ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 22 Iun. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 22 Iun. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Lechea Ștefăniță deabia acum știu de ce nu l-am întâlnit…

         „Țara mea, viața mea, dragostea mea, despre modesta mea ratare personală”, volum al poetului Lucian Vasilescu, lansat la 3 octombrie 2014, închinat „ celor care au visat, celor care au văzut, celor care au sperat, celor care au îndrăznit și celor care, într-o zi, o vor lua de la capăt” (vedeți, nu celor de azi, care promit, nici ei nu știu de ce, că nu vor mai pleca din Piață, dar făgăduiesc, după trei săptămâni, încă o remaniere guvernamentală, pentru care, paradoxal, dau vina că-i rod al statului paralel care-i în capul lor ), …volum de care s-a lăsat, atunci, pe bună dreptate, foarte impresionat, și l-a salutat teologul și academicianul  Sorin Dumitrescu cu cuvinte de aleasă prețuire…
       „Sunt cel mai bun poet din acest spital”, 2017, se numește un alt volum pe care l-am găsit recenzat de Cosmin Ciotlos care face trimitere la „extraordinarul Ștefăniță Lechea, anonimul din Roșchila, înfruntând batjocura vecinilor săi rudimentari:  „Acolo îşi clădise singur casă, acolo agonisise o bibliotecă de 40.000 de volume, acolo îşi urcase, ajutându-se de sănii la care trăgeau boi, două piane cu coadă. Acolo, învăţătorul pensionar Ştefăniţă Lechea a citit, a scris, a cântat la pian şi la vioară şi a supărat pe toată lumea. Acolo, Ştefăniţă Lechea a umblat desculţ, a mâncat urzici fierte şi a pus ban peste ban ca să-şi cumpere de la oraş cărţi, piane, viori şi tot ce-i mai făcea trebuinţă în gospodăria sufletului său. N-a fost lăsat să trăiască aşa cum şi-a dorit; i-au distrus casa, i-au ucis pianele şi viorile, i-au necinstit cărţile. Agoniseala de o viaţă a unui om a fost făcută una cu pământul.”

În revistele „Descoperă” și „Bucovina literară”, ai vorbit admirabil despre învățătorul Ștefăniță Lechea, un om fabulos, un sihastru – locuind pe culmea Roșchila, la 1.011m. – cu 40.000 de cărți, două piane, cu viori, și care, de unul singur, a învățat 10 limbi străine, iar la peste 70 de ani a terminat Teologia, la care se adaugă 1000 de caiete cu versuri și eseuri, îi reamintește Vasile Proca lui Lucian Vasilescu, într-un dialog, în Scriptor, martie-aprilie 2016, despre acest erou al său.
Ca să-i pornească amintirile, iar mie curiozitatea, ca cel care i-am străbătut în tinerețe meleagurile: „Despre Ștefăniță Lechea, spune Vasilescu, am aflat înainte de 1989, dintr-un reportaj pe care i l-a dedicat revista „Flacăra”. În 1992 am izbutit să-l întâlnesc – avea puțin peste 70 de ani și era student la Teologie. Am scris despre acest om extraordinar mai întâi în „Cotidianul”, ziarul la care lucram atunci”.
Despre Ștefăniță Lechea nu au scris puțini, dar cel mai consistent a făcut acest lucru, mi se pare mie, poetul Lucian Vasilescu.
„Pentru mine, cărţile sunt ceva sfânt, ceva din altă lume… îi spunea poetului. La loc de cinste în viaţa mea a fost să stea cartea, dar n-am putut-o îngriji cum se cuvine. Am reuşit să învăţ, de unul singur, franceza, germana, engleza, italiana, rusa, spaniola, latineşte, greaca şi oleacă de ebraică. Tot cam cât ebraică am învăţat şi araba. Acum pot citi în toate limbile acestea, dar nu mai am ce citi – mi-au rupt toate cărţile; ştiu cânta la pian şi la vioară, dar nu mai am la ce cânta – mi-au distrus pianele, mi-au pus pe foc viorile… Am scris, de-a lungul vieţii mele, peste 1.000 de caiete – versuri şi eseuri. Mi le-au rupt şi pe acestea. Mai ţin însă minte ce-am scris…

Tăinuiţi-mi supărarea, tăinuiţi-mi gîndul greu
Şi atunci eu voi rămîne, codrilor, cu voi, mereu
Şi-mi voi face-un fel de casă, colo-n muntele cel ‘nalt
Mărunţică, dar frumoasă, sub o prispă de cobalt

Lîng-un lac cu multe pietre prăvălite de ciclopi
Peste care se frămîntă vîntu-n brazi şi frunza-n plopi
Şi în unda-i liniştită, lacul verde s-o încapă
Ca şi cum ar fi zidită cât în aer şi în apă

Iar prin ceaţa străvezie de un verde-albastru închis
Coperişul ei să fie din şindrilă şi din vis
Căci de dorul lumii care nu mai cred c-am s-o-ntâlnesc
Colo sus, lîngă izvoare, visul vreau să mi-l trăiesc

Cînd s-o învolbura furtuna, ridicând omătu-n cer
Să rămân, pe totdeauna, al Credinţei cavaler
Lupii vor urla întruna, răspândind fiorii morţii
Noi vom asculta furtuna, trăgînd laturile porţii

Iar cînd zorii s-or desface şi păduri vor fumega
Peste lume va fi pace şi lumină-n casa mea..

               Am privit, cutremurat, pe culmea Roşchila a munţilor Vrancei, o căsuţă devastată, prin acoperişul căreia ploua peste două piane cu coadă distruse, fărâmate cu toporul. Am văzut resturile unei vaste biblioteci: toate cărţile erau rupte, aruncate pe jos, în devălmăşie, călcate în picioare. Am văzut cutiile goale în care odihniseră cândva viorile lui Ştefăniţă Lechea. Acestui om nu i se furase nimic – ce era să facă oamenii locului cu pianele, cărţile şi viorile sale? îi distruseseră însă întreg avutul, îl alungaseră din visul său de-o viaţă, doar cu hainele de pe dânsul. Încetul cu încetul, de câte ori lipsea de acasă, mai distrugeau câte ceva – nu-i puţin lucru să rupi 40.000 de cărţi, să fărâmi două piane…
                L-am vizitat de câteva ori şi în camera sa de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, unde a locuit pe perioada tomnaticei sale studenţii. În ochii săi strălucea lumina bucuriei: putea, în sfârşit, să-şi desăvârşească visul de a învăţa, putea să se pregătească, în libertate, să fie „un ţăran român, aşa cum se cuvine”. La Roşchila, acasă, acolo unde-şi dorea să se întoarcă, s-o ia de la capăt, nu-l mai aştepta însă decît neantul…
             De cîţiva ani, Ştefăniţă Lechea a absolvit Institutul de Teologie. A făcut apoi ce şi-a propus; s-a întors acasă, în vîrful muntelui, la Roşchila. Acolo n-a mai găsit nimic. Absolut nimic…
            Ştefăniţă Lechea s-a îmbolnăvit. A fost operat, operaţia a izbutit, dar nu prea. Trăieşte încă Ştefăniţă Lechea, dar nu prea. Se târăşte, sprijinindu-se în cârje, prin una dintre camerele sordide ale unui sordid cămin de nefamilişti din Focşani. E singur. Cu desăvârşire singur…
           Un pat de campanie, îmbrăcat într-o pătură roasă, o măsuţă şchioapă acoperită de manuscrise, două cârje, un altar şi hainele de pe dânsul. Acesta este, acum, inventarul complet al bunurilor lui Ştefăniţă Lechea… Orice om ajuns într-o asemenea mizerabilă situaţie ar blestema. Ştefăniţă Lechea se roagă – el a zidit, din carnea trupului său, casă lui Dumnezeu.

Lupii vor urla într-una, răspândind fiorii morţii
Noi vom asculta furtuna, trăgând laturile porţii
Iar cînd zorii s-or desface şi păduri vor fumega
Peste lume va fi pace şi lumină-n casa mea…

            Pe însuşi textul acestei strofe pasc acum dobitoacele.
            Ştefăniţă Lechea şi-a încropit, în mizera sa cameră, un altar în faţa căruia oficiază, în fiecare zi, slujbele de cuviinţă şi trebuincioase. Se roagă apoi pentru sufletele celor care l-au izgonit şi batjocorit. Pentru sufletele şi mântuirea ciobănaşilor încălţaţi în adidaşi turceşti pe care scrie Nike. Ei nu ştiu ce-i aia, dar se simt totuşi victorioşi. Chiar sunt.
            În vreme ce Ştefăniţă Lechea se roagă, proptindu-se în cârje, în faţa altarului său, prin pereţii subţiri ai căminului de nefamilişti se năpustesc peste dânsul, zbierate, refrene la modă, și redă… modernismele…
Cuviosul din Roschila, își intitulează Alexandru Cotea eseul, 28 octombrie 2015: „Stefăniță Lechea s-a născut în anul 1922, în localitatea vrânceană Negrilești, în familia unor țărani simpli și muncitori. Când a împlinit opt ani, tânărul Ștefăniță a mers la școala din sat, unde a săvârșit primele patru clase. In prima zi de școală, el știa deja să scrie și să citească, învățând singur literele cărților.
         Autodidact înnăscut, după  ce comuniștii vor demola școala din sat, el își va îndruma singur învățătura. Astfel, după ce a terminat cele patru clase, el s-a rugat stăruitor de părinții săi să nu îl trimită la altă școală, departe de ei și de locul copilăriei, ci să îi cumpere manuale, să învețe singur. Trei ani a studiat de unul singur ce alții învățau la școală.
        In camera smerită a casei părintești, Ștefaniță se va deprinde cu limbile străine (franceza, germana, engleza, italiana, spaniola, greaca, latina, ebraica) cu matematica și cu muzica. Și-a dorit din toată  inima să rămână țăran, ca și tatăl său, și să găsească o soție la fel de bună ca mama sa, însă Domnul avea să rânduiască altfel lucrurile. Intre misiunea de învățător și înscrierea la Seminarul Teologic, el va alege să fie profesor.
         După o vreme, angajându-se ca muncitor, el se va înscrie și la Liceul „Loga” (seral), din Timișoara. Pentru o bună  bucată de vreme, el va fi numit bibliotecar la Academie, ocazie cu care a primit aprecieri de seamă din partea unor personalități precum Mircea Malița, Virgil Cândea, Vlădescu Răcoasa, Constantin Noica și Petre Țuțea.
          Incepând cu anul 1957, eruditul Ștefăniță se stabililește definitiv în localitatea Negrileşti, unde este numit învățător. In timp, lângă satul natal, pe culmea Roșchila, învățătorul își va construi o casă modestă, ca un vis împlinit: „Mai întâi am visat, apoi am făcut la Roșchila o casă, pentru cărțile mele și pentru mine.” In această  căsuță, la care se ajungea pe cărări înguste și abrupte, el a urcat mii de cărți, cinci viori și două piane. Mai târziu, toate acestea vor fi însă prădate de comuniști și de oamenii răi din împrejurimi, care îl credeau nebun.
              Nemulțumit de conducerea țării, Ștefăniță Lechea își va da demisia din postul de învățător. In demisia scrisă și înaintată Inspectoratului Școlar, el își motiva gestul prin următoarele cuvinte: „Demisionez pentru nesporul celor 20 de ani în care toată istoria neamului a fost disimulată.” Fiind rugat să reformuleze cererea, acesta a refuzat categoric, singurul motiv real fiind cel înscris deja în cererea de demisie.
                In câteva zile, la căsuța lui din munte, a primit un plic sigilat, prin care era chemat să se prezinte la Securitate, în Focșani. In fața arestărilor, a torturărilor și a pedepselor crunte (închisoare și muncă silnică), care i-au vizat mai ales pe intelectualii țării, învățătorul Ștefaniță Lechea s-a aprins și mai mult împotriva conducerii comuniste. Pentru aceasta, la Securitate, a declarat scurt: „Mai bine mă împușcați, decât să  zică lumea că sunt în legătură cu voi!” Fiind amenințat cu internarea, în spitalele de nebuni din Socola și Sapoca, el a rămas nemișcat în decizia luată”.
        „După o viață  de jertfă pentru cultura și sănătatea poporului român, bătrânul Ștefaniță  mai avea decât o singură dorință, anume să se liniștească încă o dată în pădurea iubită de la Roșchila. Această ultimă dorință a fost așezată și în versurile   poemului deja:

„Tăinuiți-mi supărarea, tăinuiți-mi gândul greu
Și atunci eu voi rămâne, codrilor, cu voi, mereu…

Neînțeles de prea mulți dintre cei din jurul său însă, Ștefăniță Lechea va trece la cele veșnice în ziua de 20 februarie 2012, la vârsta de 90 de ani”, scrie Teodor Danalache, iar.  Dumitru Manolache despre „Omul care a trăit ca un sihastru” scrie la 4 decembrie 2012:  „Din 1957 s-a stabilit definitiv la Negrileşti, unde a fost învăţător, construindu-şi un univers propriu, „Imperiul Roşchila”, cum îl numea, pe vârful muntelui cu acelaşi nume, aflat la 8 km de sat, în care, nepregătit probabil, pătrunsesem şi eu într-o vară.
        „A fost o adevărată legendă vie, în tinereţe un profil eminescian, la bătrâneţe o figură de patriarh. Toate planurile sale s-au raportat la acest univers, toate ratările sale se leagă de acest spaţiu. Aici îşi potolea setea de natură, de singurătate şi de reflecţie. Aici a compus „Sus la Păişaua Nantă””, ne spune prof. univ. Costică Neagu. Aici a urcat cu săniile trase de boi cele aproape 46.000 de volume,  în limba română şi în limbile în care citea, volume rare, abecedare, cărţi de învăţătură creştină, vreo 400 de dicţionare, două piane şi câteva viori. „Acolo a scris, a cântat, a umblat desculţ, a mâncat urzici fierte şi… a supărat pe toată lumea. N-a fost lăsat să trăiască aşa cum şi-a dorit…”, îşi aminteşte poetul Lucian Vasilescu.
              Şi când toată lumea credea că-şi va mânca pensia liniştit, în 1990, la 70 de ani, a devenit cel mai în vârstă student al Facultăţii de Teologie, pe care a absolvit-o în 1995, pregătindu-şi licenţa cu părintele Constantin Galeriu.

           Visa să se întoarcă la Roşchila.

            Omul acesta n-a vrut niciodată să iasă în faţă. A trăit în singurătate, s-a rugat ca un sihastru, iar după ce în perioada comunistă şi-a scris demisia din funcţia de învăţător, protestând astfel pentru neacordarea sporului celor 20 de ani de vechime, casa de la Roşchila i-a fost devastată.
           Rămăsese doar cu hainele de pe el. Şi numai intervenţia lui Adrian Păunescu, se spune, ar fi determinat-o pe secretara de partid a judeţului să-i pună la dispoziţie vagonul de tablă în care îşi retrăsese singurătatea.
            Cât a fost student, l-a măcinat gândul că îi vor fi tăiaţi fagii şi brazii, singurul lucru care îi mai rămăsese. După Revoluţie, i-a fost furat pământul, iar casa i-a fost distrusă. Unde altădată se cânta, se recitau versuri, „ţăranii satelor învecinate îşi păşteau acum dobitoacele”, pe locul celui care se pregătise o viaţă să fie doar „un ţăran român, aşa cum se cuvine”, cum îi mărturisise lui Lucian Vasilescu.

          Din 1995, Ştefan Lechea a locuit la Negrileşti, la familia Mitruţ şi Florica Dumitraşcu, nepotul din partea unei surori, ajutându-l în slujirea de la strană pe părintele Culiţă Ichim, căruia i s-a mărturisit până în clipa de pe urmă. Apoi s-a mutat în casa altui nepot, la intrarea în sat, unde trăia, cum o făcuse toată viaţa, într-o adâncă sărăcie, fără foc, cu mâncare puţină, asemenea unui pustnic.
         O ştire lapidară, apărută într-un ziar din Focşani, anunţa pe 24 februarie 2012 că Ştefăniţă Lechea, învăţătorul din Negrileşti, de 90 de ani, a murit. „Trupul lui a fost găsit, luni, fără suflare, acolo unde s-a retras ca să-şi trăiască apusul vieţii sale zbuciumate: la Negrileşti.”
          Apropiaţii şi-au amintit, răscoliţi, de Roşchila şi de Domnul Ştefăniţă. Ion Apostu: „A fost cel care nu a cerut nimic după căderea pecinginii roşii… A acceptat jignirile tuturor celor care, după Revoluţie, au devenit inamicii comunismului înfigându-şi adânc labele hrăpăreţe în tot ce a fost de furat. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în singurul loc care i se cuvine: Raiul”. Mirela Păun: „Şi cât de duios suna vioara domnului Ştefăniţă… Şi cât de blândă era vocea lui!…” Costică Neagu: „Nu s-a preoţit pentru că nu putea împlini tipicul căsătoriei sau poate că nu a dorit să se preoţească. De fapt, singurul loc unde ar fi vrut să slujească era veşnica Roşchila, cu altarul pădurii sale, dar picioarele care zburau la tinereţe au obosit şi ele”. Constantin Macarie: „Sunt convins că Ştefăniţă nu a murit. El s-a veşnicit prin solitudinea sa în legendele Vrancei, lăsând în urmă o operă încă necunoscută, fapte enigmatice, dar de certă valoare, pe care puţini le-au înţeles, o filozofie pe care va trebui s-o citim, să i-o descoperim, tocmai pentru puritatea şi sinceritatea mesajului ce l-a transmis atitudinal”. Lucian Vasilescu: „Bătrânul a zidit din carnea trupului său casă lui Dumnezeu. Ştefăniţă Lechea retrăieşte experienţa pustnicilor din vechime într-o variantă postmodernă”.
        La Negrileşti, părerile sunt împărţite referitor la omul Ştefăniţă Lechea. Unii îl vorbesc de bine, alţii spun că era aproape nebun, certăreţ şi reclamagiu. Multe nu am putut afla. Şi cred că nici nu era necesar, aflând cele spuse despre el de către poetul Lucian Vasilescu. Şi, în drum spre ale mele, mi-au venit în minte cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, care îl definesc foarte bine şi pe Ştefăniţă Lechea, cunoscute cu siguranţă de acesta: „Să ai mereu în faţa ochilor teama de Dumnezeu… Urâţi odihna trupească…  Flămânziţi, însetaţi, umblaţi goi, vegheaţi, jeliţi, plângeţi, suspinaţi în inima voastră… Dispreţuiţi carnea, ca să vă mântuiţi sufletele…” Şi eu cred că asta a făcut şi acesta era Domnu’ Ştefăniţă, care scrisese cândva acele  versuri de care ațí luat cunoștință: „Când so-nvolbura furtuna, ridicând omătu-n cer/ Să rămân pe totdeauna al Creaţiei cavaler/ Lupii vor urla întruna, răspândind fiorii morţii/ Noi vom asculta furtuna, trăgând laturile porţii…”
                Despre viața de la cămin scrie și Laura Breană: „în camera de cămin, răpus de boală în patul de campanie pe care l-a aşezat „de la Nord la Sud“, departe de pereţii din beton prin care nu de puţine ori îşi auzea numele strigat în bătaie de joc. Înconjurat de maldăre de cărţi, reviste şi icoane îşi trăia, singur, suferinţa pricinuită de o operaţie „care nu a ieşit bine. Poate dacă era cineva lângă mine, să-mi pună o pungă de gheaţă… Dar am fost singur…“, zicea.

   Era ostenit şi trist. Şi nu mai putea îndura mormântul de beton prin care răzbăteau manelele la maxim şi vorbele răutăcioase ale vecinilor, care-l considerau nebun. Ascuns în aşternuturile patului său, aştepta să treacă zilele şi nopţile infernului său nemeritat. Nu cerea ajutor. Atâta forţă i se revărsa din priviri încât mă aşteptam să se ridice, falnic, şi să plece.    Era ca un animal în cuşcă, ţinut fără voie departe de mama-pădure. Şi mă gândeam că dacă Dumnezeu face minuni, atunci lui, cu siguranţă i se cuvine una… Şi până la urmă, minunea s-a înfăptuit.
Iar astăzi, din liniştea pădurilor de la Roşchila, Ştefăniţă Lechea porneşte, ca un etern cavaler al credinţei, pe drumul spre veşnicie. Dumnezeu să îl odihnească în pace…

        „Dumnezeu să îl odihnească în pace. Un om cu o cultură vastă, foarte circumspect cu interlocutorul său, cântărea fiecare cuvânt cu precizie de farmacist. După ce a aflat ca s-a schimbat primarul comunei Bârsești a venit la mine la primărie cu mare încredere și speranță. Era un bun psiholog, m-a citit imediat, nu a cerut nimic decât m-a rugat să-i fac o vizită la Roșchila. A doua zi eram în cetatea sa de la Roșchila. Cu toate că era a doua oară când mă vedea am vorbit jumătate de zi despre viața sa. cu meseriașii din Negrilești i-am construit o căsuță nouă.A venit Revoluția și eu am plecat.Nu am mai știut nimic de dânsul până când am citit că este student la Teologie. S-a dus acum unde i-a fost cel mai drag. în pământul Negrileștilor.Dumnezeu să-l ierte”, comentează Toader Călinoiu, 23 februarie 2012.
         „ Un OM de-o înelepciune rară, o adevărată enciclopedie, dovadă vie de curaj, determinare și forță de a merge mai departe… Odihnească-se în pace! Vă invit să-i citiți impresionanta poveste pe blogul meu: http://crina-ene.blogspot.com/2012/02/povestea-lui-ștefăniță-lechea.html Poveste care m-a impresionat până la lacrimi. Oare câți dintre noi, din economii ne-am cumpărat o carte și din rest o pâine?!?! Oricât l-au asuprit vremurile comuniste, nu a îngenunchiat decât în fața lui Dumnezeu, acum pleacă dintre noi, dar va fi mai aproape de cel căruia i-a dedicat viața! Va rămâne viu în memoria satului Negrilești și în memoria noastră, a tuturor celor care l-am cunoscut!”, scrie Crina Ene.
          „ Un om de mare valoare care este apreciat acum când a trecut în neființă. Câți din cei care își etalează acum mesajele filozofice sau citatele copiate,l-au înțeles și l-au sprijinit pe d-l ȘTEFĂNIȚĂ când era în viață? Puțini sau niciunul.Dumnezeu să-l odihnească”, comentează și un anume Dan, 23 februarie 2012.
Amintiri despre învățătorul Ștefăniță Lechea, „Sfântul din Roșchila” scrie  Valentin Muscă în Ziarul de Vrancea tot la 23 februarie 2012:  „Autodidact, Ştefăniţă Lechea nu a absolvit Oxfordul, nici n-a avut magiştri faimoşi, dar a primit la naştere darul cititului şi al meditaţiei, care l-au transformat într-un personaj romanesc, o curiozitate pentru consăteni, o ciudăţenie pentru oamenii de litere şi pentru studenţii Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde ajunge ca student, la vârsta de 70 de ani, în anii 90. Despre „Sfântul din Roşchila” s-ar putea scrie o emoţionantă biografie, cum s-ar putea realiza un documentar excepţional. Cu o viaţă de peregrin, paşii negrileşteanului au trecut pragul marilor duhovnici români, dar şi ai spiritelor tutelare, în anii când gândirea era arestată, iar Hristos suferea în celulă. Prinşi în nimicurile care ne macină sufletele, nu facem decât să redactăm necroloage şi evocări, iar despre sufletele celor din categoria învăţătorului Ştefăniţă Lechea ne amintim decât atunci când pleacă dintre noi.

        Câteva gânduri spuse de prof Costică Neagu carre „a copilărit în lumina spiritului Domniei sale” le punem tot aici:
„Pot spune că am copilărit în lumina spiritului Domniei sale şi asta datorită faptului că tatăl meu avea o proprietate chiar în Roşchila, aproape de Domnul. El avea pământul mai la deal de noi. L-am văzut deseori seara mai devreme sau mai târziu trecând în pas sprinten, desculţ şi cu pantofii în mână, mergând la târla lui. Uneori oprea pe la noi, bea o cană cu apă, mai stătea la vorbă cu tata şi pleca mai departe. Eu mă întrebam cum de nu i-o fi urât lui Domnu să meargă seara prin pădure. Tata spunea – «cui îi e urât se spală pe ochi…!», iar eu nu înţelegeam cum poate cineva să scape de frică dacă se spală pe ochi. Nu l-am avut învăţător pe Domnu, dar când am crescut mai mărişor am avut ocazia de multe ori să merg cu el către Roşchila. După ce ne depărtam de sat, îmi spunea cum se numeşte fiecare deal sau munte, a cui e fiecare târlă pe lângă care treceam, îmi povestea multe întâmplări din vechi. Mai târziu când eram elev la Şcoala Pedagogică de la Galaţi şi începusem şi eu să «scîrţîi» la vioară, mă chema pe la el la deal şi cântam un fel de duet, eu la vioară şi el la pian, cântece pe care el le compunea, dar pentru care scria şi versurile. După ce am absolvit Şcoala Pedagogică, am fost câţiva ani coleg de cancelarie la Negrileşti, chiar am lucrat la o clasă paralelă cu dânsul.Domnul nu făcea lecţiile chiar cum învăţasem noi la şcoală, dar eram surprins să constat că elevii săi erau foarte bine pregătiţi.

         Uneori renunţa la câte o lecţie, îşi lua vioara şi pleca în drumeţie cu clasa. Prin anii 1970, când CAP-ul a vrut să-i ia pământul său de la Roşchila, pe motiv că în prima sa tinereţe ar fi semnat o cerere de intrare în colectiv s-a făcut foc şi pară şi s-a ridicat făţiş împotriva regimului. Cei de la învăţămînt de la judeţ au zis că-i «plecat»… Ştiu că până la urmă a fost lăsat în pace şi datorită intervenţiilor care s-au făcut de «sus», dar mai ales de revista Flacăra a lui Adrian Păunescu”, ne-a spus prof. Costică Neagu. La mărturisirile prof. Costică Neagu, cuvintele noastre sunt de prisos. Spunem doar că marile spirite le înţelegem atunci când nu mai sunt printre noi. Adio, Domnule Învăţător Ştefăniţă Lechea, Patriarh al Vrancei Eterne! (ValentinMUSCĂ).
           Domnu’ Ștefăniță, cum îi spune și astăzi suflarea satului, s-a născut  într-o familie de țărani din Negrilești-Vrancea, legendara așezare a fiului Tudorei Vrâncioaia, bătrâna care l-a găzduit în casa ei pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, și care și-a trimis cei șapte feciori, Bârsan, Bodea, Pavel, Negrilă, Spulber, Nistor și Spânea, în oastea voievodului. Iar acesta, pentru vitejia lor, le-a dăruit spre vecie cei șapte munți ai Vrancei.

         Dacă în drumurile mele prin Vrancea nu l-am întâlnit acum îmi explic și de ce, lucrând la un ziar de partid, Steagul roșu, Bârlad, de fiecare dată, eroii reportajelor noastre erau persoanele care ni le recomandau  secretarul de partid local sau cei de la Sfatul popular, așa dar, cine dintre aceștia, care și ei aveau șefii și cenzura lor, ar fi cutezat atunci să facă din Ștefăniță Lechea, cu „hachițele” lui, personaj de reportaj, doar un Adrian Păunescu! Știe toată lumea de ce!

                                           Ion N. Oprea, 14 iunie 2018