ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 03 Mai 2018
Autor: Gheorghe A. STROIA, Membru al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte
Publicat: 05 Mai 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Lirica lui ION SABIN CERNA

sau
Durerea – o febrilă nevoie a înțelegerii și înțelepciunii

Poezia este, prin natura sa providențială, o apă învolburată în care, de cele mai multe ori, poetul își clătește gândurile, amintirea, își spală sufletul, pentru ca stările pe care le experimentează să-i devină mai limpezi. Poezia deschide și închide o întreagă lume, în care poetul, pe deplin stăpân, își atribuie puteri demiurgice și dobândește capacitatea de a-și redesena harta sufletului după dorință. Se spune că poetul este o specie rară de viețuitoare – un animal marin care trăiește pe pământ și care visează neîncetat să zboare (Carl Sagan).

În virtutea acestor puteri nelimitate dobândite, poetul se eliberează de fapt, starea sa de plutire printre universuri paralele definindu-i libertatea. Se spune despre un om că este cu atât mai liber, cu cât visele sale se concretizează mai des, fără a fi dependent de împlinire, ci mai ales de visare. Pentru ION SABIN CERNA, visele nu se încadrează în limite intangibile, fiind cu atât mai înălțătoare cu cât devin mai rezonabile, mai umane, legate de suflet prin firele nevăzute ale amintirii, prin parcurgerea iubirii și rememorarea acesteia cu savoarea începuturilor, prin tinderea constantă către înțelepciunea divină, care să-i devină far călăuzitor.

Romantic în esență, sensibil și delicat, alegându-și cu atenție cuvintele, ce împletesc în mănunchiuri lirice doruri, tristeți, regrete, dar și amintiri iluminate de bucuria clipei, poetul Ion Sabin Cerna dorește, prin prezentul volum antologic ÎNTRE CUVÂNT ȘI TĂCERE, să oprească în loc Timpul, pentru ca durerea să-i fie mai puțină, simțirea să nu-i mai fie atât de vie, liniștea să îi fie mai adâncă.

Versurile cărții curg firesc, natural, precum apele învolburate ale unui pârâu de munte peste o culme înaltă, cititorul putând fi captivat de prospețimea ideilor exprimate. Partea I (Călător în timp) are un ton preponderent meditativ, retoric, împletind armonios teluricul cu divinul. Izvorâtă din seninătatea sufletului, în poezia sa strălucește ca un dar divin IUBIREA, fie pentru jumătatea pierdută, fie iubirea față de Atoateștiutorul, căruia îi dedică rânduri pline de smerenie și sinceritate. Când umil, când întrebător, poetul încearcă să își clarifice gândurile, spălându-le în apa curată a rugăciunii. Deși nu este un volum de poezie creștină, prezența manifestă a lui Dumnezeu între filele sale este mai mult decât evidentă. Dumnezeu este – pentru poet – sursa neliniștilor vieții prin asumarea greșelii, dar și a garanției liniștii prin dobândirea iertării și împăcării cu sine. Acestor idei le este tributar Ion Sabin Cerna, prin întreaga sa operă lirică.

Indiferent dacă se autodefinește „De unde sunt?”, dacă se socotește „Amurgul” din „Urmele pașilor tăi” sau chiar un „Poem nescris”, poetul rămâne „Ochiul plâns” al „Amurgul(ui) despărțirii”.  Iubirea sinceră și curată, dublată de inefabilul fior al amintirii, produce veritabile diorame lirice, iubita fiind „Fecioara-nlănțuită” din „Zâmbetul tău”, dorința comuniunii jumătăților devenind mai intensă ca niciodată („Când steaua mea va apune”). Meleagurile gorjene și lumea uitată a copilăriei, cu inestimabilele lor frumuseți, sunt prezente în paginile prezentului volum, o tăcere omniprezentă înconjurându-le magia ancestrală: „Carul cu boi”,  „Întoarcere-n timp”, „Pasărea lui Brâncuși”.

Partea a II-a (Singurătățile) înseriază tristețile, lipsa irecuperabilă, dorul față de persoana iubită, poetul experimentând durerea până la limita suportabilității. Liniștea de după contrastează cu agitația vieții de dinainte, bătăile de inimă ale jumătăților nu mai pot fi armonizate. Tonul elegiac, profund nostalgic, sporește starea de întristare pe care versurile cărții o pot induce. Poetul suprapune aceleiași stări mai multe variante, rezultatul fiind o stare mai adâncă, o durere mai profundă. O stare ce este pe deplin resimțită mai ales în momentele de spectacol ale naturii și vieții deopotrivă: în zorii zilelor însingurate, în nămiezile debordând de lumina amintirii, în serile strălucind sub lumina lunii sângerând de durere. Dorurile gonesc pe „Drumurile singurătății”, sufletul este „cernit”, „tomnatic”, totul petrecându-se ca într-o „Meditație pe margine de timp”. „Destinul” și, implicit, „Destinul poetului” pot genera „Umbre de neliniști” în „Clipa” în care „Plânge prezentul”.

În Partea a III-a (Lumina din umbră), la „Cumpăna vieții”, în „Umbra cuvântului”, călătorind prin „Poezia toamnei” poetul ne îndeamnă: „Să mă cauți când nu mă vei găsi”. Același ton nostalgic, evocator, o aceeași stare de singurătate ce resimte o nevoie acerbă de apropiere de Dumnezeu, continuă să deseneze cadru cu cadru urme pe „Pânza timpului”. În această umbră de nostalgie, poetul nu încetează să mediteze, să filosofeze, încercând să-și înțeleagă rostuirea, în/prin durerea ființării. Un melanj de durere a sufletului, dar și insistență a trăirii, completează tabloul cu speciale cromatici. Nu totul este tern, gri, ci răzbat din când în când de la nuanțele pământului la nuanțele calde ale sângelui care circulă în fiecare fibră a trupului („Popas pe-al crestei gând”, „Euridice”, „Fulg de nea”, „Prezentul meu”, „Încerc să m-adun”).

În partea a IV-a (Călător prin destin), poetul revine la tonul meditativ-melancolic, substratul versurilor fiind la fel de profund. Elemente ale filosofiei existențialiste hegeliene sunt ușor de sesizat. Poetul, element de lumină, precum un bosson al lui Higgs (particula lui Dumnezeu), se redescoperă, se reinventează, ca într-un inocent „Joc de cuvinte”. Reapar elementele satului și ale copilăriei, ca un perpetuum al viețuirii, o veritabilă rezervă de putere a prezentului însingurat („M-așteptă casa părintească”, „Nostalgia copilăriei”). Personaje mitico/biblice – precum fiica lui Lot (din biblica pildă a Sodomei și Gomorei), Penelopa (lui Ulise), Bendis (zeița dacică a destinului, căsătoriei, dragostei și fertilității) – se așează la Cina cea de taină a poetului, aducând lumina euharistiei creatoare.

În Partea a V-a (Melancolii de toamnă), starea de nostalgie a poetului contrastează cu bogăția anotimpului, tristețea devenind omniprezentă. Meditațiile sunt… „de toamnă”, au „efemeritatea” frunzelor, „Cântecul ciocârliei” se stinge cu speranța reînvierii în primăveri de dor. „Despovărat de timp”, poetul mulțumește Proniei pentru „Atâtea daruri” pe care le-a primit și pe care este dator să le înmulțească.

Indiferent dacă Ion Sabin Cerna își exprimă adâncile tristeți sau efemerele bucurii, ce se întrupează din lut sau din lumină, poetul rămâne fidel firii sale romantice, dispusă mereu să cânte – într-o limbă a sufletului, cu o amprentă recognoscibilă – vieții, în speță. Singurătatea/ însingurarea nu reprezintă decât o cale de a se racorda unui trecut pe care nu-l poate ignora, dar care îl ajută să pășească într-un prezent pe care și-l dorește pulsând de viață/ motivațional.

Poezia lui Ion Sabin Cerna este o dovadă vie a faptului că nu se poate trăi cu adevărat, decât prin perfectarea armoniei Natură-Om-Dumnezeu, că echilibrul depinde doar de voința Omului, care are atâta lumină în suflet, câtă lasă el să pătrundă. Pentru Ion Sabin Cerna, durerea reprezintă arma cu care sufletul sparge carapacea înțelegerii, pentru a nu-i mai umbri lumina, așa după cum frumos spunea Khalil Gibran într-una dintre proverbialele sale aserțiuni lirice. O lectură plăcută atât sufletului care a experimentat durerea, dar și celui care dorește să renască din propria-i cenușă.

Adjud – 18 al lui Gerar, 2018