Mi-e dor de râs

Aş dori să râd, mult şi consistent. Nu mă reţine nimeni dar nici nu mă îndeamnă. Sunt privită ca un bibelou chinezesc când erau puţine exemplare pe piaţa noastră. Mă uit în oglindă şi nu văd nimic pe faţă, nimic în păr, e aşa o pustietate ca în filmele cu ţinuturi aride şi fără nici un personaj.
– Nu ştii să taci?
– Şi ce dacă?
– Cum aşa? Îţi dai tu cu stângul în dreptul, aşa de amorul artei universale? Faci exces de modestie? De ce? Pentru vreo satisfacţie cunoscută?
– De când mă lauzi în faţa mea şi eu abia azi am aflat?
– De ce nu râzi?
– Nu găsesc motivul. Mă uit la tine şi mă ia cu plâns. Eşti plinuţă, porţi treizeci şi nouă la sandale ceea ce este cam anormal, te pensezi singură, deci eşti şi zgârcită, eşti arţăgoasă, cicălitoare şi ţi-ai pus şi un ruj inadecvat pe temperatura asta ridicată. La ăsta din urmă aş zâmbi puţin, dar merită efortul? Nu!
Nu pot râde nici măcar aducându-mi aminte cum povesteai că l-ai pălmuit pe iubitul tău profesor când ţi-a adus un buchet de lăcrămioare, aşa fără vreun motiv. Tu cică plângeai de ciudă şi el de ruşine, era cazul ca numai eu să mă distrez? Dar ce aveau lăcrămioarele, nu miroseau a Channel? Erau învelite în Kamikaze? Dar nici nu-ţi dai seama ce artistic era conceput cadoul! Cum erau ele, lăcrămioarele, albe şi cu frunze ca limba, lungi aşa, ştii tu ce distincţie le dădea foaia aceea de ziar? Ce ştii tu ce e artistul! Degeaba  domnul profesor de tehnologie s-a chinuit la acest proiect, tu nu ai prins ideea de cucerire prin şocare, îmi pare rău.
La urma urmei, de unde să-ţi fi cumpărat el săracul, sacoşă de cadou? Dacă era acolo un salam de Sibiu, o brânză de burduf Bucovina, o ţuică de prune dublu rafinată, o damigeană de vin de Cotnari, mai spun că merita efortul, dar aşa? Ce eşti aşa năzuroasă şi fără suflet? Ce s-o fi gândit bietul profesor?
– Ei, ce s-o fi gândit! Aşa a fost de afectat că a analizat compoziţia paharelor de plastic de la crâşmă până pe la doişpe noaptea.
– Şi acuma vrei să râd?
Când ţi-ai cumpărat bicicletă, se putea râde, dar numai puţin de tot. Prima plimbare pe o aşa maşinărie s-a terminat în gardul de sârmă ghimpată a lelii Floare. Te-ai ales cu julituri pe picioare şi mâini, faţă şi gât, strigăte de ajutor, rochie ruptă şi eu puteam face show? Eu te respect, să ştii! Şi tot scap ocaziile, observi?
Apoi, mă uit la vecini şi mă ia cu frică, nu cu râs. Ei, de jumate de zi se ceartă şi de o oră se bat, când cu palmele când cu picioarele de scaun. Le strig de mă dor rărunchii să se oprească şi mă persiflează amândoi. Împotriva mea sunt împreună, la bătaie fiecare pe cont propriu.
La serviciu este încruntare maximă. Apare şeful, toată lumea fuge de pe facebook şi se opreşte pe mormanul de dosare. Întreba-l-aş eu pe şeful ăsta care n-are treabă dimineaţa:
– Stimabile, nu ştiţi că maximum de concentrare al subalternilor este după cafeaua de ora paisprezece?
Nu s-a auzit domnule, de testul inteligent?
Şi el, parcă-l văd, cum ar spune răstit şi crăcănat, fără gândire:
– Hai, zii! Uimeşte-mă!
– Faceţi testul ăsta până la ora patru în fiecare zi, dacă sunteţi dotat şi-o să vedeţi rezultatele. Dotat cu inteligenţă. Aşa… în fiecare dimineaţă semănaţi frică prin birouri, bagaţi capul ostentativ printre uşi, apoi le trântiţi fără să cereţi nimănui scuze, puneţi întrebări şi în procent de nouăzeci şi nouă la sută nu primiţi răspuns, vă uitaţi la fuste la care nu aveţi acces, sfidaţi bărbatul care are costum nou şi cravată cu ac de aur şi vă înroşiţi la faţă ca şi consumatorul de rachiu din sodă caustică, ţipaţi la femeia de serviciu că nu a udat florile uscate şi după un raid ca acesta, vă înfundaţi în biroul neaerisit şi adormiţi ca la comandă. Şi eu, ca fraierul, mereu v-am vorbit cu dumneavoastră. Nu vă dau eu sfatul bun să staţi liniştit pe scaunul moale, cât mai aveţi de stat, cu un ceai de coada şoricelului în faţă, fără zahăr, cu mâna pe telefon să sunaţi la şofer să vă tot ducă şi să veniţi la ora patru să vedeţi rezultatul testului pomenit?
În situaţia asta pot eu râde? Nu, că mi-aţi întins nervii ca la concursul de ,,tras cu funia”. Cât să mă concentrez, cât să vă ignor, cât să mă gândesc la ziua când v-am adus noi, colectivul, cadou de ziua dumneavoastră, o borsetă, înăuntru cu o agendă şi-a fost un râs numai din partea sărbătoritului? În agenda aia ne puneaţi absenţele, întârzierile şi plecările noastre pe furiş în oraş ca să nu mai spun că toate certurile cu noi pe linie de tehnică, acolo le imortalizaţi.
S-a dus naibii râsul meu şi mi-e dor de el.
Mi-aş descreţi fruntea privind ceva frumos. Visez o vitrină mare, cu cărţi frumos expuse, cu un anunţ atrăgător. Mi-ar înflori zâmbetul precum trandafirul, însă…
Îmi imaginez un aeroport şi eu plecând în lume, aşa măcar o lună, pe coaste azurite, fără să ştiu cât mă costă şi la venire să mă gândesc la următorul zbor. Dar cum să am asemenea vise când mi-e frică de prăbuşire, de terorişti, de păsări sinucigaşe şi de atâtea altele?
– Poate-ţi doreşti o expoziţie de fluturi!
– Poate-mi doresc… şi? Ce legătură au fluturii cu mine?
– Au că stau în capul tău că boala pe omul sărac şi mereu eşti în zbor cu ei.
– Ai greşit de data asta! Eu am fluturi în stomac.
– Şi nu iei nimic împotrivă? Un ceai de anghinarie poate unul de brânca ursului, coada vacii, un lapte bătut, nu?
– Eşti invidioasă şi zeflemitoare. Te-am văzut cum îmi priveşti picioarele, bustul, ochii, gura… Te-am simţit şi mai spui că pot râde, păi nu-mi stai tu în cale, anemono?
– Eu? Deloc. Nu eu te fac să râzi. În tine este viaţa, în tine este binele, eu doar mă bag în seamă.
– Da? Mira-m-aş!
Mă uit la soare şi mă strâmb. Este arzător şi plin de lumină. Vreau să-i prind razele şi mă chinui degeaba. Splendoarea luminoasă s-a pornit  pe râs, dar azi nimic nu mi se pare molipsitor.
Şi am siguranţa că sufletul meu este sănătos. Oare? Nu sunt dezarmată ca să râd, doar îmi era dor de o terapie de acest fel, îmi doream să pun mâna pe supapa asta de siguranţă a vieţii. Voiam să-mi reamintesc cum sunt lacrimile de râs, căci pe cele de plâns le-am analizat profund.
Să-mi spun că şi mâine este o zi?