Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Lucifer, – poem lirico – epico – filosofico – erotic, – o punte între realism şi suprarealism

    POPOVICI, VASILEVasile POPOVICI

    Lucifer, – poem lirico – epico – filosofico – erotic, – o punte între realism şi suprarealism

     

    Dacă Lermontov(1814-1841) nu ar fi scris „Demonul”, dacă Eminescu(1850-1899) nu ar fi scris „Luceafărul”, dacă eu nu aş fi citit aceste două capodopere consacrate etern pe axa axiologiei artei, intrate în panteonul de valori ale literaturii universale, nu aş fi scris „Lucifer” care vine ca o întregire a unei trinităţi de o consubstanţialitate indefinită, trinitate de entităţi născute…de nimenea născute, impersonale şi neaperceptibile, cărora, prin transfigurare au căpătat statut de personaje literare, cu sentimente şi trăiri pământene, ca un paradox în plus al unui suprarealism neavangardist.

    Atât Lermontov, cât şi Eminescu au fost reprezentanţi de seamă ai romantismului, precursori ai realismului, trăind în acelaşi segment temporal, aş zice.

    Poemul meu nu poate fi aperceput suficient, dacă cel care îl citeşte, nu a citit în prealabil şi „ Demonul”, şi „Luceafărul” Am apelat la „mitul zburătorului”, aşa cum au făcut-o Lermontov şi Eminescu, menţionându-i în logică cronologică.

    Am avut în vedere – ca mijloc de abordare – ,,obiceiurile” des întâlnite mai ales în literatura orală, populară: numărul trei; cei trei fii ai împăratului…, cele trei fiice ale celuilalt împărat, trei zmei ori tot atâţia balauri; trei zâne bune ori rele.

    Trei încercări prin care să treacă Feţi-Frumoşii pentru a lua pe fata împăratului şi jumătatea aceea de împărăţie…

    Fără Lucifer, numărul „trei” ar fi fost frustrat de întreg, unitate şi substanţă.

    Era „născut” Demonul”, era „născut Luceafărul, – doi fraţi, dar povestea are trei, şi-atunci s-a „născut”, – de nimenea născut, – Lucifer:

    „Trei fraţi,- întâii nenăscuţi./Născuţi, – de nimenea născuţi./
    Gândirea-aici ni se blochează,/Iar viaţa, viaţa ne şochează”.

    Fraţii mai mult se aseamănă, decât se deosebesc, iar cei care au citit poemele celor doi corifei ai literaturii universale, iar mai apoi „Lucifer”, vor observa asta.

    Demonul, Hyperion, Lucifer sunt genii care-şi consumă, în dorinţa lor de-a şti, propria dramă, aceea a geniului singuratic şi neînţeles, nefericit( dar nici în stare a ferici pe cineva, cum spunea Eminescu) care are un altfel de destin, „proscrişi” în a-şi duce veşnicia pân’ la capăt – îmaginându-ne, dacă putem, un astfel de capăt.

    Dacă Demonul, înger căzut, izgonit din Paradis, rătăceşte „stăpân pe-acest mărunt pământ”, Lucifer, „…gonit de Dumnezeu// Stăpân de iaduri şi genuni”, este şi el proscris pentru că a îndrăznit „…egal cu El să fie”.

    Poemul – 202 strofe – este structurat în XVII părţi, capitole, – „acţiunea”, naraţiunea desfăşurâdu-se, aidoma specific romanului, pe mai multe planuri; se părăseşte un plan, ca să se reia pe alt plan.

    Cât priveşte eroina poemului meu…

    Eroina poemului meu, Mădălina, spre deosebire de Tamara şi Cătălina îşi aşteaptă iubitul neprogramat în existenţa asta, a ei, dar ea nu ştia, „şi-l adăsta…îl adăsta…” Îl cunoştea la umblet şi la port numai din vise şi… va veni în altă existenţă când sibilinele vor rescrie destinul lor.

    Pe când Cătălina se împlineşte în dragoste alături de pajul Cătălin, refuzând nemurirea, Tamara moare înainte de această împlinire, răpusă de moartea iubitului, iar Mădălina moare răpusă de singurătate şi prea multă aşteptare, iubitul ei având o altă programare într-o altă viitoare existenţă, şi ele, refuzând veşnicia. Am reluat „mitul zburătorului” şi în poemul meu pentru că, atâta dragoste totală şi pân’ la capăt, nu poate să încapă decât în mit. Eroina poemului meu este un simbol al credinţei că dacă iubire, dragoste nu e, nimic nu e – ca să parafrazez, cât mai aproape de citat.

    Poemului, am dorit să-i dau un corolar după mine citire: că nimic în univers nu are sens decât veşnicia şi să subscriu Eclesiastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”. Universul, pornit din haos, din Nimic, din Big Bang, de dincolo de „Zidul lui Planck”, de la secunda zero la puterea minus 43 secunde, acum într-o expansiune fără precedent, se va contrage pân’ la gămălia aceea şi se va reîntoarce de unde a purces: în haos, ca o circumscriere: haos – ontic – haos;

    – acronie – temporalitate – acronie –

    Şi că Divinul a imagiat un joc al stereotipiilor, un joc perpetuum, – de-a viaţa şi cu moartea – , din care nu poţi să ieşi, dacă ai intrat fără voia ta, ci voia Altcuiva, întru neplictiseală în atemporalitate şi veşnicie.

    Rămâne trupul pe pământ;
    În ceruri urcă duhul, Sus,
    Fără de trup, fără veşmânt.
    De ce nu urcă şi invers!?

    Mă-ntreb retoric, fără vină
    În superspaţiul super mare:
    Că mintea mea e prea puţină
    De-a da răspunsul la-ntrebare.

    Pierdute-n úrmă fără úrmă,
    Ce va mai fi, ce va urmá,
    La toate ce-am lăsat în úrmă,
    La toate le vom pierde úrma.

    Din câte-au fost, nimic azi nu e;
    Din câte sunt, nu vor mai fi.
    Doar timpului să-i faci statuie,
    De-l poţi opri, de-l poţi ciopli.

    În Big Bang – Început rapace,
    În Fiat lux, în Început
    Ireversibilul s-o-ntoarece,
    Să-nceapă altfel Început.

     

     

    Lucifer

    Întotdeauna a existat ceva

    I

    Hyperion[1] şi Lucifer,

    Şi Demonul[2], de cruce fraţi?

    (Ei cruce n-au purtat în cer);

    Au fost întâii-naripaţi.

     

    Hyperion străluce-n Empireu;

    Demonul, – hulit de oameni buni.

    El, Lucifer, gonit de Demnezeu, –

    Stăpân de iaduri şi genuni.

     

    Trei fraţi, – întâii nenăscuţi.

    Născuţi, – de nimenea născuţi.

    Gândirea-aici ni se blochează,

    Iar viaţa, viaţa ne şochează.

     

    Ce gând ilogic mă îndeamnă

    Străfulgerat de crez nebiblic?!

    De n-or fi inepţii, înseamnă

    Că toate vin şi pleacă în nimic.

     

    Că nimeni, nimeni nu ne-ntreabă

    De-ai cui suntém şi cine súntem,

    Ce bine e că nu ne-ntreabă

    Că n-am şti ce să le răspundem.

     

     

    II

     

    De felul lui, – introvertit

    Şi-’naripat prin Empireu

    Ca pasărea. Era smerit

    Şi gratulat de Dumnezeu.

     

    Prin plete-şi dase c-o pomadă,

    De îi crescuse blond şi des.

    Pe îngerii puşi la corvoadă

    Îi ocrotea de demoni, mai ales.

     

    În vremea ’ceea, Lucifer,

    Înfăptuindu-se Minunea,

    Era trimis puţin prin cer,

    Să vadă cum ieşise lumea.

     

    S-ajung’-apoi şi pe pământ,

    Să vadă dacă-s bune toate,

    Ieşite toate din Cuvânt

    Şi dacă-s toate terminate.

     

    Şi dacă nu o să uimească

    Ce din Cuvânt ieşit-au toate,

    Pe ici pe colo mai cârpească

    Şi să mai dreagă ce se poate.

     

    Înmărmurit de cum ieşise

    Atâtea scoase din Cuvinte,

    Se-nfăţoşează şi îi zise:

    ,,E bine, Prea Înalt Părinte”!

     

    Şi-atuncea, onomatopeic,

    Tună Divinul: ,,Evrika”!

    ,,Ce treabă bună din nimic,

    O, sfântă lume, eşti a mea!”

     

    Zâmbind cu braţe ridicate,

    Râvnea Divinu-o zi de tihnă;

    Cum zilele au fost doar şapte,

    Avea şi El drept la odihnă.

    Era dovadă de bonton

    Strădania lui Lucifer.

    În taină circula un zvon:

    Pe Lucifer rebelii-l cer.

     

    III

     

    Târziu a devenit rebel,

    Când în ştiinţă-şi adunase

    Urgii ce nu-i plăceau defel,

    Iar Domnul mult se supărase.

     

    Se-ajunse dar, la paroxism.

    Voia să fie Lucifer

    Egal cu El. Cu mult cinism

    I-o spuse şi-a fost gonit din cer.

     

    Îl prăbuşi în iad că vruse

    Egal cu Dumnezeu să fie.

    Cât e de Lucifer, să ştie,

    Să vadă ce nu mai văzuse

     

    Din plus la minus infinit

    Şi dincolo de Elizeu

    Că superspaţiu-i stăpânit

    Doar de un singur Dumnezeu.

     

    El nu-i Luceafăr, Demon nu-i.

    E cel pe veci gonit în iad.

    El este-al lui şi-al nimănui

    Şi peste el blesteme cad.

     

    Din adâncimi de vechi infern,

    Aşişderea ca-n alte dăţi,

    Inconfundabil şi etern,

    Zburând peste eternităţi,

     

    Lăsând în iad pe-naripaţi,

    Mâhnit peste măsură, el,

    Luându-şi zbor peste Carpaţi,

    Mefistofelic şi rebel,

    Desprinse luna de pe cer

    Şi stele, una câte una,

    Stăpân de iaduri, Lucifer

    Le puse la un loc cu luna,

     

    Le-aruncă-n mare ca pe prund,

    Legase noaptea de pământ,

    Le-aruncă-n hăuiri fără fund,

    Oprise zi, oprise vânt,

     

    Oprise chiar şi timpu-n loc.

    Pe unde a umblat haihui,

    N-avuse parte de noroc

    În toată veşnicia lui.

     

    IV

     

    Din Prea Înaltul prag de cer,

    Străfulgerat de-un aprig gând,

    Nefericitul Lucifer

    Privi în jos către pământ.

     

    Privi ce Dumnezeu crease

    ( E dreptul lui de Creator )

    Cu multă trudă-n ziua şase:

    Întâiul trup de muritor.

     

    Trecut-au veşnicii în zbor,

    Ca zborul lui peste genuni.

    Întâiul trup de muritor

    Era minune-ntre minuni.

     

    El, dintre fraţi, era mezinul,

    Făcându-şi printre veacuri loc;

    Oracolul i-a dat destinul:

    Nemuritor, – făr’ de noroc.

     

    Şi fraţii lui mai mari au fost, –

    Stigmatizaţi de sibiline.

    Şi ei şi-au încercat un rost,

    Zădărnicind destine.

    Privirea lui din ochi desprinsă

    Se pogorî pe-un chip de fată,

    O zeitate tristă, plânsă,

    Cum nu văzuse niciodată.

     

    Şi-asemănare de divin…

    Divinu-i puse-asemănare,

    În ochi, – albastru şi senin

    Şi-n suflet zbuciumul de mare.

     

    Părea ca o vestire bună;

    Vestală-n flăcări ea părea.

    De unde a avut să-i pună

    Atâta frumuseţe-n ea?!

     

    Era din neculori pictată,

    Era un vis, era părere,

    Era în ea ceva din niciodată

    Şi mai era în ea durere.

     

    Îi puse toate câte-au fost

    De pus în ea pe vremea-’ceea;

    Îi puse vrajă, vrajbă, rost,

    Să aibă pe pământ femeia.

     

    I se opri inima-n loc,

    Pe loc i se tăie suflare,

    Simţi că îl cuprinde foc

    Şi-acea cuprindere îl doare.

     

    V

    Iubitul ei, dintr-o pricină,

    La viaţă n-a fost programat,

    Dar fata-l adăsta să vină

    Cum vin feciorii de-mpărat.

     

    Din vise fata îl ştia

    La port, la vorbă şi la faţă.

    În fiece noapte îl visa,

    Dar dispărea-nspre dimineaţă.

     

    Cum mijlocul îi era strâns,

    Păcatu-ntreg cum îşi dorea,

    Păcatul pân’ la capăt dus,

    Dar el doară în vis venea.

     

    Oracolul i-a fost prescris,

    Dar Mădălina nu ştia

    Că cel din vis era proscris,

    Şi-l aştepta…şi- l aştepta…

     

    În altă viaţă, mai demult,

    V-aţi dat a vă-ntâlni pe lume,

    Iar în al valului tumult,

    Voi vă spuneaţi pe nume.

     

    El va veni în altă viaţă,

    În viaţa ta întru iubire,

    Aşa cum unei cărţi, prefaţă

    Îi scrii ’nainte de citire.

     

    Şi va avea,- de-o fi să fie,-

    Şi el un nume cum porţi tu,

    Oracolul de-o mai rescrie

    Acelaşi joc perpetuu.

     

    Cum toate sunt stereotipii

    În ciclul elementelor,

    Veţi fi din nou, veţi fi copii

    Şi veţi muri cum toate mor.

     

    VI

     

    Ca fraţii lui, dezamăgiţi

    De soarta şi destinul firii,

    El, Lucifer, fără părinţi,

    Din marginea nemărginirii,

     

    De drag de Mădălina prins,

    De dor nebun nepământean,

    Din infinituri s-a desprins,

    Rostogolindu-se în van.

    Lăsa în urma lui un fulger

    Ce-i fulgerase duh şi gând.

    Zbura grăbit din cer în cer,

    Tot mai în jos, către pământ.

     

    De-abia atinse lutul Evei,

    Cenuşa humei şi-a ispitei.

    Îşi şterse ochii de aeve-i

    Edenul din ţinutul fetei.

     

    Tărâm de oase, cruci călcând,

    Un gând de moarte îl străbate.

    Ca din infern veni un gând:

    Se poate-n veşnicie moarte?

     

    Din două, una să aleagă:

    Ori în infern pe veci, ori moarte,

    Dar fata îi era mai dragă;

    De veşnicie se desparte.

     

    Între făcut şi nefăcut

    E incompatibilitate.

    Între născut şi nenăscut

    E consubstanţialitate.

     

    VII

     

    Se răsuci după tipic

    Cum scrie-n codul diabolesc.

    Din el nu mai păstra nimic.

    E camelionism? Greşesc?

     

    Îşi schimbă-nfăţişarea toată

    (Puteai să crezi că-i menestrel)

    Ca nimeni doară să mai poată

    A-l recunoaşte cine-i el.

     

    Şi în instinctul lui primar,

    Când o văzu pe Mădălina,

    Călcase piatră de hotar,

    Lăsând în timp lumina.

    Pornit pe şotii şi sprinţar,

    Şi generos, prietenos,

    Uimi pe tartorul din tartar

    De-atât diabolism frumos.

     

    Părea făptura lui,- lumină,

    O punte între cer şi lut.

    Purta o aură creştină,

    Un duh venind din absolut.

     

    Era transfigurare vie,

    Păienjeniş de dulci visări,

    Dar şi din hău părea să vie

    Pe neumblatele cărări.

     

    Sub pleoape-nchise de visări,

    I s-adunau în curgeri, vise,

    Dar visele-i erau păreri

    Din cărţile încă nescrise.

     

    Era frumos, înger părea

    Şi Demon din Valea-adâncă.

    Avea ceva şi mai avea

    Ceva din rece duh de stâncă.

     

    VIII

     

    Precum un fulger scăpărase

    A norilor încrâncenare,

    Şi trup şi gând îi fulgerase

    Ne-asemuita-nfăţoşare.

     

    Prin risipire-n zbor, proscris,

    Scârbit de rău, în rătăcire,

    El n-avea somn să aibă vis,

    Nici lut să-ncapă-n lut iubire.

     

    Văzând fire namaivăzută,

    El, nenăscutul făr’ de moarte,

    Îşi schimbă fibra nenăscută

    În consubstanţialitate.

    Şi-un simţ uman simţi în el,

    Ce-i sfredeli duhul demonic;

    Prin fibra-i de mefistofel,

    Se prelingea fluidul cosmic.

     

    Simţea că-şi capătă făptură,

    Ceva a metamorfozare,

    Cum în chimie, în natură,

    O stare trece-n altă stare.

     

    Simţea că îl întinerea

    Alter ego-uri avatare,

    Simţea c-avea ce nu avea

    Trăirea lui nemuritoare.

     

    Şi-ar fi dorit să aibă moarte

    În nesubliminala clipă.

    Aşa doar poate avea parte

    De dragoste, nu de risipă.

     

    Cu ochi aprinşi, înduioşat,

    El, Lucifer, damnat pe viaţă,

    Ce nu credea adevărat,

    Avea minunea lumii-n faţă.

     

    Cercă, înduioşat şi stins,

    Să se adune din cuvinte.

    Cu-o lacrimă ar fi şi plâns;

    Şi-o rugă îi trecu prin minte,

     

    Dar ’Nalt Prea Sfântu-l preveni,

    Departe fie de minuni; chiar

    Un gând năstruşnic îi veni:

    Să-l scoată din dicţionar.

     

    Simţi sub pas zorit de foc

    Răcoarea ierbii-nrourate,

    Ţinut de moarte şi soroc,

    El nu călcase niciodată.

     

     

    Din zbor întins îşi poartă pas

    Cu învoială Terminus[3].

    Din gânduri, vorbe puse-n glas

    Să spună ce avea de spus:

     

    ,,N-am întâlnit prin neterestrul,

    Pe unde nimeni nu trecu,

    Eu, cel de când e universul,

    Mai mândră decât tine, nu.

     

    Tu m-ai făcut să am dorinţi

    Să mă despart de nemurire.

    Din deznădejde, năzuinţi,

    Să-mi fac, din drag de tine.

     

    Tu eşti şi templu şi altar

    De-nchinăciunile creştine,

    O filă dintr-un calendar

    De-oracole de sibiline.

     

    Eternitatea nu-i de-ajuns.

    Vreau şi durere şi iubire,

    Să am şi lacrimă şi plâns

    Dar şi un strop de fericire”.

     

     

    IX

     

    Trecuse-o zi, un an trecuse

    Şi mai avea sperare încă.

    Iubirii lui, ea nu-i răspunse.

    Ecou izbindu-se de stâncă.

     

    O zi, un an, cetind în rune,

    Cât suntem lut, cât suntem humă,

    În veşnicie nu se pune

    La socoteală, nici în glumă.

     

    Ea, Mădălina nu-i primi

    Tumultul lui învăpăiat.

    Îl ascultắ; nu-l prigoni

    Şi nici măcar nu l-a certat.

     

    Era frumos, la gând curat.

    Ea nu ştia că-i Lucifer

    Şi nici ştia că e damnat

    Şi prigonit prin cer.

     

    Vedea că are-n el iubire.

    Şi dor de fată mai avea,

    Dar hăul lui de rătăcire,

    Ea, Mădălina nu-l vedea.

     

    Şi el fu darnic cu iubirea,

    Dând veşnicia pe o clipă,

    Să-mpartă-n două nemurirea

    Din mult prea marea lui risipă.

     

    Ar fi îmbătrânit în doi.

    De dragul fetei, Dumnezeu

    I-ar fi dat raiul înapoi

    Şi strălucire-n Empireu.

     

    La ruga lui spre totdeauna,

    Ea, Mădălina-i spuse-aşa:

    ,,Tu eşti un foc ce arde-ntruna;

    Eu sunt doară cenuşa ta.

     

    Nu vreau să plec în nemurire,

    Nu-mi cere nemurire-n loc,

    Pentru un dram de amăgire,

    Să te-amăgeşti că ai noroc.

     

    Nu vreau ce nu-i dat tuturor.

    O veşnicie mi se pare,-

    (Părerea mea de muritor),-

    Prolixă şi obositoare.

     

     

    Noroc nu ai, nu am nici eu

    Şi pururea nu vom avea.

    A fost lăsat de Dumnezeu

    Un dat de a nu ne avea.

     

    De eşti damnatul Lucifer,

    Purtând stigmatul nemuririi,

    Urmează-ţi calea prin eter

    Iar eu, urmând destinul firii”.

     

    Aieste vorbe, acest gând

    Îi şubrezeşte nenăscutul;

    Şi îi veni o rugă-n gând:

    Să i se dea şi lui născutul.

     

    Ar fi iubit şi ar iubi;

    Ar li şi lut, ar fi şi humă,

    Un muritor care-ar muri

    De dor de dragoste nebună.

     

    Dar lui nu i-a fost dat să moară.

    Şi nemurirea e un chin,

    Cum răul e făcut să doară,

    Cum şarpelui îi dai venin.

     

    Şi din adânc de dor îi spuse

    Că-i negru foc de supărare.

    Ea nu-i ştia şi nici văzuse

    Adevărata ’nfăţoşare.

     

    X

     

    Bătrân schilav cu barba lungă,

    Din mult întinsul lui regat,

    Odrasla-n lume şi-o alungă.

    Vetustă modă de-mpărat!

     

    N-avuse gând ca să gândească;

    Cu simţăminte nu faci târg.

    Să cadă fulger să-l trăsnească

    ’Nainte de-a intra-n amurg!

     

    Sub stei, în largă depărtare,

    Un crez în mit de zburător

    Îi mai dădea fior, sperare…

    Că toate vin din viitor.

     

    Credinţa-n mit se spulberase

    Şi-n vise-n vis să se viseze.

    Puterile o cam lăsase;

    Privirile-i rămase treze.

     

    Răbdarea ei părea sfârşită;

    Plângea-n sughiţ, plângea mereu,

    Căzând pe gânduri răvăşită:

    O fi uitat-o Dumnezeu?

     

    Şi plânsetele de naiadă

    Încet-încet se liniştesc

    Ca apele dintr-o cascadă –

    Ajunse-n mare se-ogoiesc.

     

    Se-mpuţina pe zi trecută

    Precum zăpada se topeşte,

    Cum floarea smulsă, ruptă,

    Încet, încet se ofileşte.

     

    Părea icoană chipu-i blând,

    Icoană vie de-nchinat.

    De-ai fi putut pătrunde-n gând

    Şi-n suflet, te-ai fi-ntristat.

     

    Şi chinul dat să o petreacă

    Se curmă, i se curmă chinul;

    Un chin luat în cer, să facă

    Cu el, să facă ce?, Divinul?

     

    Alt rai să facă nu-i stă-n fire

    Şi-atunci, mă iartă, dacă vrei,

    Un iad nu-i stă-mputernicire.

    De ce ne dai ca să ne iei!?

     

    Ne lasă-n nenăscut; ne lasă

    Acolo unde-i doar Nimic.

    La urma urmei, ce îţi pasă

    Că universu-i mare-ori mic!?

     

    Obrajii-ncet, încet, păli;

    Pe veci privirea şi-o închise

    Şi-n asfinţit se prăpădi

    Fără de taine, făr’ de vise.

     

    Sub pleoape se făcuse noapte;

    O noapte-adâncă, hău, abis.

    I se luase-acuma toate

    Şi i se dase rai deschis.

     

    Un înger din cereasca fire

    Luă cu el sufletul trist,

    Golit de trup şi amăgire

    Şi fără crucea grea de Crist.

     

    I-e ne-mpăcat şi slobod duhul

    De trup devreme slobozit.

    Rămâne cui? se-ntreabă trupul,

    Cine pe cine-a părăsit?

     

    Se stinse-ncet blânda minune,

    Ca lumânarea pusă-n sfeşnic.

    Din arsul ei nu mai rămâne

    Decât un fum şi-apoi nimic.

     

    Muri-n tristeţi şi-nsingurată

    În colţ de lume-ndepărtat.

    La căpătâiul ei, nici tată

    Nici mamă, nici soră nu i-a stat.

     

    Să-ţi fie dat să mori fecioară,

    Cumva, nu este vrun păcat?

    Dacă iubirea e să moară,

    De ce trăitu-ţi este dat ?!

     

    S-o tulbure un duh păgân…

    Un duh păgân n-o tulbura.

    Din racla cu-aşternut de fân,

    Cu dărnicie plângeri da.

     

    De dragul celui drag se stinse,

    De prea mult dor şi aşteptat,

    Dar el venea numai în vise.

    La viaţă n-a fost programat.

     

    Au plâns şi norii şi izvorul.

    Şi-n hohot apele au plâns.

    Şi ceru-a plâns şi călătorul

    Şi parcă tot n-a fost de-ajuns.

     

    Mormânt mai simplu ca al ei,

    La cel capăt de lume, nu-i.

    I-au pus la cap din lemn de tei

    O cruce, ca străinului.

     

    Iar ce a dat Domnu’ să fie, –

    Cenuşa vieţii care-a ars – ,

    Stă îngropată pe vecie

    În stânjenul jilav sub pas.

     

    E plin mormântul de tăcere,

    De veşnică pustietate.

    Un duh mâhnit plin de durere

    Sub lespezi poate mai răzbate.

     

    Povestea ei purta un nimb

    Al celor sfinte pe pământ

    Şi i-a dat pentru toate-n schimb

    O cruce de Crist şi-un mormânt.

     

    Avea un tâlc prea scurt trăitul,

    Cum toate-s tâlcuri pe pământ;

    Avea-nceputul şi sfârşitul

    Al celor ce-s şi nu mai sunt.

     

    Şi-anagramare mai avea

    Povestea ei cu nimb de sfânt,

    Ca literele în cuvânt

    Când le schimbi ordinea.

     

    Povestea ei cu tâlc şi nimb

    Avea ceva de neuitat:

    O amintire peste timp.

    Apoi, uitarea s-a lăsat.

     

    Vrun vechi mormânt, sub lespezi, nu-i

    Vrun semn de viaţă să ascundă,

    Să îngenunche-n faţa lui

    Vrun trecător, un muc s-aprindă.

     

    Vreun martor, grai să-şi facă nu-i,

    Poveste tristă-a povesti,

    Uitat în clipa timpului,

    Uitate răni a răscoli.

     

    Păianjeni ţes păienjeniş

    Peste abruptele tăceri,

    Iar moartea vine pe furiş,

    Sporind subliminale treceri.

     

    Ce-i pasă lumii de prihană,

    De iad cu draci, de rai cu sfinţi!

    Şi tragedia e umană.

    Comedioşi, scrâşnim din dinţi.

     

    O pace stăpâneşte încă

    Un univers fără de grai.

    Un univers e pace-adâncă.

    Mai înfloresc măcieşi în mai.

     

    În jocu-aceloraşi stereotipii,

    Ce pot să cred, ce pot să zic,

    Că umbletul prin veşnicii

    E tot întoarcere-n nimic.

     

    Iar tu, ce zbori prin infinit

    Din polul plus la minus,

    De ce-ai venit, de ce-ai grăbit

    Spre-acolo unde toate nu-s?!

     

    Rebel, cel izgonit din rai,

    Ce nici pământul nu-ţi dă loc,

    Din toate câte-s date, n-ai

    Fărâma-’ceea de noroc.

     

    Avem ceva din larga fire

    Noi, trecători prin timp hain.

    Avem şi lacrimi şi iubire,

    Ni-e sufletul de toate plin.

     

    De-atâta viaţă dusă-n moarte,

    Bătut e drumul pân’ la cer

    Şi tot mai răvăşite-s toate,

    De-atâta moarte şi mister.

     

    Venim la rău, venim la bine,

    Născuţi în zodie de hidră;

    Păşim prin timp cât timpul ţine

    Nisipului curs în clepsidră.

     

    Nu are margini universul.

    La noi acasă, pe pământ,

    Îngăduit ne este mersul

    Doar între casă şi mormânt.

     

    XI

     

    Trecuse înc- o veşnicie,

    Când zborul lui în van se-opri.

    Cum toate el voia să ştie,

    De fata dragă-şi aminti.

     

    El, duh păgân încă purta

    Un gând ce nu îl părăsise.

    Purta un dor, dar nu ştia

    Că fata dragă lui, murise.

     

    Şi îi veni un aprig gând,

    În lutul Evei să coboare;

    Şi-n aprig duh încă purtând

    Cu greu nestinsa-i întristare.

     

    Şi-n val-vârtej, neogoit,

    Îndrăgostit ca prima oară,

    În zborul lui de neoprit,

    Se-opri incognito spre seară.

     

    Ajunse-n seară la o casă,

    Cerând pe noapte găzduire,

    Sleit, parc’-ar fi tras la coasă.

    Dormi ca omul în neştire.

     

    Văzut-ai drac împieliţat,

    Să ceară pat, şi de mâncat?

    Dar în poveste, ’n poezie –

    Oricând, – din drag de fantezie.

     

    Tu, cititorule integru,

    Vezi că din tot ce ai citit,

    Nu-i dracu chiar atât de negru

    Cum este-n lume zugrăvit.

     

    Din vremi uitate, auzise

    Bătrânul orb şi gârbovit,

    Povestea fetei ce murise

    De-atâta plâns, de-atât iubit.

     

    De-au plâns şi sfinţii cei de sus

    Şi demonii pe plâns s-au pus

    Şi, parcă, n-ar fi fost de-ajuns,

    Şi-n cor de înger plâns s-a pus.

     

    Cercă să îi pătrundă-n gând,

    Cu iscusinţă, Lucifer;

    Bătrânu-i spuse lăcrămând

    Că fata a plecat în cer.

     

    XII

     

    Lăsa lumina-n urma lui

    Prin galaxii din cer în cer.

    Şi Templul Dumnezeului.

    Plecă spre ’Nalturi, Lucifer.

     

    Intra un univers în altul,

    Cum te afunzi în văgăuni.

    În gaură de vierme[4], saltul

    E-atipic doar pentru nebuni.

     

    Dar Lucifer, nepământean,

    Purtând în el celula lipsă[5],

    Purta suflet de nemirean

    Şi zvonuri de apocalipsă.

     

    Lăsa un cer trecând în altul.

    Ajunse-n vârf, ce să mai vadă?

    Şi tot mai sus vedea Înaltul.

    De-acolo doar putea să cadă.

     

    Mai sus, nu mai era un sus.

    Căzu pe gânduri Lucifer.

    Nici lună, sori, nici stele nu-s.

    Nu o găsi pe fată-n cer

     

    Şi-l năpădi năstruşnicie,

    Că-n lut, în humă-n dedesubturi,

    Acolo ar putea să fie,

    În liniştea fără tumulturi.

     

    Făcu, pe dată-ntoarsă cale.

    Din nou lumina nu-l ajunge.

     

    Părea tot superspaţiul vale,

    Iar timpu-n urma lui se frânge.

     

    Zburând pe Drumul Robilor,

    Din galaxie-n galaxie,

    Se întrecea cu timpu-n zbor,

    Cu sufletul plin de mânie.

     

    Pe Mădălina n-o găsise

    Prin cer, în tot umblatul lui.

    Doar spiritul, Domnul oprise

    În Templul Dumnezeului.

     

    XIII

     

    Intră de-un stânjen în pământ.

    N-au dreptul morţii la mai mult.

    Cătând în fiece mormânt,

    Citind silabe şi cuvânt.

     

    Adâncul stânjenului rece

    Îl îngrozi peste măsură

    Şi-a înţeles acum de ce

    Că unde-i foc e şi căldură.

     

    Purtând în fibra-i gena mumii,

    Imponderabil şi demonic,

    La ce-a rămas din vraja lumii,

    Privi ’ntrebându-se retoric.

     

    Şi cum stătea deasupra humii,

    Poate-ar fi vrut, ori n-ar fi vrut,

    Să ducă pulberea ţărânii

    În alt, în altfel început.

     

    Imperturbabil, stăpânit,

    Şi-ar fi dorit să aibă suflet,

    El, dezgustat de infinit

    Şi obosit de-atâta umblet.

     

     

    Să aibă moarte, nu vecie,

    Să fie-un muritor de rând,

    Şi-ar da întreaga veşnicie,

    Să fie humă, lut, pământ.

     

    Şi-ar fi dorit s-o aibă parte,

    Să aibă de chemat un nume,

    Să o sărute, s-o dezgroape

    Şi s-o sloboadă iar în lume.

     

    Tu, cel cu chip de nefiinţă

    De ce schimbi reguli pe pământ?

    În tine n-ai nici o credinţă,

    Nu-ţi este teamă de Cuvânt?

     

    Blestem e umbletul prin cer

    Din veşnicie-n veşnicie.

    El, cel damnat, el, Lucifer,

    El,- gratulat n-o să mai fie.

     

    Perplex, mânat de un îndemn

    Şi-ar fi făcut, ca înger, cruce,

    Dar gândurile-i sunt năuce.

    Ca demon, ar fi fost nedemn.

     

    Cercă să-i dea suflare nouă,

    Să se-ntrupeze din suflare.

    Şi-ar fi rupt inima în două,

    S-o vadă iară pe picioare.

     

    Văzând pe Lucifer, îi cere

    Poruncitor şi sec Divinul,

    Să nu-i dea duh de înviere,

    Să-ntoarcă-n Început destinul.

     

    Pecetluit pe veci, – destinul,

    Până în ziua de Apoi.

    Şi nu se cade ca Divinul

    Să-şi ia Cuvântul înapoi.

    Nu poţi să-l schimbi să fie altul,

    Mai cum pe plac ai vrea să-ţi fie.

    Deasupra tuturora-i ’Naltul,

    Prea- ’Naltul pentru veşnicie.

     

    ,,Pentrú a Lui făpturi, – o pârgă”[6]

    Te-mbie Scripta, alta, nu-i;

    Te-mbie şi un fel de scârbă

    De legea talionului?

     

    XIV

     

    De-o vreme bună şi ceva,

    Nu are iadul căpătâi.

    Toţi dracii umblă brambura

    Şi-i clătinat din temelii.

     

    E iadul lor mai înnegrit,

    E bezna grea, apăsătoare.

    De-atâta mult surgunuit,

    Cât e de drac, şi dracu’ moare.

     

    Se stinge focul sub cazan

    Şi se răceşte smoala.

    Aiasta ţine de un an

    Şi se lungeşte boala.

     

    Îşi bagă coada Nichiduţă

    Pe unde nu îi fierbe oala.

    Îl trage-n smoală pe Mitruţă.

    Şi, ce? E rece smoala.

     

    Aşa, ca un divertisment:

    Să-şi umple timp şi-a plictiseală

    Iar, başca, ca resentiment:

    Să-l bage pe Mitruţ în smoală.

     

    De când e şefu’-n zbor prin cer,-

    Nici ei nu ştiu pe unde-n zbor,

    E greu, dar greu făr’ Lucifer

    Şi-n taină-s strânşi la un sobor.

     

    Şi făr’ de aură de sfinţi,

    Cu tot blajinul lor etern,

    Toţi îngerii surgunuiţi

    Porni zurbavă în infern.

     

    Să vină-ndată Lucifer.

    Tot iadul este pus pe jar,

    Iar dacă iad n-o fi în cer,

    Nici sfinţi să fie-n calendar.

     

    Porni solie deîndată.

    Pe Lucifer, greu îl găsi.

    S-aleagă între iad şi fată,

    La asta chiar nu se gândi.

     

    Din iad tot praful să se-aleagă.

    Cu Mădălina-n schimb, – un gând.

    Decât o veşnicie-ntreagă,

    Mai bine-n pacea din mormânt.

     

    XV

     

    El, creatura cea dintâi,

    Creată nu ştim cum şi când,

    Cine i-a stat la căpătâi,

    Vrodată nu vom şti, nicicând.

     

    Şi, Lucifer, insaţiabil

    În nemăsura lui de-a şti,

    Încrezător în el, abil,

    În taina lumii sfredeli.

     

    Să ştie,- ar fi vrut să ştie

    Ce-AtoateŞtiutorul ştie.

    Egal cu El din nou să fie

    Ori, dacă e să nu mai fie,

    Să nu se mai întoarcă-n cer.

    ,,Decât nemuritor ori sfânt, –

    Pe crucea mea de Lucifer !

    Mai bine-n stânjen, în pământ.”

     

    Îşi zise, nimeni să-l audă.

    E-un postulat de muritor.

    Să plângă cea din urmă dudă

    Când îl vor scoate din pridvor.

     

    XVI

     

    Văpaie – din nestinsul foc,

    În el gheénă a-ncăput

    Cu foc, cu tartor, la un loc,

    Dar şi cu patimi de durut.

     

    El nu-i Luceafăr, Demon nu-i.

    E cel gonit din rai pe veci.

    El nu-i al lui, e-al cerului

    Pe sub cupole sterpe, reci.

     

    Miraj nu-l mai înseninează.

    Cum toate-s doară amăgiri,

    Privind în jos îl întristează

    Sfârşitul marilor iubiri.

     

    Pribeag şi renunţând la visuri,

    Umblând pe unde zboru-l duce,

    Rătăcitor peste-abisuri,

    Eternu-şi duce ca pe-o cruce.

     

    Ca o Lactee lucitoare,

    Ca un sclipit de meteor,

    Întreaga veşnicie doare

    Cum doare sufletul de dor.

     

    Trufaş, pribeag în rătăcire,

    Sublimul zbor prin neant îl poartă,

    Făcându-şi loc prin risipire

    De parcă-ar fi deschis o poartă.

     

    Şi-n zborul lui neostoit,

    Fără de ţintă-n infinituri,

    Pe-oriunde-n ceruri s-a oprit, –

    Nadir reverberând zenituri.

     

    Niciunde va găsi iubire,

    Nu va mai crede în minuni.

    E-un postulat întreaga fire:

    Descânt în ceaşca cu tăciuni.

     

    La ce ţi-e bună veşnicie

    Când nu simţi foc în trup că-ţi arde,

    Cum, ostoit în iarbă cade

    Şi totul este o feerie !?

     

    Şi-ar da vecia pentru-o clipă

    De dragoste de muritori.

    Să i se ia din zbor arípă,

    Să-i dea fior de trecători.

     

    Dar cin’ să-i ia, cine să-i deie?

    Cu Dumnezeu nu-i casă bună.

    De nu un foc, măcar scânteie

    Să-l ardă, dragoste nebună.

     

    De nemurire să-l dezlege

    Şi să-i dea moarte, nimeni poate.

    El, blestemat, pe căi pribege,

    E tot mai greu a le străbate.

     

    Nici el nu-şi mai aduce-aminte

    De când avea-n aripă zbor

    Şi nici ce-a fost mai înainte

    Mai pe-nţelesul tuturor.

     

    Proscris e în risipa firii,

    Damnat cât ţine veşnicia.

    Din marginea nemărginirii

    Şi-adună răul şi furia.

     

    Printre tenebre spaţiale,

    Imensităţile s-aştern.

    Zoreşte Lucifer pe cale

    Spre hăurile din infern.

     

    Privelişti sumbre îi repugnă,

    Desprinse parcă din potop;

    Nu are ţel unde s-ajungă,

    Făcându-şi prin tenebre loc.

     

    A fost să vadă doar o dată,

    Atât sublim; frumos Făcut.

    Şi n-o să simtă niciodată

    Plăcutul care l-a durut.

     

    În zborul lui peste genuni,

    Un gând curat îl mai străbate,

    Dar îl cuprind deşertăciuni.

    Deşertăciuni sunt toate, toate.

     

    XVII

     

    Rămâne trupul pe pământ;

    În ceruri urcă duhul, Sus,

    Fără de trup, fără veşmânt.

    De ce nu urcă şi invers!?

     

    Mă-ntreb retoric, fără vină

    În superspaţiul super mare:

    Că mintea mea e prea puţină

    De-a da răspunsul la-ntrebare.

     

    Pierdute-n úrmă fără úrmă,

    Ce va mai fi, ce va urmá,

    La toate ce-am lăsat în úrmă,

    La toate le vom pierde úrma.

     

    Din câte-au fost, nimic azi nu e;

    Din câte sunt, nu vor mai fi.

    Doar timpului să-i faci statuie,

    De-l poţi opri, de-l poţi ciopli.

     

    În Big Bang – Început rapace,

    În Fiat lux, în Început

    Ireversibilul s-o-ntoarece,

    Să-nceapă altfel Început.

     

    Iunie, 2009

     

    [1] Vezi ,, Luceafărul” de M. Eminescu

    [2]Vezi ,, Demonul” de M. Lermontov

    [3]Terminus , i,( lat.) s.m. – Zeul care apără hotarele şi semnele lor.

    [4]Găurile de vierme sunt construcţii topologice care ,,leagă” zone îndepărta-te ale universului printr-o ,,scurtătură”. Imaginând o călătorie de la punctul de intrare şi punctul de ieşire, nu există între cele două capete, puncte intermediare, călătoria satisfăcând definiţia teleportării. Găurile de vierme reprezintă o extensie a soluţiilor lui Einstein prin găuri negre dincolo de ra-za Schwvarzschild.

    [5]Universului îi lipseşte o particulă din Big Bang, ( marea explozie,- ipotetică,- a atomului primitiv de materie, care a iniţiat expansiunea universului ) pe care ştiinţa o caută asiduu pentru aflarea Întâiului Adevăr: ,,Particula lui Dumnezeu”, – Bosonul Huggs.

    [6]Parafrazare după textul biblic,- Epistola sobornicească a lui Iacov 1: 18 din Noul Testament: ,, El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul ade-vărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.” ( Biblia / ediţia 1928 ).

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5