Evandro Rossetti s-a născut la 19 septembrie 1949, la Roma. Este căsătorit și are un fiu. A absolvit Facultatea de Stomatologie a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. A fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra” (1975-1979), cu care a susținut sute de spectacole în țară, după care a concertat și în Italia. A fost prezent în numeroase emisiuni de radio și de televiziune, precum și în presa scrisă, figurând în diverse lucrări de specialitate. Este autorul compact-discurilor „Cosma Răcoare… și alte povestiri” (2012) și „Nimeni nu e singur de Crăciun” (2017), apărând și pe albumele-compilație ale Cenaclului „Flacăra” „Oameni de zăpadă” (volumul 6, 2007) și „Front fără învingători” (volumul 12, 2008). A primit Premiul toamnei (1975) și Premiul încrederii (1975) ale Cenaclului „Flacăra”, precum și Premiul I la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din Capitală (ediția a III-a, 1975).

Evandro Rossetti (compoziții, texte, voce și chitară), folkist italian, este unul dintre reprezentanții perioadei de succes a acestui gen muzical de la noi. După studiile superioare făcute la București, în anul 1979 s-a întors în Italia, unde profesează ca stomatolog, revenind în viața muzicală în anul 2008. Despre activitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 12 februarie 2020, de la domiciliul său din Roma.

– Te salut, Evandro Rossetti!
– Salutare și din partea mea!

– De unde vine legătura ta cu România?
– Mama, româncă născută la București, l-a cunoscut acolo pe tata, italian care a fost prizonier la ruși, și, după ce s-au căsătorit, au venit în Italia, la Roma. În privința limbii, deși ai mei vorbeau românește, eu nu am știut aproape niciun cuvânt până am venit la studii în România.

– Cum te-ai apropiat de muzica folk și de Cenaclul „Flacăra”?
– Înainte de a ajunge la București, eu făcusem muzică și la Roma; îmi plăcea folkul încă de prin 1968, când și la noi erau foarte prețuiți Bob Dylan, Donovan, Joan Baez și cantautorii noștri. În facultate, i-am cunoscut, între alții, pe Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Sorin Minghiat și Nicu Alifantis, ajungând, astfel, să-mi doresc să cânt și eu la fel.

– Cum ai fost primit de publicul românesc?
– Încă de la început, am fost receptat foarte bine și, de aceea, n-am avut niciodată dificultăți. Chiar din 1975, când abia începusem studiile și am avut cea mai importantă participare de până atunci, la Festivalul Primăvara baladelor, spectatorii mă iubeau sau, cel puțin, asta arătau.

– Ai avut niște piese cu texte țintite („Cântec pentru România”, „Dacă te afli cumva-n Europa”), care te reprezentau și te legitimau…
– Da, versurile au fost scrise de Adrian Păunescu special pentru mine, iar succesul lor a fost enorm; mă identificam cu ele și, de aceea, n-ar fi putut fi cântate de altcineva.

– Ai urmat o facultate dificilă; cât timp îți mai rămânea pentru atâtea spectacole și cum reușeai să le împaci pe toate?
– De la un moment dat, am avut o anumită libertate de mișcare, pentru că, în anii aceia, cenaclul a cunoscut cea mai mare popularitate. La fiecare turneu, primeam o scutire specială de prezență la ore; e drept, după aceea trebuia să le recuperez, dar o făceam „pe spinarea mea” și nu era vreo problemă.

– Ca unul care i-a cunoscut și din afară, și din interior pe români, cum i-ai caracteriza?
– Fiind pe jumătate român și trăind ani importanți din viața mea – toată tinerețea – în România, nu pot avea o părere prea obiectivă. N-am cum să vorbesc decât de bine despre această țară, pentru că mă simt foarte legat de oameni, de limba, de cultura și de meniurile lor, ca și de tot ceea ce ține de ei.

– Ai mai păstrat legătura cu România și după întoarcerea în Italia?
– O, desigur! Această afinitate nu a fost întreruptă niciodată; deși, pe atunci, nu existau telefoane mobile sau Internet, am rămas foarte bun prieten cu toți cei de care m-am legat în anii extraordinari ai studenției mele.

– În vremurile acelea dificile, te-ai lovit de opreliști în manifestările tale artistice?
– Din fericire, n-am avut niciodată senzația asta; nimeni nu m-a împiedicat vreodată să mă exprim așa cum am vrut și nu mi-a spus să cânt sau nu ceva anume.

– Și, totuși, poate și pentru că erai cetățean străin, n-ai putut să scoți un disc aici…
– Așa e, dar asta a depins de alte lucruri, cum ar fi plata drepturilor de autor în străinătate; reprezentanții Casei de discuri Electrecord s-au temut să nu le cer bani și după revenirea în Italia, deși eu aș fi acceptat să mi se editeze un disc și fără vreo pretenție financiară. Mult mai târziu, după aproape 40 de ani, m-am „răzbunat” și am făcut un prim compact-disc în Italia, intitulat Cosma Răcoare… și alte povestiri.

– Piesa din titlul acestui album a fost un cântec emblematic, cu o foarte mare priză la public; l-ai compus greu?
– Nu, dimpotrivă; a venit de la sine. Întotdeauna, versurile de calitate îmi stimulează inspirația; citesc cuvintele și „aud” muzica. La fel s-a întâmplat și cu această compoziție, scrisă pe versurile lui Nicolae Labiș, cu care se încheiau spectacolele cenaclului, în interpretarea unui grup alcătuit din mai mulți membri ai acestuia.

– Îți mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi împărtăși duioasele tale aduceri-aminte!
– Și eu, pentru oportunitatea acestui dialog.

Florin Bălănescu