Sărbătoare sumbră la Cernăuţi

Există oameni care au o anume cultură a evenimentului, un anume simţ de a recepta/detecta locul unde, ca o pradă, istoria se rostogoleşte. Nu mă număr printre astfel de privilegiaţi ai destinului şi – tocmai pentru că ştiu că momentele în care am luat/iau parte la istoria de dincolo de rutina cotidiană sunt limitate – am găsit de cuviinţă să dezvălui un moment cu o semnificaţie aparte. Despre ce este vorba? În pragmatismul gazetăresc, ,,momentul” s-ar putea revela astfel: Cernăuţi, 12 septembrie 2010 – fastuoasă manifestare de simţire românească, sub semnul omagierii limbii române. ,,Sărbătoarea limbii române”, eveniment, ajuns la ediţia XXI, a adunat, alături de circa 1500 de persoane, aparţinând minorităţii româneşti din Ucraina şi mici delegaţii din câteva judeţe româneşti. În ceea ce mă priveşte, alături de suceveni, ieşeni, arădeni şi târgmureşeni, am reprezentat judeţul Botoşani împreună cu istoricul Gică Manole, directorul Casei Corpului Didactic Botoşani.

Intrând în substanţa evenimentului, trebuie să precizez că întregul eveniment s-a ,,hrănit”, aproape în întregime, din seva lui Eminescu. Încă de dimineaţă, desfăşurarea de forţe româneşti a prins contur o dată cu pelerinajul la statuia lui Mihai Eminescu de la Cernăuţi, realizată de sculptorul Dumitru Gorşcovschi, unde participanţii au adus flori, în semn de veneraţie pentru contribuţia marelui poet la dezvoltarea culturii române.

Copleşitor pentru mine – aflat pentru întâia oară în nordul Bucovinei, în ţinutul românesc smuls abuziv de puterea sovietică acum 70 de ani – nu a fost doar impresionantul număr de localnici prezenţi la eveniment, ci, mai ales, calitatea programului artistic susţinut, la Palatul Tineretului, de către ansamblul vocal-folcloric ,,Perla”. Cântecele şi versurile inedite, din repertoriul poeţilor români din Ucraina, au dat savoare şi consistenţă spirituală demersului elitei româneşti de la Cernăuţi, care şi-a propus păstrarea şi revigorarea limbii române.

Am avut şansa/ocazia ca, alături de Gică Manole, să interacţionez cu o parte a acestei elite. Voi menţiona câteva personalităţi, cărora directorul CCD Botoşani le-a smuls şi câte un interviu pe care l-am imortalizat pe peliculă: poetul Vasile Bâcu, preşedintele Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” Cernăuţi, Ion Popescu, deputat al Partidului Regiunilor în Rada Supremă a Ucrainei şi vicepreşedinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei pe problemele minorităţilor, poetul Arcadie Opaiţ, preşedintele Ligii Apărării Drepturilor Românilor din Ucraina, Vasile Tărâţeanu, proaspăt membru al Academiei Române, Petru Grior, preşedintele Societăţii ,,Golgota” din Regiunea Cernăuţi şi istoricul Dumitru Covalciuc.

Totuşi, concluziile care se desprind atât în urma interviurilor, cât şi a discursurilor tuturor reprezentanţilor minorităţii româneşti din Ucraina se descifrează doar dacă depăşim fastul unei manifestări culturale excelent organizate. Odată desprinşi de strălucirea evenimentului descoperim – săpând întru românismul din spaţiul ucrainean – absenţa unei librării româneşti, ca şi inexistenţa presei în limba română (cele câteva ziare româneşti, de două ori patru file, precum ,,Arcaşul” ori ,,Libertatea cuvântului” se distribuie pe lângă biserici ori ,,pe sub mână”). Dar sumbrul atmosferei e încă la început! Am realizat acest fapt chiar la sediul Societăţii ,,Mihai Eminescu”, acolo unde, în naivitatea-mi, am încercat să abordez cu Vasile Bâcu subiectul dureros al pierderii Bucovinei de nord, de acum 70 de ani, fără să realizez că ,,băieţii” îl flancau pe poet, iar acesta, realmente îngrozit, căuta să dizolve subiectul… Fireşte, n-am insistat, însă am înţeles că, în Ucraina de azi, manifestările culturale ale minorităţii româneşti sunt atent monitorizate, iar românii de dincolo cunosc sau au fost ajutaţi să conştientizeze acest adevăr.
Să enumăr şi alte elemente care confirmă puţinătatea elementelor de factură românească în Bucovina de ,,dincolo”? E suficient să vezi cum se subţiază Codrul Cosminului gloriosului Ştefan sau, mai ales, cum dispar şcolile româneşti şi înţelegi tragedia unor români supuşi unui constant/agresiv, proces de deznaţionalizare pe care, insidios, statul ucrainean îl practică.
Acelaşi stat ucrainean însă vrea să salveze aparenţele, acceptând şi încurajând manifestările culturale ale minorităţii româneşti, deoarece acest fapt ,,dă bine” în Europa. Este mai mult decât evident că statul român este la curent cu dramele românilor de dincolo, însă, în virtutea unui stupid imobilism, nu întreprinde nimic pentru fraţii noştri români din Ucraina. E atât de dificil pentru România să prezinte în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei modalităţile prin care minoritatea românească este discriminată de vecinul din nord?

Ştiu că, dincolo de toate, avem şi imense dificultăţi economice, însă sunt convins că, dacă statul român este indiferent la durerea românilor de dincolo, noi, cetăţenii simpli ai acestei ţări, putem găsi pârghiile prin care să sprijinim cu ceva românismul din spaţiul ucrainean. Cum? De pildă prin donaţii de carte românească – cărţi de Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Preda, Eliade etc. – care să ajungă la elevii din şcolile româneşti din Ucraina prin toţi cei care cred într-un astfel de demers. Abia atunci am putea vorbi, în Ucraina, de o sărbătoare a limbii române, nu-i aşa?
Nu cred că aici, în Ţară, am devenit, asemenea statului român, cu toţii surzi! Mă înşel?!…