La Cernăuți, Ziua Limbii Române

               Fiecare popor are limba lui pe care o preţuieşte şi o ţine mai aproape de inimă decât oricare alta. Aşa că ce rost ar avea sărbătorirea unei zile a acelei limbi? Când vorbeşti limba ta în ţara ta fără nici o piedică sau pericol nu vezi de ce să-i închini osanale şi sărbători. Aşa se explică de ce până de curând sărbătoarea dedicată limbii noastre nu a figurat în calendarul nostru. Răspunul se poate afla cel mai bine călătorind în acele ţinuturi unde limba poporului locuitor a fost îndelung prohibită, oprimată, chiar interzisă, ameninţată de riscuri majore şi, de fapt, a fost un simbol al pierderii independenţei naţionale, rezultat al cunoscutelor evenimente istorice care au trunchiat tragic trupul ţării noastre. Am fost la Cernăuţi de-a lungul timpului, în acele vremi când puteai vorbi româneşte doar pe după colţuri cu câte o bătrânică ce  privea speriată în jur când îţi răspundea pe şoptite în grai românesc. Am participat apoi la prima ediţie a sărbătoririi limbii, în 1990. Recitindu-mi azi reportajul de atunci, îmi amintesc de entuziasmul debordant al conaţionalilor în rândul cărora defilam curajos prin centrul oraşului într-un uriaş şuvoi omenesc, priviţi cu uimire ostilă de pe margine de ceilalţi care s-au redresat rapid şi ameninţător şi au trecut la boicotarea zgomotoasă şi trâmbiţată (la propriu!) a cântecelor noastre româneşti ce răsunau puternic în decorul verde al arenei.

           De curând am participat din nou, ca şi în ceilaţi ani, la sărbătoarea cernăuţeană a limbii noastre, după ce trimisesem mai întâi programului naţional al sărbătoririi, în chip simbolic, filmul intervenţiei pe care am susţinut-o la Ipoteşti, considerând că nu se poate celebra fiinţa Limbii Române fără evocarea ziditorului său cel mai luminat, Eminescu. Lucrurile sunt acum mult schimbate în nordul Bucovinei faţă de acea primă ediţie memorabilă. La sediul Societăţii pentru Cultură Românească « Mihai  Eminescu » s-au reunit delegaţii din mai multe localităţi din ţara mamă, salutând evenimentul şi participând la expoziţia de carte românească, la care şi-au sporit substanţial contribuţia şi autorii locali. Pe acele rafturi şi-a găsit locul şi albumul judeţului vecin Botoşani unit prin traiectoria eminesciană. Doar că toată manifestarea s-a înghesuit tot în micul spaţiu de la parterul Palatului Românesc, altădată proprietate a Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina aceea  pe care, datorită anvergurii activităţii sale patronal culturale, am numit-o într-o carte dedicată ei, o adevărată Academie a Nordului. Apoi am depus flori cu toţii, rânduiţi în delegaţii reprezentative, la statuia lui Eminescu fără să ne ameninţe nimeni. Spectacolul care a urmat, organizat cu efort şi osârdie de către conducătorii Societăţii culturale ”Mihai Eminescu”, în frunte cu Vasile Bâcu, s-a desfăşurat pentru prima dată, pe scena somptuosului Teatru Naţional, numit odinioară “Vasile Alecasandri”, şi a prezentat dansuri populare, cântece corale ale ansamblurilor din zonă, dar şi impresionante evoluţii solistice, discursuri percutante precum cel al doamnei Consul General Eleonora Moldovan, al mereu vituperantului Dumitru Covalciuc sau al ubicuului poet-luptător Vasile Tărâţeanu, azi membru de onoare al Academiei Române, cel care a îndemnat românii să opteze pentru învăţământul în limba maternă, beneficiind de legea ucraineană, acum permisivă faţă de minorităţi. Noutatea a fost să aflăm astfel că sub acest aspect opţiunea localităţilor care s-au luptat decenii întregi pentru a dobândi acest drept, n-a fost pe măsura aşteptărilor. Calitatea  spectacolului a fost una mult sporită faţă de stadiile de altădată, atât din punct de vedere artistic, al acurateţii limbii, cât şi al organizării regizorale, chiar dacă, pe alocuri, costumaţia naţională de scenă nu a fost cea românească. Finis coronat opus, recitalul lui Tudor Gheorghe, rapsodul şi “profesorul de literatură română“ al tuturor ţinuturilor româneşti, a încheiat spectacolul într-un tonic crescendo de emoţie colectivă de nimic perturbat.

          Aşadar, azi agresivitatea şi riscul fizic concret de odinioară a rămas doar amintire, iar împlinirea idealului de păstrare a limbii naţionale depinde, acum, în epoca demonstrativă a drepturilor democratice, în mod preponderent de consecvenţa, hotărârea şi, în ultimă instanţă, de interesul pragmatic şi personal al conaţionalilor noştri trăitori în (totuşi!) altă ţară cărora ţara-mamă le trimite prin mesageri sufletişti, buchete de flori o dată pe an, la sărbătoarea limbii noastre.

Textul mai poate fi vazut:http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Editorial/2013-09-19/Sarbatoare+romaneasca+la+Cernauti.html

Foto: DO