Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

LACRIMI PE CHIPUL ŢĂRII

Istoria nu face concesii! Darvinismul îşi spune cuvântul în regnul vegetal şi animal, dar şi în relaţiile dintre naţiunile ori statele lumii! Că astăzi relaţiile interstatale sunt modelate de coordonatele civilizaţiei şi legislaţiei internaţionale e un aspect îndeobşte cunoscut, dreptul celui puternic nemaifuncţionând precum în Antichitate ori Evul Mediu, ci într-un mod mai subtil şi, oricât ar părea de straniu, mai perfid, prin diplomaţia ,,mâinii de fier într-o mănuşă de catifea”.
Privind din această perspectivă, mi-am propus să evoc câteva evenimente, dureroase, din fatidicul an 1940, al României, cu atât mai mult cu cât, pe 30 august 2010, se împlinesc 70 de ani de la cedarea nord-vestului Transilvaniei Ungariei.
Oricine studiază evoluţia umană, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ştie că poporul român n-a beneficiat decât arareori de generozitatea Istoriei. ,,Soare şi vifor, bucurie scurtă”, conchide Sadoveanu, referindu-se la ,,istoria văzduhului Daciei.” Dar parcă niciodată, în zbuciumatul nostru trecut, n-am avut parte de o mai mare umilinţă ca cea din 1940: cedarea pe 28 iunie a Basarabiei şi a nordului Bucovinei sovieticilor, care au anexat şi Ţinutul Herţa, cedarea Transilvaniei maghiarilor şi Cadrilaterul bulgarilor.
Unii istorici, analizând dezastrul României, din 1940, vorbesc de dimensiunea tragică a evenimentelor, insistând pe fatalitatea vremurilor, pe tăvălugul inexorabil al Istoriei. Probabil, în parte, au dreptate, însă nu cred că avem dreptul să cedăm – fără luptă ori cu seninătate – părţi din trupul Ţării, să acceptăm mutilarea acestuia, sub presiunea Istoriei.
E adevărat că, dispunând de o imensă forţă, colosul de la răsărit ne-ar fi putut – mai devreme sau mai târziu – cuceri, zdrobi. Strecor aici o uşoară îndoială, întrucât, la 1940, România dispunea de o armată numeroasă şi, oarecum, înzestrată pentru a rezista un anume timp oricărui adversar, fapt demonstrat din plin pe tot parcursul celui de-al doilea Război Mondial. Pe de altă parte, oricât de imperativ ar fi fost ultimatumul sovieticilor – bazat pe anexa secretă a Pactului Ribbentrop-Molotov–, adresat autorităţilor de la Bucureşti, nu exista certitudinea unei agresiuni răsăritene.
În ultimă instanţă, conform regulilor timpului – istoria, însă, trebuie analizată din perspectiva vremurilor în care s-a produs, nu cu unităţile prezentului! – puteam refuza ultimatumul, şi, în eventualitatea invaziei armatei roşii, chiar şi o rezistenţă palidă, formală, până la aliniamentul Prutului, ar fi constituit, mai târziu, argumentul fundamental în condamnarea agresiunii sovietice. Fireşte, de o astfel de condamnare nu putea fi vorba după terminarea războiului, din moment ce harta sud-estică şi centrală a Europei se înroşea pentru aproape o jumătate de veac, dar la începutul anilor ’90, pe fondul destrămării Uniunii Sovietice, solicitarea României de a redobândi teritoriile smulse abuziv ar fi căpătat greutate şi susţinere internaţională, dar… uit mereu: Istoria nu se cântăreşte cu supoziţii şi ipoteze, oricât de logice şi raţionale ar fi, ci se consumă, aşa cum a fost, nefardată!
În destinul unei naţiuni, fiecare cedare, fiecare stupid compromis creează un precedent, care, cu certitudine, va fi urmat de un altul. Aşa s-a întâmplat şi în cazul României, când – replică în oglindă – după două luni de la cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, statul român – neputincios prin clasa politică care-l guverna – acceptă Dictatul de la Viena şi cedează Ungariei, la presiunea Germaniei şi Italiei, nord-vestul Transilvaniei, reprezentând un teritoriu de 43 492 km2, cu o populaţie de 2 667 000 locuitori, peste 50% dintre aceştia fiind români. Şi pentru ca dezastrul să fie total, pe 7 septembrie (1940), la Craiova, s-a semnat tratatul româno-bulgar, prin care România ceda Bulgariei Cadrilaterul…
Să vorbesc despre teroarea, masacrul, deportările din aceste ţinuturi româneşti, mai ales din timpul conflagraţiei mondiale? O astfel de realitate nu poate fi comprimată într-un simplu articol, ci trebuie revelată – alături de impresionante cărţi, precum Teroarea hortysto-fascistă în nord-vestul Transilvaniei (1940-1944) şi Osândiţi la nemurire, de P. Bunăcalea şi A.Calcea – de consistente scrieri viitoare.
Am convingerea că, simbolurile noastre naţionale, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mihai Eminescu – văzând ieftinismul, infantilismul şi, mai ales, incapacitatea actorilor politici de la 1940 de asumare a unui destin naţional demn – au pierdut liniştea sacră din templul veşniciei. Tocmai de aceea, noi, românii de astăzi, avem datoria de a nu abandona idealul refacerii unităţii naţionale. Ştiu că pare o naivitate ori o utopie, însă, prin diplomaţie, voinţă politică, lobby la nivel internaţional, proiecte – inteligent gândite – de parteneriat cu fraţii noştri de peste Prut vom reînvia spiritul naţional, având şansa să devenim, cum ar spune Petru Rareş, ,,iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât.”



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    Cele mai frumoase aprecieri pentru consistența articolului și pentru perspectiva optimistă a revigorării naționale…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5