Primit pentru publicare: 14 mart.2015
Autor: Ion N. OPREA
Publicat: 14 mart.2015

“Lenin. O nouă biografie”, de Dmitri Volkogonov, primul autor care a folosit toate arhivele secrete sovietice, comentarii la “V.I. Lenin, un geniu monstruos”, făcute de acad. Nicolae Dabija în revista Art/Emis Academy, Chișinău din 15 august 2014

Evenimentele de la răsărit ne trimit mai mult ca oricând să revedem datele biografice ale celui care ani la rând, din 1917 şi până şi astăzi ne-a fost prezentat ca marele învăţător al popoarelor lumii, cartea O nouă biografie a lui V.I. Lenin de Dimitri Volkogonov, repetat editată, ultima dată în 2014, la Ed. Orizonturi, 576p. traducere Anca Irina Ionescu este un bun prilej în acest sens.

“Lenin, Vladimir Ilici (1870-1924), teoretician și conducător genial al proletariatului international. Continuator credincios al operei lui Marx și Engels”, cu aceste cuvinte începea prezentarea Dicționarul Enciclopedic Român, Editura Politică, București, 1965, a Academiei Republicii Populare Române, a celui care, “a dezvoltat și aplicat în mod creator marxismul în condițiile epocii imperialismului și ale trecerii omenirii de la capitalism la socialism” (vol. II, p.98).

Fost general în Armata Roşie, istoricul Dimitrie Volkogonov, asistent special al preşedintelui Boris Elţin, preşedinte al comisiei prezidenţiale pentru examinarea arhivelor secrete sovietice, cercetător a circa 3700 documente, inaccesibile publicului larg, reuşeşte să redea lumii, deabia acum, adevărata Istorie a revoluţiei din Octombrie şi a conducătorului ei – I. V. Lenin – cu pagini de esenţă privind genealogia, situaţia financiară, accesul lui la putere, împrejurările, anturajul, atitudinea conducătorului sovietic faţă de ruşi în general, de ţărani şi intelectualitate mai ales, boala şi agonia acestuia.

Cartea despre care vorbim – I. V. Lenin. O nouă biografie – modifică în total imaginea lui Lenin şi rolul acestuia din timpul şi după revoluţia din octombrie 1917, demolează mitul creat de istoriografia nu numai sovietică, lucrarea – prin tot ce relevă – constituie nu numai o invitaţie la lectură, dar şi o bună şi nimerită ocazie de meditaţie asupra impactului pe care l-a avut Lenin şi leninismul în evoluţia nu numai a Rusiei, ci a întregii lumi. Ea demolează ceea ce ni s-a oferit drept adevăr istoric despre omul care, în realitate s-a dovedit, prin adevăratele fapte şi acţiuni duşmanul celor care l-au idolatrizat.

Corect spunea recent acad. Nicolae Dabija, Chişinău, 15 august 2014, “ce se stabileşte în spatele uşilor închise, muritorii de rând află de la istorici, poate peste 100 de ani. Aşa că să nu ne facem probleme, că ce se discută astăzi în “cercurile eletiste”, poate vor afla şi urmaşii, urmaşilor noştri, peste…” Exact ceea ce face și reușește să dezvăluie generalul Volkogonov, care reconstituie epoca şi “eroul” ei, după… suta de ani!

Mereu ni s-a servit, nu numai în literatura citită, dar îndeosebi la învăţământul politic, la şcoală mai cu seamă, că Lenin, “învăţătorul popoarelor”, a fost “înfăptuitorul Marii Revoluţii din Octombrie 1917”, “conducătorul energic a operei de construire și întărire a Statului sovietic”, dar documentele adevăratei arhive spun ceea ce Volkogonov relevă, “marele Lenin află despre Revoluţia Socialistă de la 27 februarie 1917, despre „răsturnarea absolutismului țarist”, din ziare, abia la 2 martie 1917”, când, aflat la Zurich, întorcându-se acasă, soţia, N. Krupskaia, l-a întâmpinat: “Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atât de neaşteptat” (Dimitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie. Ed. Lider, 2000, p. 138).

Da, nu Lenin, în Rusia alţii făcuseră revoluţia, pentru el şi Krupskaia era “neaşteptat”, “zguduitor”, “o mare surpriză”, atât de neaşteptat, pentru că spun documentele, “conducătorul revoluţiei proletare” afla din ziarele străine, că la el acasă, miniştrii şi demnitarii regimului ţarist, dar şi aurul ţării fuseseră arestaţi, și că exista format un Guvern provizoriu…

Departe de ţară, cel care se doria a fi “părintele revoluţiei” s-a grăbit să ajungă în Rusia. Dar lumea era în plin război. În toiul Primului Război Mondial, când Germania, luptătoare atunci împotriva Imperiului rus, dorea ca rivalul să fie învins nu numai pe câmpul de luptă, ci paralizat şi interior. Serviciile germane ştiau totul sau aproape totul cum se dărâmă interiorul. De mult timp, Lenin şi alţi “revoluţionari de profesie” ruşi fuseseră racolaţi. Serviciile, poliţia secretă germană, fuseseră acelea care îi sugeraseră lui Lenin să se întoarcă în Rusia, punându-i la dispoziţie fondurile trebuitoare, chiar din momentul primirii marii vești. Pentru înfăptuirea revoluției Germania îi dăduse lui Lenin “o sumă foarte mare”, 50 milioane de mărci-aur, spune socal-democratul german Eduard Berstein, bani cu care putea fi întreținut un război, nu o revoluție.

Întârziat la eveniment, din legendarul tren blindat sau sigilat, dăruit de nemți ca să meargă în Rusia, înainte de a ajunge în gara finlandeză din Petersburg, Lenin telegrafiază șefilor partidului bolșevic ca sosirea lui să fie anunțată în ziarul Pravda, pentru că, abil, și nu numai atât, el nu se vedea ca un emigrant de duzină, care revine acasă, ci, în lipsa sa de modestie, se voia liderul marii acțiuni, de care, până atunci în Rusia nu se prea știa.

În iulie 1917, de altfel, Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin învinuit ca spion german, argumentul constituindu-l între altele și Ordinul nr. 7433 al Băncii Imperiale Germane din 2 martie 1917 prin care era plătit cu suma de cincizeci de milioane de mărci, sumă despre care vorbește Eduard Berștein.

L-a salvat A. Kerenski, fostul său coleg de liceu, care l-a vrut viitor aliat.

“Fiind urmărit de Guvernul provizoriu, L. continuă să conducă partidul din ilegalitate și este nevoit să plece pentru un timp în Finlanda” (vezi Dicționarul român), recunosc proprii ideologi și biografi dar maschează cauzele de ce nu era acceptat acasă “conducătorul”. Și după sosirea acasă, la 30 august 1918, L. este grav rănit în urma unui atentat săvârșit de către „socialiștii-revoluționari”, marcând felul cât de iubit era.

Că guvernarea provizorie a Rusiei avea argumente stau manifestele semnate de V. I. Lenin aruncate de nemți în tranșeele rusești de pe frontul din 1917 prin care li se cerea: .

„Predați-vă! Aruncați armele și întoarceți-vă acasă! Principalii voștrii dușmani nu se află în tranșeele germane, care-s și ei muncitori ca și voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”

“.Lenin era aliatul cel mai de nădejde al dușmanilor patriei lui. Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. Lenin le promitea pace, pământ, uzine, vodcă și pâine, fără să muncească”, spune cartea lui Volkogonov. . Asta-i face pe dezertori ca Lenin să le fie simpatic.

Cercetătorii acelei perioade spun că arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei. Lenin ne-a fost oferit de ideologii comunismului mereu drept exemplu de mare patriot rus, dar documentele la care face referire autorul probează că toate acțiunile i-au fost îndreptate pentru a provoca înfrângerea țării sale și a aliaților în primul razboi mondial și a pune, el și partidul său, mâna pe putere. Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Ca și comuniștii de azi, specula și el pe ideea internaționalismului, mai importantă ca cea de patriotism, spun documentele. În O nouă biografie, p. 138 și 192, Generalul Erichvon Gudendorff, șeful Statului Major German avea să scrie: „Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru și-a asumat o mare răspundere. Acțiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia”.

“În noaptea de 24 spre 25 octombrie L. sosește la Smolnâi și preia direct conducerea insurecției. În ziua de 7 noiembrie (25 octombrie) insurecția armată este victorioasă: în Rusia se instaurează puterea muncitorilor și țăranilor”, am auzit la învățământul ideologic. Se menționa despre emiterea la 8 noiembrie a “istoricelor decrete asupra păcii și pământului”…

După ce ia puterea, demonstrează generalul Volkogonov, Lenin îi ajuta, din interior, pe nemți să învingă Rusia. „Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar și o gravă tradare de către noua Rusie a aliaților. În primul rând este trădată România care rămâne singură pe Frontul de Est contra unei armate deosebit de puternice, dar Dicționarul nu spune nimic despre acest lucru foarte important.

Încă un argument de abandonare a aliaților și de ajutor dat nemților, la 3 decembrie 1917, la nici o luna de la preluarea puterii, bolsevicii stabilesc legatura cu germanii, întrebându-i care le sunt condițiile de colaborare. Partea germană cere cedarea către ei a

unor teritorii de peste 150 000 kilometri patrați.

Conform păcii de la Brest-Litovsk și a condițiilor acceptate de bolșevici, însuși Lenin i le dictează lui L. Troski (Lev Bronstein), cel de al doilea om după Lenin în stat, însemna că Rusia accepta să renunțe la 34% din populația sa, la 32% din pământul agricol, 89% din minele de cărbune, iar atunci cînd Buharin vede și explică aceste cedări ca adevărate acte de trădare a revoluției, Lenin, patriotul, nu ezită și îl declară pe el trădător. Pentru că Petrogradul urma a fi cedat și el benevol, Lenin mută capitala țarii la Moscova. Sub comanda și la rugămintea lui Lenin, Congresul Sovietelor voteaza la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – împotrivă.

Lenin este acela care, în aceste împrejurări, îndemna populația „să nu opună rezistență armatei nemților”, încât cetățenii ruși se întrebau: „Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca niște turiști și să ocupe oraș după oraș fără nici un fel de luptă?!”

Lenin însă, ceea ce nu știa rusul, îsi îndeplinea promisiunile luate, își plătea datoria făcută – cele 50 milioane de mărci-aur primite! Doar, faptul că Antanta, din care facea parte și România, avea să învingă Germania și pe aliații ei, fac Rusia bolsevică să fie salvată de „pacea rușinoasă”de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.

.

Minciună: Lenin “model” de democrație

În iunie 1917, când Guvernul Provizoriu pentru a preîntâmpina încercarea bolșevicilor de a pune mâna pe putere, a interzis orice fel de demonstrații timp de trei zile, Lenin a protestat, afirmând că „în orice țară democratică organizarea unor asemenea demonstrații este un drept irevocabil al fiecarui cetățean.” Dupa 25 octombrie 1917, însă, dacă o demonstrație, un congres, o manifestare nu era aprobată de Dzerjinski, șeful CEKA, Lenin ordona ca participanții să fie sau arestați, sau împușcați pe loc.

„Revoluția din 25 octombrie 1917, n-a fost decât o banală lovitură de palat, în ea n-a existat nici măcar un singur rănit”, atestă documentele acum cercetate. În Palatul de Iarna n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldați bolșevici, ci „o mulțime zdrențăroasă și furioasă, care s-a comportat cu violența caracteristică unor astfel de gloate” A fost o trecere pașnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie și el la fel de provizoriu. „Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, își va aminti bolșevicul Suhanov și Volkogonov îi consemnează constatarea găsită în documente. Și adaugă autorul citat: “a doua zi însa Petersburgul se trezi într-o altă țară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum, în 2014, încă nu s-a încheiat”.

Deși e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: ” – Aș învăța limba rusă numai pentru ceea ce a vorbit Lenin), Lenin îi ura pe ruși. Așa zisa «revoluție din Octombrie» 1917 a fost una orientată contra poporului rus. Că așa este, să observăm, ne atenționează Volkogonov, “din componența primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenți – Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugajvili), Troțki (Bronstein) – nici unul nu era rus. Alți conducători importanți – Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevarat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamț), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. – erau selectați din minoritățile asuprite de imperiul țarist. Astfel Dumnezeu batea Rusia pentru lacomia ei de a se fi lățit fără scrupule peste alte neamuri”.

Și mai aflăm: “Din cei 500 de comisari ai poporului ai R.S.F.S.R. de la sfârsitul lui 1917, 475 erau nerusi și doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparțineau poporului pe care pretindeau că-l reprezinta. V. I. Lenin, fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, și calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmâcă botezată -, nu avea încredere în ruși”.

– După revoluție Lenin recomanda: „sarcinile de mare exigență intelectuală să fie încredințate străinilor, în special evreilor și să se lase treburile simple pe seama „proștilor de ruși”, cum reține și reproduce citatul sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin: „Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, așa cum se menționează în certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.” Că Lenin așa gândia și proceda cu omul-rus, cartea redă și ceea ce îi spunea lui L. Troțki: „Rușii sunt prea blânzi, aș putea spune chiar blegi”, de aceea nu merită să li se dea funcții importante. ( o scrisoare adresată în toamna lui 1920, ibidem, p.192 și 293, lituanianului Jean Berzin în care numea poporul pe care-l conducea: „idioții de ruși”).

. Marelui scriitor rus Maxim Gork, Lenin i-a zis: „Un rus inteligent este aproape întotdeauna un evreu sau un rus cu sânge evreiesc”. “Așa se explică ascensiunea basarabenilor Mihail Frunze (ministru de război al U.R.S.S. între 26 ianuarie și 31 octombrie 1925), a lui Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei a doua de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armată de rangul I, comandant al districtului military Kiev și Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armată de rangul I, Val Zarzar, comandant de corp de armată, Ion Secrieru, șef al Direcției principale de artilerie a Armatei Rosii, meritul lor fiind și faptul că nu erau ruși”, scrie generalul Dimitri Volkogonov.

Dreptatea nr. 209 din 1921 redând ceea ce îi spunea Maxim Gorki corespondentului “Doily Nows” că în “Rusia comunismul va dispare”, îi completa crezul: el a fost “o fază necesară însă trecătoare în evoluția poporului rus”.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” mai mult decât legendară a lui Ilici. Dar – spun documentele – nu Stalin sau nu numai el a fost cel care a declanșat execuțiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat. A avut învățător bun. Există ordine de spânzurare, de împușcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I. Lenin. La sugestia lui Lenin, în decembrie 1917 a fost creată C.E.K.A., Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului, căreia i s-a acordat drepturi nelimitate. Decretul lui Lenin „Despre teroarea roșie” menționează: „Este esențial ca Republica Sovietică să fie aparată de dușmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toți cei implicați în conspirațiile și rebeliunile alb-gardiștilor să fie împușcați” Nu cădeau sub incidența acestui decret doar membrii partidului bolșevic, în rest C.E.K.A. avea dreptul să aresteze și să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopții, Lenin inventând și termenul de „dușman al poporului”. “Acest război contra poporului rus si a celorlalte popoare din U.R.S.S., început de Lenin, a continuat până la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetățeni. Mai mulți decât reprezentanții țărilor Europei pe toate câmpurile celor două razboaie mondiale din secolul al XX-lea. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin și al partidului comunist din ex-U.R.S.S”, scrie Nicolae Dabija, comentând cartea biografică a lui Lenin.

Teroarea de stat declanșată de Lenin avea un singur scop: ca el să rămână la putere cu orice preț, chiar cu cel al dispariției tuturor cetățenilor statului pe care și-l dorea al sau și dincolo de moarte. El, după mărturiile documentelor „acționa și ca anchetator, și ca procuror și judecator”.

Inițiator al războiului contra poporului rus și a celorlate popoare din URSS, L. a fost și inspiratorul – și chiar mai mult -, părintele pătimirilor multor popoare europene, arestările din timpul nopții, – și poate cu mascații de astăzi – ca și titlul de dușmani ai poporului, cu vestitele Tribunale ale poporului, au fost mult operaționale și în România, iar consecințele tragice nu trebuie uitate, nici cei care și le-au însușit și aplicat, ca îndobitocire!

Lenin recunoștea o singură clasă, proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv țărănimea. Declarat după 7 noiembrie 1917 drept Stat al “puterii muncitorilor și țăranilor“, numai a lor nu a fost, despre țărani L. spunea că “planul de strângere a grânelor cu ajutorul mitralierelor este strălucit”, tot el dând “prețioasa” indicație: “Spânzurați pe conducătorii cercurilor chiaburești”, sau: „Împuscați-i pe conspiratori și șovăielnici fără să întrebați pe nimeni” ( Ibidem, p. 304). La indicația lui, participanții răscoalei țărănești din regiunea Tambov au fost uciși în august 1921 cu zecile de mii – femei, copii, bătrâni neajutorați – laolaltă – cu gaze asfixiante, interzise încă de pe atunci de forurile internaționale.

Intelectualitatea era considerată „parazitară”, preoțimea – „contrarevoluționară”, burghezia – „ex-popor”, țărănimea – „salbatecă”.

În foametea din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în același timp, la indicațiile lui Lenin, probează autorul adevăratei biografii a făuritorului de “țară nouă”, țara trimite sute de tone de grâne, bani, aur, obiecte de valoare etc., partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanșeze “revoluția mondială”. La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub președinția și presiunea lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grâu peste hotare, pentru a înființa cât mai multe partide comuniste în Europa. „Grija” lui cea mare nu era pentru propriul popor, ci extinderea terorismului mondial. Este prezentată drept probă și adevăr telegrama din 1918 trimisă lui Stalin, în care Lenin scria: „Este timpul să încurajăm declanșarea revoluției din Italia. După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate și a țărilor cehe și a României”.

Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniștilor moscoviți din toate timpurile. Deși până la 1917 Lenin menționa în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparține României, scriind: „…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc., după preluarea puterii se răzgândește. La 12 aprilie și 18 aprilie 1918, la câteva săptămâni, dupa ce Sfatul țării votase unirea Basarabiei cu România, guvernul condus de el protestează. În viziunea lui Lenin, declarația de unire nu era „o manifestare a voinței poporului”, ea „este în flagrantă contradicție cu normele dreptului internațional”, și dădea indicații – caz unic în experiența diplomatică mondială – să fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.

Și, după cum se știe, a și fost arestat.

Într-o telegramă trimisă la 5 mai 1919 președintelui Republicii Sovietice Ucrainene,

Cristian Rakovski, românul bulgar, care până la 1918 în zeci de articole și cuvântări vorbise că Basarabia e pământ românesc, cotropit de Rusia țaristă, Lenin îl apostrofează pentru abuzuri la Lugansk, și prin asta condamnă într-un fel și dorința expansionisă a Ucrainei de a ataca și cuceri România. În aceeași perioadă Grigore Kotovski se lăuda plin de grandomanie că dacă n-ar fi existat disciplina militară ar fi trecut de mult Nistrul cu cele câteva sute de cavaleriști ai săi ca să „elibereze” România de sub calcâiul boierilor și moșierilor exploatatori (Dicționar enciclopedic Granat, Moscova, 1927, p. 218, în articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e de autori, între altele, “erou penal și Tatăl bandiților”, consemnează bibliographic Nicolae Dabija). Lenin, care își zicea în anchete că profesia sa este cea de „scriitor” și se considera intelectual, spune despre toată intelectualitatea rusă și reprezentanții acesteia: „…cred că sunt creierul națiunii. În realitate, nu sunt creierul, ci dejecțiile ei”( op.citată, p. 393).

Lenin, susține Dabija demonstrația lui Volkogonov, “afirmase nu o dată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să fie o anexa a partidului bolșevic: „problema literaturii trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi, Lenin zicea că e „moșier”, „un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: „un filistin jalnic”, despre M. Gorki – unul care „mai crede în Tătuca țarul”.

La sugestia lui L. se ia decizia ca elita intelectualității ruse să fie expulzată peste hotare, iar intelectualitatea ucraineană „să fie deportată în zonele îndepărtate ale R.S.F.S.R.” din Siberia. După cum se vede, cineva a avut mereu ceva și cu ucrainienii. “Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale și științifice: Șaliapin, Bunin, Berdeaiev., Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., își părăsesc patria. Partidul și L. au decis și soarta celor rămași: el hotăra cine și ce să scrie, cine avea dreptul să publice, cine putea fi lăudat sau criticat, cine-decorat, cui să i se dea onorarii grase etc. Și totul se facea nu în funcție de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului”.

.. Se mai spunea ca V.I. Lenin „iubea foarte mult teatrul”. Nu este adevărat! Lenin n-a fost niciodată la niciun spectacol. A fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe când se aflau la Berna, în străinătate, dar, mărturisește consoarta sa, „mergeam la teatru și plecam după primul act”. Și acest om, care n-a văzut la viața lui nici o piesă până la capăt va propune după revoluție să fie închis Bolșoi Teatr – mândria Rusiei din toate vremurile – cu indicația strictă: „Se vor păstra doar câteva zeci de artiști la Moscova și la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori și cântareți) pe bază de autofinanțare” în fața clasei muncitoare. În rest toți marii artiști (inclusiv I. Șaliapin – decedat la 65 de ani, în 1938, la Paris) sunt disponibilizați, ca inutili cauzei revoluției. Lenin, ca intelectual care disprețuia intelectualii și ca scriitor care disprețuia scriitorii, știa: “cu cât nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu atât acestea vor putea fi mai ușor manipulate”.

Lenin îi cerea mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revoluție, și șeful G.P.U. includea în ele totalitatea societații ruse. Listele conțin: numele a mii de profesori ai instituțiilor superioare de învațamânt, scriitori, artiști, medici, ingineri etc. Toți aceștia sunt suiți cu sila în trenuri, vapoare și expulzați din țară. Lenin a lichidat toate partidele din Rusia și a instaurat dictatura unui singur partid, cel bolșevic. Tot el, după cum s-a mai spus, a creat C.E.K.A., cu puteri nelimitate. C.E.K.A. o instituție care acționa stat în stat, indicațiile pentru funcțioarea ei fiind urmatoarele: „Dacă vedeți pe cineva deștept, îmbrăcat cuviincios și care vorbește corect rusește – împușcați-l pe loc, pentru că nu-i de-al nostru”.

Care dintre scriitori nu reușeau “fuga” se întâmpla cu ei altceva: “Poet rus mort de foame Alexandru Blok, unul dintre cei mai mari poeți moderni ruși a murit de foame la Petrograd. El a căzut victimă foamei, deoarece guvernul sovietic i-a refuzat autorizația pentru plecarea în străinătate”, scria Dreptatea nr. 191 care apărea în România ca organ al Partidului Poporului de sub președinția Generalului Al. Aversecu (“Bucovina în presa vremii” de Ion N. Oprea, p. 72)

Despre starea populaței din teritoriul păstorit de Lenin și ai lui iată ce se scria în “Apelul fraților de peste Nistru”, corespondență din “Bucovina”, Ziarul românilor bucovineni nr. 16 din 1919: “Românii de peste Nistru au trimis celor din Basarabia următorul apel: “Fraților moldoveni, ruși și alte neamuri din Basarabia. Nu mai putem duce viața de suferință și chin la care ne-au adus anarhia de la noi. Lăsați goi și flămânzi, zilnic prădați de bandele bolșevice, copilașii noștri mor, femeile și fetele noastre sunt necinstite chiar în fața noastră. Noi suntem veșnic purtați pe drumuri, bătuți și îngroziți de muncă; nici un chip nu știm ce o să mâncăm și Domnii ce vin ne acuză că nu lucrăm pământul, dar toți se țin de prădăciuni și blestămății.

Cu lacrimi în ochi vă rugăm fraților mijlociți la staroșii voștri și ispravnici și guvernatorii voștri ca să ne primească în Basarabia cel puțin pe o vreme până ce trece războiul ce ne arde și dacă nu vor să ne primească pe noi, bărbații, cel puțin să ne primească femeile și copiii, ca să-i scăpăm cel puțin pe dânșii.

În voi ne este toată nădejdea, nu ne lăsați fraților! Frații voștri de peste Nistru”(“Bucovina în presa vremii”, de Ion N. Oprea, p.24, Ed. Edict, 2004)

Supusă, Biserica Ortodoxă Rusă la slujbele de la 22 aprilie îi pomenea numele, dar el i se laudase bolșevicului G. M. Krjijanovski că încă în clasa a cincea „mi-am smuls crucea de la gât și am aruncat-o în lada de gunoi”. Numindu-i pe preoți „contrarevoluționari în sutane”, L. cerea de la C.E.K.A. rapoarte despre „reprimarea revoluționară a preoților și a altor funcționari religioși”; iar la 4 mai 1922 a emis un decret oficial care consfințea „pedeapsa cu moartea pentru preoți”.

Indicațiile lui Lenin erau clare: ,,cine purta haina preoțească trebuia împușcat sau cel puțin arestat. ,,Într-o scrisoare adresată Biroului Politic el scria în 1922: „Cu cât va fi mai mare numărul victimelor din rândul clericilor reacționari și burghezi, cu atât mai bine”. Tot în același an, într-o altă scrisoare indica: „Cu cât împușcăm mai mulți preoți, cu atât mai bine”. La 22 martie 1922 la ședința Biroului Politic, nici mai mult nici mai puțin, cere „arestarea Sinodului și a patriarhului” Bisericii Ortodoxe. Patriotul Tihon este arestat și va muri pentru că “el și banda lui se opun fățiș preluării bunurilor bisericești”. “Sunt confiscate raclele sfinților ruși: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., raclele lor sunt dezbracate de aur și argint, profanate, zeci de tone de aur și argint, diamante, obiecte de preț sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite și vândute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse țări. Din 1918 până în 1924 au fost împuscați „între paisprezece și douăzeci de mii de clerici și laici activi”. Din cele 80.000 de biserici dinainte de revoluâie, în 1924 mai funcționau 11.525. Prin decret a fost interzisă bataia clopotelor pe tot întinsul „țării lui Ilici”.

Orașul Simbirsk, în care se născuse Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale și mânăstiri, dar în anii puterii lui Lenin, toate cladirile de cult, inclusiv biserica în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer. Cimitirele au fost rase de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl lui L., căruia însă i-a fost distrusă crucea, înlocuită cu insemne bolșevice.

S-a susținut fals că Lenin era de o mare „modestie”. Or, încă din viață,, atât el, cât și tovarășii săi, de cum au ajuns la Putere, botezau orașe cu numele lor, își ridicau monumente, plăteau scriitori care să scrie cărți despre ei, pictori care să le facă portrete, tot ei s-au mutat în saloanele țarilor din Kremlin, își editau operele. În 1922 la ordinul lui V.I. Lenin, i se ridicau statui „lui V. I. Lenin în orașele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localități. „Modestul” conducator pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de sculptori care-l imortalizau. Încă în iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport în care cerea înălțarea „a cincizeci de monumente închinate activității revoluționare”. Pentru că ridicarea statuilor noilor lideri întârzie, Lenin îi telegrafiază lui Lunacearski: „Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi și monumente și sunt profund indignat. Te admonestez pentru neglijența dumitale criminală. Să-mi trimiți de urgență lista vinovaților pentru a fi trimiși în judecată. Rușine sabotorilor și tâlharilor”.

Vreo duzină de activiști, sculptori, pictori, arhitecți „sabotori”, care întârziaseră să-i înalțe statui au fost împușcați.

Ulterior, de ridicarea de monumente s-a ocupat alt I.V., Iosiv Visarionovici Stalin, astfel că în 1990 în fosta U.R.S.S. existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi,

amenajate și dedicate lui V. I. Lenin. Pentru edificarea lor se plătiseră atâția bani câți ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente, locuințe pentru aproape un sfert din populația țării.

Cât timp a avut puterea, L. a mințit. La 1 mai 1919 a declarat în fața mulțimii adunate în Piața Roșie: „Cei mai mulți dintre Dumneavoastră, cei care încă nu aveți treizeci-treizeci și cinci de ani veți vedea înflorind comunismul”. La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia această minciună: „Generația care are azi cincisprezece ani va trăi peste 10 ani sau douăzeci într-o societate comunistă”. Hrusciov avea să fixeze și el o dată pentru venirea comunismului pe pământ: Voronin a zis în 1981 că dacă îl lăsam să conducă țara înca 50 de ani, ne va arăta și dânsul cum arată comunismul.

Gheorghe Ghiorghiu-Dej ca și Ceaușescu au crezut în Victoria globală a comunismului. Istoricul ieșean Cristian Vasile, în “Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu – 1965-1974”, Ed. Humanitas, 2014, reamintind ce au fost tezele din iunie 1971, relevă cee ce se cerea, conducerea întregii vieți culturale de către partid, înmulțindu-se actele de cenzură, ca și manifestările cultului personalității Conducătorului. Ignorînd profesionalismul în știință și cultură, promovând insistent amatorismul, ajungîndu-se la ce au fost Festivalul Național Cântarea României și Daciada pe plan sportiv, înțelegem lovitura care s-a dat, în fond, până în 1989, științei și culturii, marginalizăndu-se valorile.

Lenin a murit acum 90 de ani. “Condițiile grele de viață în care a trăit, activitatea sa încordată și fără răgaz, urmările rănii pe care o căpătase grăbesc sfârșitul vieții acestui mare teoretician conducător revoluționar. El s-a stins din viață la Gorki, în apropiere de Moscova, în seara zilei de 21 ianuarie 1924”, consemnează Dicționarul enciclopedic român, operă a Academiei romîne.

Glasul Bucovinei, organ de propaganda pentru unirea politică a Românilor de pretutindeni, Cernăuți, din 29 ianuarie 1924 în articolul intitulat LENIN, scria: …

“…Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin, a murit. A murit definitiv…

… Lenin a fost una din figurile caracteristice ale revoluției rusești. Un doctrinar fanatic, cu apucături de tiran, un ireductibil marxist cu gândul de a desființa tot ce a clădit în lumea aceasta cultura de mai multe milenii. Un adept fără reserve și fără reticențe al înlocuirii vieții publice prin dictatura proletariatului, a dezlănțuit, în timpul democratizării armatelor rusești, cele mai crude instincte în țăranul rus, l-a făcut pe acesta inconoclast față de tot ce înainte îi era cunoscut, chiar sfânt. A gonit ca și cu o baghetă magică orice scrupul din fundul conștiințelor tulburate; și el a fost poate singurul bolșevic consecvent până la capăt.

Nici o jertfă n-a cruțat-o, nici un sentiment de umanitate nu l-a reținut. Doctrinar consecvent, a încercat cu violență extremă să introducă sistemul de viață construită după filosofia materialistă a lui Karl Marx. Și în expermentarea acestei teorii, pur economice, n-a cruțat sângele semenilor săi.

…Nici teroarea, nici închisoarea, nici sângele vărsat, nici fraza marxistă repetată de guri zgomotoase și capete goale, nici ferma “naționalizare” n-a ajutat. Lenin, dictatorul popular, a îngenunchiat; în 1921 a trebuit să declare îngăduire (ce generozitate!) capitalismului. Iată spărtura sistemului comunist; o mărturisire de insuficiență. Atunci a murit Lenin politicește. L-au ținut ai lui, având nevoie de el, dar el nu mai era activ. L-au ținut la conducere, l-au înălțat, l-au arătat poporului, au făgăduit în numele lui, au încercat să învăluie înfrângerea lui așa cum încercau odinioară turcii să tăinuiască moartea sultanului pentru a nu demobiliza armatele. Urmașii săi factici s-au văzut siliți să întindă mai târxiu mâna de împăciuire și bisericii creștine persecutată mai înainte ca instituție capitalistă și învățătura sa spiritual primejdioasă pentru materialismul proletar.

Și dacă va continua tot așa, nu se știe ce va rămâne din sistemul lor initial.

… Lenin a plecat văzâd cu ochii cum se apropie de faliment teoria în care a crezut toată viața sa și pentru care a jertfit cu atâta hotărâre nenumărate vieți ale altora. Urmașii săi, care n-au nici măcar privilegiul fanatismului întunecat și al sincerității, nu se vor prea bucura de moștenirea grea ce le lasă…” (“Bucovina în presa vremii. Cernăuți 1811-2004”, de Ion N. Oprea, p.113-114, Ed. Edict, Iași, 2004).

“A murit Lenin” titra și “Cuvântul Țărănimii”, gazetă săptămânală a partidului țărănesc din Romînia în care se citea la 3 februarie 1924: “…în vâltoarea marii revoluții, cuprins de îngrijorări și gânduri…era normal ca o minte de om muncitor să slăbească. Aceasta a fost tragedia lui Lenin, ca înainte de a vedea roadele muncii sale, a trebuit să se cufunde pentru totdeauna în întunericul minții care lucrase prea mult și năzuia pentru repaus. Au fost speranțe de însănătoșire, medici mari veniți din centrele Apusului să lecuiască pe domnitorul neîncoronat al Rusiei dar totul a fost în zadar…”,(op. cit.p.42),

Că doar umbra lui Lenin a existat, o spun și cărțile de la noi, după care am învățat, dacă citim printre rânduri: “La 22 noiembrie 1922, L., grav bolnav, rostește ultima sa cuvântare în fața plenarei Sovietului din Moscova. În ianuarie-februarie 1923 L. își dictează ultimele articole”…(Dic’ionarul…, p.100)

Și Volkologov scrie: “Autopsia a dovedit că moartea lui a fost provocată de „o afecțiune incurabilă a vaselor sangvine”, consecință a unui sifilis netratat în tinerețea „revoluționară”. Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, între primii revoluționarii bulgari, cu mărturii care au fost reproduse acum câțiva ani în presa de pe mapamond, inclusiv în „Literatura și arta” – homosexual – și în exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe „frumușelul” Grișka Zinoviev (Zinoviev către Lenin: „Te pup pe tine și fundul tău marxist”).

În legătură cu aceasta, scriitorul rus Ilia Ehrenburg menționa cu ironie: „E de ajuns să te uiți la Krupskaia, ca sa–ți dai seama ca pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a și căsătorit cu Krupskaia, crede Nicolae Dabija, tocmai pentru că semăna leit cu un barbat mătăhălos?! Academicianul spune că “savanții sovietici au creat după moartea lui Lenin un Institut special care să-i studieze creierul. (Institutul „Creierului lui V.I Lenin”, condus de Vogt), deși creierul la moartea lui, în urma bolii, era „cât o nucă”. Și nu prea era ce studia”.

V.I. Lenin, spune biograful, se tragea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său își pierduse facultațile mintale în jurul vârstei de 40 de ani. Se știe, V. I. Lenin a murit nebun, avea manifestări total nefirești: în ultimii ani devia, lătra ca un câine, în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase să mai citească și să scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota în jurnalul său că marele orator „spunea nu ”unde trebuia să spună „da”, și invers. Krupskaia era aceea care îl monitoriza, îl învața de la o vreme să vorbească. După accidental din 1921, abia în 1923 deprinsese pronunțarea a doar câteva cuvinte și acestea erau sintezagândurilor sale: „celulă” (însmnând închisoare), „congres”, „țăran”, „muncitor”, „popor” și „revoluție”.

Ni se pare aproape corect și ceea ce nota Cuvântul Țărănimii în numărul citat: “Ajutat de o nevastă cuminte și cu pricepere pentru străduințele înalte ale soțului ei, nevastă sârguincioasă și cumpătată cum puține se mai găsesc astăzi, în mijlocul atâtor patimi și atâtor porniri sălbăticite de război, Lenin a avut în creierul și pe umerii săi conducerea cea mare și anevoioasă a unei republici sovietice rusești”.

„Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comuniștii și astăzi, comentează Nicolae Dabija.. Atâta timp cât faptele unui degenerat vor fi „vii” și luate drept modele, cât schizofreniile lui politice vor continua să fie călăuze pentru niște indivizi, care cred că omul poate fi fericit numai într-o cazarmă, iar marile lui crime vor fi calificate drept „merite în fața istoriei”, pentru că „orice crimă în numele revoluției este morală”, ( citat din V.I. Lenin ), atâta timp cât dintr-un om avid de sânge se va face un sfânt infailibil, o icoană la care să se închine generații, această orbire evidentă nu poate fi decât o pedeapsă a lui Dumnezeu. Comuniștii de azi, care se consider continuatorii lui Lenin, ar trebui să poarte deopotrivă raspunderea și pentru crimele lui. Care sunt enorme!. Revoluțiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omenească: cei care n-au vor să aibă ca și cei care au, dar fără să muncească. Dacă ar fi să rezumăm vastele învățături ale lui Lenin, acestea ar fi câteva:

– Dacă doresti să ai ceva, ucide-l pe cel care are acel ceva și acel ceva va fi al tau!

– În numele viitorului luminos, să împușcăm zece, o sută de milioane de oameni, „să nu ne oprim indiferent de numărul morților” (Lenin), chiar dacă nu vor rămâne decât câteva sute de mii, care merită cu adevărat să fie fericite. „Interesul maselor” poate fi folosit doar în interes propriu. Împuscați masele, invocând interesele maselor! Propovaduiți fără încetare că statul trebuie să fie condus de popor, si conduceți-l în numele lui, fără să mai consultați poporul!”. Unui comunist totul îi este permis. Orice ticăloșie făcută de un comunist este morală, și orice ticălos dacă-i communist este un erou. Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: „Noi nu credem în moralitatea eternă și considerăm perimate toate poveștile despre moralitate!”.

Într-o discuție cu bolșevicul Vladimir Voitinski, spune comentatorul, Lenin a precizat nevoia de ticaloși a bolșevicilor: „Partidul nu este o școală pentru doamne… un ticălos poate să fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”.

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba fața lumii sunt metode teroriste. V. I. Lenin a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Laden, Carlos „Șacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori. Venirea lui V.I. Lenin la putere în Rusia anului 1917 a însemnat un blestem pentru această țară și pentru țările peste care acest vast imperiu s-a lățit sau a venit în atingere. El a aruncat dezvoltarea acestei țări, dar și a țărilor carora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o sută de ani înapoi. Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil. Cât unii vor încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin ne pot face fericiți vreodată, iar noi îi vom și crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos în afara istoriei de Istorie însăși, conchide academicianul Nicolae Dabija..

Ion N. Oprea