cu pixul rezumatele redactorilor. Finaluri care mie mi se păreau unul și același, dar pe care ea le marca drept nemaipomenite.

            Când am ajuns la cel de‑al treilea dosar cu tăieturi, am încremenit. Aurora păstrase între tăieturile ei ima­ginea soldatului mort pe trotuar, aceeași pe care o văzu­sem și eu de ziua mea și pe care o păstrasem multă vreme. Am desfășurat coala tipărită ca să mă mai uit la imaginea acelui băiat cu sprâncenele scăldate în sânge. După modul în care era împăturit ziarul, am înțeles de ce păstrase Aurora acea fotografie : se găsea pe o pagină de copertă, adică o singură coală care conține prima și ultima pagină, cea unde de obicei se publicau recen­ziile tv. Pe partea cealaltă a ziarului care vorbea despre prima revoltă socială din țara în care crescuserăm amândouă, se găsea – subliniat corespunzător – ferpa­rul actriței Doris Wells, Fiara. Doamna Wells era un fel de femeie fatală mult visată, rebela elegantă, cea care îi îngenunchea pe toți cu sprâncenele ei groase și cu pletele‑i aurii. Eu păstrasem știri despre moartea unei țări, ea despre cea a unei actrițe de telenovele. Ambele au fost niște ficțiuni”.

          Alt fragment:
„… am mâncat pui la grătar cu hallaquitas de porumb. Aveam furculiţe de plastic şi şerveţele de hârtie aspră, un prânz rapid înainte de a porni înapoi spre Caracas.
Era cald şi cicadele cârâiau ca nebunele, invocând ploaia cu zgomotul picioarelor pe care le frecau de zor unele de altele. Mirosea a butan, a benzină, a ulei de motor şi a friptură de porc.
—    N-ai de gând să laşi odată oul ăla din mână nici măcar cât mănânci? a izbucnit mama. Nu păţeşte nimic dacă îl pui o clipă deoparte şi mănânci şi tu ca oamenii, cu tacâmuri şi şervet, te rog, fă-mi pe plac.
—    Dacă îi dau drumul, poate să se rostogolească şi să cadă. Şi are să moară puişorul dinăuntru.
—    Ca puiul să iasă, are nevoie de căldura cloştii. Oricât l-ai obloji tu în palme, nu va creşte.
—    Ba da, o să crească. O să am un puişor gălbior. O să vezi.
Am lăsat bucata de carne de pui în farfurie şi am ciugulit fără prea mare tragere de inimă o jumătate de hallaquita. Am strâns farfuriile de plastic şi le-am aruncat la un tomberon plin cu resturi de carne de porc, cârnaţi, ba chiar şi o banană coaptă pe care şi le disputau nişte câini maidanezi înfometaţi.
Am trecut pe lângă un şir de tarabe unde se vindeau pluşuri pline de praf şi de grăsime, bilete de loterie şi casete cu muzică populară. M-am oprit în faţa unei tarabe pline cu dulciuri…”

          Și altul : Fragment, cel cu mersul la brutărie, după pâine.
„Mă dusesem la brutărie pentru a cincea oară în decurs de trei zile, dar brutarul se uita la mine de parcă atunci mă vedea prima dată. Făina nu sosise nici săp­tămâna asta. Lângă mine, două femei cărau sacoșe care depășeau cu mult rația zilnică de foame pentru care stăteam la cozi interminabile ca, până la urmă, să nu mai apucăm nimic. Luaseră pâinea pe care alții, oricât de devreme s‑ar fi trezit sau oricât de mult ar fi așteptat, nu o puteau duce acasă.
Am urcat pe bulevardul Baralt cu gândul la broaștele albe care se lipeau ca niște pietre de plasele de țânțari de la pensiunea Falcón din Ocumare de la Costa. Creaturi care‑mi trezeau amintiri neplăcute și care acum îmi reînviau în minte ca niște sughițuri ale inimii. Semănam cu ele. Femele cu piele urâtă care‑și depuneau ouăle în plină vijelie.
Am ajuns în fața ușii abia târându‑mi picioarele. Am răsucit cheia, dar broasca nu se deschidea. Am împins înainte și înapoi. Am mișcat butucul, am zgâl­ţâit clanța, am forțat. Încuietoarea avea niște zgârieturi. O schimbaseră. Și‑atunci mi‑am adus aminte de saltele, de nopțile de dormit la cort, de motociclete, sicrie, vânătăi, bătăi cu găleți și cozi de mătură. Frica m‑a prins în ghearele ei și mi‑am dat seama că era deja prea târziu. Casa! Singurul lor scop fusese să invadeze unul câte unul toate apartamentele din bloc. Banda de femei care își făceau veacul în Plaza Miranda era, de fapt, un comando de ocupație. „Fir‑ar să fie!“ Mi‑am pipăit inte­riorul coapsei. Era umed. Am încercat să mă țin să nu mai picure urina și să‑mi păstrez cumpătul.

            M‑am lăsat pe vine, atentă la umbre sau pași. Nimic. Nu eram în stare să desluşesc nimic în haloul palid al luminii de la intrare. Cu palmele încă între coapse, am coborât repede până în ușa mare a blocului și am stat la pândă. După un timp a apărut un grup de cinci femei încărcate de sacoșe, mopuri și pachete cu mâncare legate cu sfoară, având imprimat logoul Ministerului Alimentației, o altă invenție prin care Fiii Revoluției dădeau de mâncare în schimbul sprijinului politic.
Femeile au intrat în clădire folosind o cheie dintr‑un mănunchi pe care‑l aveau la ele. Toate purtau uniforma milițiilor civile: un tricou roșu. Părea că le fusese dis­tribuit un lot de tricouri de mărimi mici. Jeanșii strâmți le scoteau în evidență picioarele groase, care se termi­nau cu niște glezne butucănoase și tălpi vârâte în san­dale de plastic. Erau negricioase și cu părul hirsut prins în coc.

                M‑am dat puțin înapoi ca să le spionez din spatele unui arbust de Dracena și a  unor ferigi uscate, uitate de‑o veşnicie pe holul de la mezaninul blocului. Nu era cine știe ce ascunzătoare, dar undeva tot trebuia să mă ascund. Îmi simțeam obrajii arzând și chiloții reci. Tot mai scăpam urină pe măsură ce disperarea mă cuprindea din ce în ce mai tare. Frica mă rușina și mă dădea de gol.
Grupul de femei nu avea un lider sau, cel puțin, nu aparent. Le‑a trebuit aproape o oră să‑și mute pernele și cutiile până la intrarea în clădire. Unele se crăcăna­seră peste cutiile cu alimente pe care le foloseau pe post de taburete sau de hamace. Nu păreau să se gră­bească, ba chiar dădeau impresia că trag de timp. Unele se holbau la telefoanele mobile din ale căror ecrane tactile ieșea o muzică stridentă, altele flecăreau și se văitau din pricini diverse.
— Roiner, ăla din Barinas, îl cunoști, a plecat la San Cristóbal.
— Cum așa?
— Păi, de ce crezi, fă, proasto? Acolo benzina să vinde mai scump. Din două bidoane dă benzină să scoate cu un bacs dă bere. Și contrabanda îi mai bine, cică. Că‑i mai puțină concurență.
— A naibii javră! Și, noi, nimic, hă?
— Tacă‑ţi fleanca dacă nu vrei să ţi‑o mut din loc că urât mai vorbeşti.
— Și ce i‑au dat să facă împuțitului ăla acolo, pă frontu’ din Negro Primero?
— S‑a terminat cu frontu’ d‑acolo.
— Cum aşa?
— Da’ io de unde să știu?
— Ia vezi, Vendy.
— Wendy, fato, Wendy, nu Vendy.
— Mă rog, cum zici tu… N‑o strigi pe Mareșală?
— Da’ mai așteaptă, femeie. Că ne‑o zice ea când o fi să trebuiască să mutăm tot calabalâcu’…
— Și noi ce căcat facem pân’ atuncea?
— Ce facem ș‑acuma: așteptăm.

           La Caracas va fi mereu noapte”, de Karina Sainz Borgo, este unul dintre cele mai noi titluri de la Editura Polirom, și anume „La Caracas va fi mereu noapte” de Karina Sainz Borgo, note de Alina Cantacuzino,  romanul spune istoria Adelaidei Falcón, o femeie care are curajul de a aștepta moartea în inima Venezuelei, acolo unde fii Revoluției au pornit un adevărat iad. Romanul în sine descrie Istoria  zbuciumată a unei națiuni care a rătăcit  busola interioară care ar fi putut să o salveze, scrie și Mihaiela Pascu-Ochină în Suplimentul de cultură a Polirom și Ziarul de Iași, mai 2022. În fond, lucrarea Karinei este speranța la viață a unei justițiare mereu atașată celor învinși dar rămași pe baricadele luptei…

          Ion N. Oprea, Iași, 23 mai 2022.