Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Lucifer, – poem lirico – epico – filosofico – erotic, – o punte între realism şi suprarealism

POPOVICI, VASILEVasile POPOVICI

Lucifer, – poem lirico – epico – filosofico – erotic, – o punte între realism şi suprarealism

 

Dacă Lermontov(1814-1841) nu ar fi scris „Demonul”, dacă Eminescu(1850-1899) nu ar fi scris „Luceafărul”, dacă eu nu aş fi citit aceste două capodopere consacrate etern pe axa axiologiei artei, intrate în panteonul de valori ale literaturii universale, nu aş fi scris „Lucifer” care vine ca o întregire a unei trinităţi de o consubstanţialitate indefinită, trinitate de entităţi născute…de nimenea născute, impersonale şi neaperceptibile, cărora, prin transfigurare au căpătat statut de personaje literare, cu sentimente şi trăiri pământene, ca un paradox în plus al unui suprarealism neavangardist.

Atât Lermontov, cât şi Eminescu au fost reprezentanţi de seamă ai romantismului, precursori ai realismului, trăind în acelaşi segment temporal, aş zice.

Poemul meu nu poate fi aperceput suficient, dacă cel care îl citeşte, nu a citit în prealabil şi „ Demonul”, şi „Luceafărul” Am apelat la „mitul zburătorului”, aşa cum au făcut-o Lermontov şi Eminescu, menţionându-i în logică cronologică.

Am avut în vedere – ca mijloc de abordare – ,,obiceiurile” des întâlnite mai ales în literatura orală, populară: numărul trei; cei trei fii ai împăratului…, cele trei fiice ale celuilalt împărat, trei zmei ori tot atâţia balauri; trei zâne bune ori rele.

Trei încercări prin care să treacă Feţi-Frumoşii pentru a lua pe fata împăratului şi jumătatea aceea de împărăţie…

Fără Lucifer, numărul „trei” ar fi fost frustrat de întreg, unitate şi substanţă.

Era „născut” Demonul”, era „născut Luceafărul, – doi fraţi, dar povestea are trei, şi-atunci s-a „născut”, – de nimenea născut, – Lucifer:

„Trei fraţi,- întâii nenăscuţi./Născuţi, – de nimenea născuţi./
Gândirea-aici ni se blochează,/Iar viaţa, viaţa ne şochează”.

Fraţii mai mult se aseamănă, decât se deosebesc, iar cei care au citit poemele celor doi corifei ai literaturii universale, iar mai apoi „Lucifer”, vor observa asta.

Demonul, Hyperion, Lucifer sunt genii care-şi consumă, în dorinţa lor de-a şti, propria dramă, aceea a geniului singuratic şi neînţeles, nefericit( dar nici în stare a ferici pe cineva, cum spunea Eminescu) care are un altfel de destin, „proscrişi” în a-şi duce veşnicia pân’ la capăt – îmaginându-ne, dacă putem, un astfel de capăt.

Dacă Demonul, înger căzut, izgonit din Paradis, rătăceşte „stăpân pe-acest mărunt pământ”, Lucifer, „…gonit de Dumnezeu// Stăpân de iaduri şi genuni”, este şi el proscris pentru că a îndrăznit „…egal cu El să fie”.

Poemul – 202 strofe – este structurat în XVII părţi, capitole, – „acţiunea”, naraţiunea desfăşurâdu-se, aidoma specific romanului, pe mai multe planuri; se părăseşte un plan, ca să se reia pe alt plan.

Cât priveşte eroina poemului meu…

Eroina poemului meu, Mădălina, spre deosebire de Tamara şi Cătălina îşi aşteaptă iubitul neprogramat în existenţa asta, a ei, dar ea nu ştia, „şi-l adăsta…îl adăsta…” Îl cunoştea la umblet şi la port numai din vise şi… va veni în altă existenţă când sibilinele vor rescrie destinul lor.

Pe când Cătălina se împlineşte în dragoste alături de pajul Cătălin, refuzând nemurirea, Tamara moare înainte de această împlinire, răpusă de moartea iubitului, iar Mădălina moare răpusă de singurătate şi prea multă aşteptare, iubitul ei având o altă programare într-o altă viitoare existenţă, şi ele, refuzând veşnicia. Am reluat „mitul zburătorului” şi în poemul meu pentru că, atâta dragoste totală şi pân’ la capăt, nu poate să încapă decât în mit. Eroina poemului meu este un simbol al credinţei că dacă iubire, dragoste nu e, nimic nu e – ca să parafrazez, cât mai aproape de citat.

Poemului, am dorit să-i dau un corolar după mine citire: că nimic în univers nu are sens decât veşnicia şi să subscriu Eclesiastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”. Universul, pornit din haos, din Nimic, din Big Bang, de dincolo de „Zidul lui Planck”, de la secunda zero la puterea minus 43 secunde, acum într-o expansiune fără precedent, se va contrage pân’ la gămălia aceea şi se va reîntoarce de unde a purces: în haos, ca o circumscriere: haos – ontic – haos;

– acronie – temporalitate – acronie –

Şi că Divinul a imagiat un joc al stereotipiilor, un joc perpetuum, – de-a viaţa şi cu moartea – , din care nu poţi să ieşi, dacă ai intrat fără voia ta, ci voia Altcuiva, întru neplictiseală în atemporalitate şi veşnicie.

Rămâne trupul pe pământ;
În ceruri urcă duhul, Sus,
Fără de trup, fără veşmânt.
De ce nu urcă şi invers!?

Mă-ntreb retoric, fără vină
În superspaţiul super mare:
Că mintea mea e prea puţină
De-a da răspunsul la-ntrebare.

Pierdute-n úrmă fără úrmă,
Ce va mai fi, ce va urmá,
La toate ce-am lăsat în úrmă,
La toate le vom pierde úrma.

Din câte-au fost, nimic azi nu e;
Din câte sunt, nu vor mai fi.
Doar timpului să-i faci statuie,
De-l poţi opri, de-l poţi ciopli.

În Big Bang – Început rapace,
În Fiat lux, în Început
Ireversibilul s-o-ntoarece,
Să-nceapă altfel Început.

 

 

Lucifer

Întotdeauna a existat ceva

I

Hyperion[1] şi Lucifer,

Şi Demonul[2], de cruce fraţi?

(Ei cruce n-au purtat în cer);

Au fost întâii-naripaţi.

 

Hyperion străluce-n Empireu;

Demonul, – hulit de oameni buni.

El, Lucifer, gonit de Demnezeu, –

Stăpân de iaduri şi genuni.

 

Trei fraţi, – întâii nenăscuţi.

Născuţi, – de nimenea născuţi.

Gândirea-aici ni se blochează,

Iar viaţa, viaţa ne şochează.

 

Ce gând ilogic mă îndeamnă

Străfulgerat de crez nebiblic?!

De n-or fi inepţii, înseamnă

Că toate vin şi pleacă în nimic.

 

Că nimeni, nimeni nu ne-ntreabă

De-ai cui suntém şi cine súntem,

Ce bine e că nu ne-ntreabă

Că n-am şti ce să le răspundem.

 

 

II

 

De felul lui, – introvertit

Şi-’naripat prin Empireu

Ca pasărea. Era smerit

Şi gratulat de Dumnezeu.

 

Prin plete-şi dase c-o pomadă,

De îi crescuse blond şi des.

Pe îngerii puşi la corvoadă

Îi ocrotea de demoni, mai ales.

 

În vremea ’ceea, Lucifer,

Înfăptuindu-se Minunea,

Era trimis puţin prin cer,

Să vadă cum ieşise lumea.

 

S-ajung’-apoi şi pe pământ,

Să vadă dacă-s bune toate,

Ieşite toate din Cuvânt

Şi dacă-s toate terminate.

 

Şi dacă nu o să uimească

Ce din Cuvânt ieşit-au toate,

Pe ici pe colo mai cârpească

Şi să mai dreagă ce se poate.

 

Înmărmurit de cum ieşise

Atâtea scoase din Cuvinte,

Se-nfăţoşează şi îi zise:

,,E bine, Prea Înalt Părinte”!

 

Şi-atuncea, onomatopeic,

Tună Divinul: ,,Evrika”!

,,Ce treabă bună din nimic,

O, sfântă lume, eşti a mea!”

 

Zâmbind cu braţe ridicate,

Râvnea Divinu-o zi de tihnă;

Cum zilele au fost doar şapte,

Avea şi El drept la odihnă.

Era dovadă de bonton

Strădania lui Lucifer.

În taină circula un zvon:

Pe Lucifer rebelii-l cer.

 

III

 

Târziu a devenit rebel,

Când în ştiinţă-şi adunase

Urgii ce nu-i plăceau defel,

Iar Domnul mult se supărase.

 

Se-ajunse dar, la paroxism.

Voia să fie Lucifer

Egal cu El. Cu mult cinism

I-o spuse şi-a fost gonit din cer.

 

Îl prăbuşi în iad că vruse

Egal cu Dumnezeu să fie.

Cât e de Lucifer, să ştie,

Să vadă ce nu mai văzuse

 

Din plus la minus infinit

Şi dincolo de Elizeu

Că superspaţiu-i stăpânit

Doar de un singur Dumnezeu.

 

El nu-i Luceafăr, Demon nu-i.

E cel pe veci gonit în iad.

El este-al lui şi-al nimănui

Şi peste el blesteme cad.

 

Din adâncimi de vechi infern,

Aşişderea ca-n alte dăţi,

Inconfundabil şi etern,

Zburând peste eternităţi,

 

Lăsând în iad pe-naripaţi,

Mâhnit peste măsură, el,

Luându-şi zbor peste Carpaţi,

Mefistofelic şi rebel,

Desprinse luna de pe cer

Şi stele, una câte una,

Stăpân de iaduri, Lucifer

Le puse la un loc cu luna,

 

Le-aruncă-n mare ca pe prund,

Legase noaptea de pământ,

Le-aruncă-n hăuiri fără fund,

Oprise zi, oprise vânt,

 

Oprise chiar şi timpu-n loc.

Pe unde a umblat haihui,

N-avuse parte de noroc

În toată veşnicia lui.

 

IV

 

Din Prea Înaltul prag de cer,

Străfulgerat de-un aprig gând,

Nefericitul Lucifer

Privi în jos către pământ.

 

Privi ce Dumnezeu crease

( E dreptul lui de Creator )

Cu multă trudă-n ziua şase:

Întâiul trup de muritor.

 

Trecut-au veşnicii în zbor,

Ca zborul lui peste genuni.

Întâiul trup de muritor

Era minune-ntre minuni.

 

El, dintre fraţi, era mezinul,

Făcându-şi printre veacuri loc;

Oracolul i-a dat destinul:

Nemuritor, – făr’ de noroc.

 

Şi fraţii lui mai mari au fost, –

Stigmatizaţi de sibiline.

Şi ei şi-au încercat un rost,

Zădărnicind destine.

Privirea lui din ochi desprinsă

Se pogorî pe-un chip de fată,

O zeitate tristă, plânsă,

Cum nu văzuse niciodată.

 

Şi-asemănare de divin…

Divinu-i puse-asemănare,

În ochi, – albastru şi senin

Şi-n suflet zbuciumul de mare.

 

Părea ca o vestire bună;

Vestală-n flăcări ea părea.

De unde a avut să-i pună

Atâta frumuseţe-n ea?!

 

Era din neculori pictată,

Era un vis, era părere,

Era în ea ceva din niciodată

Şi mai era în ea durere.

 

Îi puse toate câte-au fost

De pus în ea pe vremea-’ceea;

Îi puse vrajă, vrajbă, rost,

Să aibă pe pământ femeia.

 

I se opri inima-n loc,

Pe loc i se tăie suflare,

Simţi că îl cuprinde foc

Şi-acea cuprindere îl doare.

 

V

Iubitul ei, dintr-o pricină,

La viaţă n-a fost programat,

Dar fata-l adăsta să vină

Cum vin feciorii de-mpărat.

 

Din vise fata îl ştia

La port, la vorbă şi la faţă.

În fiece noapte îl visa,

Dar dispărea-nspre dimineaţă.

 

Cum mijlocul îi era strâns,

Păcatu-ntreg cum îşi dorea,

Păcatul pân’ la capăt dus,

Dar el doară în vis venea.

 

Oracolul i-a fost prescris,

Dar Mădălina nu ştia

Că cel din vis era proscris,

Şi-l aştepta…şi- l aştepta…

 

În altă viaţă, mai demult,

V-aţi dat a vă-ntâlni pe lume,

Iar în al valului tumult,

Voi vă spuneaţi pe nume.

 

El va veni în altă viaţă,

În viaţa ta întru iubire,

Aşa cum unei cărţi, prefaţă

Îi scrii ’nainte de citire.

 

Şi va avea,- de-o fi să fie,-

Şi el un nume cum porţi tu,

Oracolul de-o mai rescrie

Acelaşi joc perpetuu.

 

Cum toate sunt stereotipii

În ciclul elementelor,

Veţi fi din nou, veţi fi copii

Şi veţi muri cum toate mor.

 

VI

 

Ca fraţii lui, dezamăgiţi

De soarta şi destinul firii,

El, Lucifer, fără părinţi,

Din marginea nemărginirii,

 

De drag de Mădălina prins,

De dor nebun nepământean,

Din infinituri s-a desprins,

Rostogolindu-se în van.

Lăsa în urma lui un fulger

Ce-i fulgerase duh şi gând.

Zbura grăbit din cer în cer,

Tot mai în jos, către pământ.

 

De-abia atinse lutul Evei,

Cenuşa humei şi-a ispitei.

Îşi şterse ochii de aeve-i

Edenul din ţinutul fetei.

 

Tărâm de oase, cruci călcând,

Un gând de moarte îl străbate.

Ca din infern veni un gând:

Se poate-n veşnicie moarte?

 

Din două, una să aleagă:

Ori în infern pe veci, ori moarte,

Dar fata îi era mai dragă;

De veşnicie se desparte.

 

Între făcut şi nefăcut

E incompatibilitate.

Între născut şi nenăscut

E consubstanţialitate.

 

VII

 

Se răsuci după tipic

Cum scrie-n codul diabolesc.

Din el nu mai păstra nimic.

E camelionism? Greşesc?

 

Îşi schimbă-nfăţişarea toată

(Puteai să crezi că-i menestrel)

Ca nimeni doară să mai poată

A-l recunoaşte cine-i el.

 

Şi în instinctul lui primar,

Când o văzu pe Mădălina,

Călcase piatră de hotar,

Lăsând în timp lumina.

Pornit pe şotii şi sprinţar,

Şi generos, prietenos,

Uimi pe tartorul din tartar

De-atât diabolism frumos.

 

Părea făptura lui,- lumină,

O punte între cer şi lut.

Purta o aură creştină,

Un duh venind din absolut.

 

Era transfigurare vie,

Păienjeniş de dulci visări,

Dar şi din hău părea să vie

Pe neumblatele cărări.

 

Sub pleoape-nchise de visări,

I s-adunau în curgeri, vise,

Dar visele-i erau păreri

Din cărţile încă nescrise.

 

Era frumos, înger părea

Şi Demon din Valea-adâncă.

Avea ceva şi mai avea

Ceva din rece duh de stâncă.

 

VIII

 

Precum un fulger scăpărase

A norilor încrâncenare,

Şi trup şi gând îi fulgerase

Ne-asemuita-nfăţoşare.

 

Prin risipire-n zbor, proscris,

Scârbit de rău, în rătăcire,

El n-avea somn să aibă vis,

Nici lut să-ncapă-n lut iubire.

 

Văzând fire namaivăzută,

El, nenăscutul făr’ de moarte,

Îşi schimbă fibra nenăscută

În consubstanţialitate.

Şi-un simţ uman simţi în el,

Ce-i sfredeli duhul demonic;

Prin fibra-i de mefistofel,

Se prelingea fluidul cosmic.

 

Simţea că-şi capătă făptură,

Ceva a metamorfozare,

Cum în chimie, în natură,

O stare trece-n altă stare.

 

Simţea că îl întinerea

Alter ego-uri avatare,

Simţea c-avea ce nu avea

Trăirea lui nemuritoare.

 

Şi-ar fi dorit să aibă moarte

În nesubliminala clipă.

Aşa doar poate avea parte

De dragoste, nu de risipă.

 

Cu ochi aprinşi, înduioşat,

El, Lucifer, damnat pe viaţă,

Ce nu credea adevărat,

Avea minunea lumii-n faţă.

 

Cercă, înduioşat şi stins,

Să se adune din cuvinte.

Cu-o lacrimă ar fi şi plâns;

Şi-o rugă îi trecu prin minte,

 

Dar ’Nalt Prea Sfântu-l preveni,

Departe fie de minuni; chiar

Un gând năstruşnic îi veni:

Să-l scoată din dicţionar.

 

Simţi sub pas zorit de foc

Răcoarea ierbii-nrourate,

Ţinut de moarte şi soroc,

El nu călcase niciodată.

 

 

Din zbor întins îşi poartă pas

Cu învoială Terminus[3].

Din gânduri, vorbe puse-n glas

Să spună ce avea de spus:

 

,,N-am întâlnit prin neterestrul,

Pe unde nimeni nu trecu,

Eu, cel de când e universul,

Mai mândră decât tine, nu.

 

Tu m-ai făcut să am dorinţi

Să mă despart de nemurire.

Din deznădejde, năzuinţi,

Să-mi fac, din drag de tine.

 

Tu eşti şi templu şi altar

De-nchinăciunile creştine,

O filă dintr-un calendar

De-oracole de sibiline.

 

Eternitatea nu-i de-ajuns.

Vreau şi durere şi iubire,

Să am şi lacrimă şi plâns

Dar şi un strop de fericire”.

 

 

IX

 

Trecuse-o zi, un an trecuse

Şi mai avea sperare încă.

Iubirii lui, ea nu-i răspunse.

Ecou izbindu-se de stâncă.

 

O zi, un an, cetind în rune,

Cât suntem lut, cât suntem humă,

În veşnicie nu se pune

La socoteală, nici în glumă.

 

Ea, Mădălina nu-i primi

Tumultul lui învăpăiat.

Îl ascultắ; nu-l prigoni

Şi nici măcar nu l-a certat.

 

Era frumos, la gând curat.

Ea nu ştia că-i Lucifer

Şi nici ştia că e damnat

Şi prigonit prin cer.

 

Vedea că are-n el iubire.

Şi dor de fată mai avea,

Dar hăul lui de rătăcire,

Ea, Mădălina nu-l vedea.

 

Şi el fu darnic cu iubirea,

Dând veşnicia pe o clipă,

Să-mpartă-n două nemurirea

Din mult prea marea lui risipă.

 

Ar fi îmbătrânit în doi.

De dragul fetei, Dumnezeu

I-ar fi dat raiul înapoi

Şi strălucire-n Empireu.

 

La ruga lui spre totdeauna,

Ea, Mădălina-i spuse-aşa:

,,Tu eşti un foc ce arde-ntruna;

Eu sunt doară cenuşa ta.

 

Nu vreau să plec în nemurire,

Nu-mi cere nemurire-n loc,

Pentru un dram de amăgire,

Să te-amăgeşti că ai noroc.

 

Nu vreau ce nu-i dat tuturor.

O veşnicie mi se pare,-

(Părerea mea de muritor),-

Prolixă şi obositoare.

 

 

Noroc nu ai, nu am nici eu

Şi pururea nu vom avea.

A fost lăsat de Dumnezeu

Un dat de a nu ne avea.

 

De eşti damnatul Lucifer,

Purtând stigmatul nemuririi,

Urmează-ţi calea prin eter

Iar eu, urmând destinul firii”.

 

Aieste vorbe, acest gând

Îi şubrezeşte nenăscutul;

Şi îi veni o rugă-n gând:

Să i se dea şi lui născutul.

 

Ar fi iubit şi ar iubi;

Ar li şi lut, ar fi şi humă,

Un muritor care-ar muri

De dor de dragoste nebună.

 

Dar lui nu i-a fost dat să moară.

Şi nemurirea e un chin,

Cum răul e făcut să doară,

Cum şarpelui îi dai venin.

 

Şi din adânc de dor îi spuse

Că-i negru foc de supărare.

Ea nu-i ştia şi nici văzuse

Adevărata ’nfăţoşare.

 

X

 

Bătrân schilav cu barba lungă,

Din mult întinsul lui regat,

Odrasla-n lume şi-o alungă.

Vetustă modă de-mpărat!

 

N-avuse gând ca să gândească;

Cu simţăminte nu faci târg.

Să cadă fulger să-l trăsnească

’Nainte de-a intra-n amurg!

 

Sub stei, în largă depărtare,

Un crez în mit de zburător

Îi mai dădea fior, sperare…

Că toate vin din viitor.

 

Credinţa-n mit se spulberase

Şi-n vise-n vis să se viseze.

Puterile o cam lăsase;

Privirile-i rămase treze.

 

Răbdarea ei părea sfârşită;

Plângea-n sughiţ, plângea mereu,

Căzând pe gânduri răvăşită:

O fi uitat-o Dumnezeu?

 

Şi plânsetele de naiadă

Încet-încet se liniştesc

Ca apele dintr-o cascadă –

Ajunse-n mare se-ogoiesc.

 

Se-mpuţina pe zi trecută

Precum zăpada se topeşte,

Cum floarea smulsă, ruptă,

Încet, încet se ofileşte.

 

Părea icoană chipu-i blând,

Icoană vie de-nchinat.

De-ai fi putut pătrunde-n gând

Şi-n suflet, te-ai fi-ntristat.

 

Şi chinul dat să o petreacă

Se curmă, i se curmă chinul;

Un chin luat în cer, să facă

Cu el, să facă ce?, Divinul?

 

Alt rai să facă nu-i stă-n fire

Şi-atunci, mă iartă, dacă vrei,

Un iad nu-i stă-mputernicire.

De ce ne dai ca să ne iei!?

 

Ne lasă-n nenăscut; ne lasă

Acolo unde-i doar Nimic.

La urma urmei, ce îţi pasă

Că universu-i mare-ori mic!?

 

Obrajii-ncet, încet, păli;

Pe veci privirea şi-o închise

Şi-n asfinţit se prăpădi

Fără de taine, făr’ de vise.

 

Sub pleoape se făcuse noapte;

O noapte-adâncă, hău, abis.

I se luase-acuma toate

Şi i se dase rai deschis.

 

Un înger din cereasca fire

Luă cu el sufletul trist,

Golit de trup şi amăgire

Şi fără crucea grea de Crist.

 

I-e ne-mpăcat şi slobod duhul

De trup devreme slobozit.

Rămâne cui? se-ntreabă trupul,

Cine pe cine-a părăsit?

 

Se stinse-ncet blânda minune,

Ca lumânarea pusă-n sfeşnic.

Din arsul ei nu mai rămâne

Decât un fum şi-apoi nimic.

 

Muri-n tristeţi şi-nsingurată

În colţ de lume-ndepărtat.

La căpătâiul ei, nici tată

Nici mamă, nici soră nu i-a stat.

 

Să-ţi fie dat să mori fecioară,

Cumva, nu este vrun păcat?

Dacă iubirea e să moară,

De ce trăitu-ţi este dat ?!

 

S-o tulbure un duh păgân…

Un duh păgân n-o tulbura.

Din racla cu-aşternut de fân,

Cu dărnicie plângeri da.

 

De dragul celui drag se stinse,

De prea mult dor şi aşteptat,

Dar el venea numai în vise.

La viaţă n-a fost programat.

 

Au plâns şi norii şi izvorul.

Şi-n hohot apele au plâns.

Şi ceru-a plâns şi călătorul

Şi parcă tot n-a fost de-ajuns.

 

Mormânt mai simplu ca al ei,

La cel capăt de lume, nu-i.

I-au pus la cap din lemn de tei

O cruce, ca străinului.

 

Iar ce a dat Domnu’ să fie, –

Cenuşa vieţii care-a ars – ,

Stă îngropată pe vecie

În stânjenul jilav sub pas.

 

E plin mormântul de tăcere,

De veşnică pustietate.

Un duh mâhnit plin de durere

Sub lespezi poate mai răzbate.

 

Povestea ei purta un nimb

Al celor sfinte pe pământ

Şi i-a dat pentru toate-n schimb

O cruce de Crist şi-un mormânt.

 

Avea un tâlc prea scurt trăitul,

Cum toate-s tâlcuri pe pământ;

Avea-nceputul şi sfârşitul

Al celor ce-s şi nu mai sunt.

 

Şi-anagramare mai avea

Povestea ei cu nimb de sfânt,

Ca literele în cuvânt

Când le schimbi ordinea.

 

Povestea ei cu tâlc şi nimb

Avea ceva de neuitat:

O amintire peste timp.

Apoi, uitarea s-a lăsat.

 

Vrun vechi mormânt, sub lespezi, nu-i

Vrun semn de viaţă să ascundă,

Să îngenunche-n faţa lui

Vrun trecător, un muc s-aprindă.

 

Vreun martor, grai să-şi facă nu-i,

Poveste tristă-a povesti,

Uitat în clipa timpului,

Uitate răni a răscoli.

 

Păianjeni ţes păienjeniş

Peste abruptele tăceri,

Iar moartea vine pe furiş,

Sporind subliminale treceri.

 

Ce-i pasă lumii de prihană,

De iad cu draci, de rai cu sfinţi!

Şi tragedia e umană.

Comedioşi, scrâşnim din dinţi.

 

O pace stăpâneşte încă

Un univers fără de grai.

Un univers e pace-adâncă.

Mai înfloresc măcieşi în mai.

 

În jocu-aceloraşi stereotipii,

Ce pot să cred, ce pot să zic,

Că umbletul prin veşnicii

E tot întoarcere-n nimic.

 

Iar tu, ce zbori prin infinit

Din polul plus la minus,

De ce-ai venit, de ce-ai grăbit

Spre-acolo unde toate nu-s?!

 

Rebel, cel izgonit din rai,

Ce nici pământul nu-ţi dă loc,

Din toate câte-s date, n-ai

Fărâma-’ceea de noroc.

 

Avem ceva din larga fire

Noi, trecători prin timp hain.

Avem şi lacrimi şi iubire,

Ni-e sufletul de toate plin.

 

De-atâta viaţă dusă-n moarte,

Bătut e drumul pân’ la cer

Şi tot mai răvăşite-s toate,

De-atâta moarte şi mister.

 

Venim la rău, venim la bine,

Născuţi în zodie de hidră;

Păşim prin timp cât timpul ţine

Nisipului curs în clepsidră.

 

Nu are margini universul.

La noi acasă, pe pământ,

Îngăduit ne este mersul

Doar între casă şi mormânt.

 

XI

 

Trecuse înc- o veşnicie,

Când zborul lui în van se-opri.

Cum toate el voia să ştie,

De fata dragă-şi aminti.

 

El, duh păgân încă purta

Un gând ce nu îl părăsise.

Purta un dor, dar nu ştia

Că fata dragă lui, murise.

 

Şi îi veni un aprig gând,

În lutul Evei să coboare;

Şi-n aprig duh încă purtând

Cu greu nestinsa-i întristare.

 

Şi-n val-vârtej, neogoit,

Îndrăgostit ca prima oară,

În zborul lui de neoprit,

Se-opri incognito spre seară.

 

Ajunse-n seară la o casă,

Cerând pe noapte găzduire,

Sleit, parc’-ar fi tras la coasă.

Dormi ca omul în neştire.

 

Văzut-ai drac împieliţat,

Să ceară pat, şi de mâncat?

Dar în poveste, ’n poezie –

Oricând, – din drag de fantezie.

 

Tu, cititorule integru,

Vezi că din tot ce ai citit,

Nu-i dracu chiar atât de negru

Cum este-n lume zugrăvit.

 

Din vremi uitate, auzise

Bătrânul orb şi gârbovit,

Povestea fetei ce murise

De-atâta plâns, de-atât iubit.

 

De-au plâns şi sfinţii cei de sus

Şi demonii pe plâns s-au pus

Şi, parcă, n-ar fi fost de-ajuns,

Şi-n cor de înger plâns s-a pus.

 

Cercă să îi pătrundă-n gând,

Cu iscusinţă, Lucifer;

Bătrânu-i spuse lăcrămând

Că fata a plecat în cer.

 

XII

 

Lăsa lumina-n urma lui

Prin galaxii din cer în cer.

Şi Templul Dumnezeului.

Plecă spre ’Nalturi, Lucifer.

 

Intra un univers în altul,

Cum te afunzi în văgăuni.

În gaură de vierme[4], saltul

E-atipic doar pentru nebuni.

 

Dar Lucifer, nepământean,

Purtând în el celula lipsă[5],

Purta suflet de nemirean

Şi zvonuri de apocalipsă.

 

Lăsa un cer trecând în altul.

Ajunse-n vârf, ce să mai vadă?

Şi tot mai sus vedea Înaltul.

De-acolo doar putea să cadă.

 

Mai sus, nu mai era un sus.

Căzu pe gânduri Lucifer.

Nici lună, sori, nici stele nu-s.

Nu o găsi pe fată-n cer

 

Şi-l năpădi năstruşnicie,

Că-n lut, în humă-n dedesubturi,

Acolo ar putea să fie,

În liniştea fără tumulturi.

 

Făcu, pe dată-ntoarsă cale.

Din nou lumina nu-l ajunge.

 

Părea tot superspaţiul vale,

Iar timpu-n urma lui se frânge.

 

Zburând pe Drumul Robilor,

Din galaxie-n galaxie,

Se întrecea cu timpu-n zbor,

Cu sufletul plin de mânie.

 

Pe Mădălina n-o găsise

Prin cer, în tot umblatul lui.

Doar spiritul, Domnul oprise

În Templul Dumnezeului.

 

XIII

 

Intră de-un stânjen în pământ.

N-au dreptul morţii la mai mult.

Cătând în fiece mormânt,

Citind silabe şi cuvânt.

 

Adâncul stânjenului rece

Îl îngrozi peste măsură

Şi-a înţeles acum de ce

Că unde-i foc e şi căldură.

 

Purtând în fibra-i gena mumii,

Imponderabil şi demonic,

La ce-a rămas din vraja lumii,

Privi ’ntrebându-se retoric.

 

Şi cum stătea deasupra humii,

Poate-ar fi vrut, ori n-ar fi vrut,

Să ducă pulberea ţărânii

În alt, în altfel început.

 

Imperturbabil, stăpânit,

Şi-ar fi dorit să aibă suflet,

El, dezgustat de infinit

Şi obosit de-atâta umblet.

 

 

Să aibă moarte, nu vecie,

Să fie-un muritor de rând,

Şi-ar da întreaga veşnicie,

Să fie humă, lut, pământ.

 

Şi-ar fi dorit s-o aibă parte,

Să aibă de chemat un nume,

Să o sărute, s-o dezgroape

Şi s-o sloboadă iar în lume.

 

Tu, cel cu chip de nefiinţă

De ce schimbi reguli pe pământ?

În tine n-ai nici o credinţă,

Nu-ţi este teamă de Cuvânt?

 

Blestem e umbletul prin cer

Din veşnicie-n veşnicie.

El, cel damnat, el, Lucifer,

El,- gratulat n-o să mai fie.

 

Perplex, mânat de un îndemn

Şi-ar fi făcut, ca înger, cruce,

Dar gândurile-i sunt năuce.

Ca demon, ar fi fost nedemn.

 

Cercă să-i dea suflare nouă,

Să se-ntrupeze din suflare.

Şi-ar fi rupt inima în două,

S-o vadă iară pe picioare.

 

Văzând pe Lucifer, îi cere

Poruncitor şi sec Divinul,

Să nu-i dea duh de înviere,

Să-ntoarcă-n Început destinul.

 

Pecetluit pe veci, – destinul,

Până în ziua de Apoi.

Şi nu se cade ca Divinul

Să-şi ia Cuvântul înapoi.

Nu poţi să-l schimbi să fie altul,

Mai cum pe plac ai vrea să-ţi fie.

Deasupra tuturora-i ’Naltul,

Prea- ’Naltul pentru veşnicie.

 

,,Pentrú a Lui făpturi, – o pârgă”[6]

Te-mbie Scripta, alta, nu-i;

Te-mbie şi un fel de scârbă

De legea talionului?

 

XIV

 

De-o vreme bună şi ceva,

Nu are iadul căpătâi.

Toţi dracii umblă brambura

Şi-i clătinat din temelii.

 

E iadul lor mai înnegrit,

E bezna grea, apăsătoare.

De-atâta mult surgunuit,

Cât e de drac, şi dracu’ moare.

 

Se stinge focul sub cazan

Şi se răceşte smoala.

Aiasta ţine de un an

Şi se lungeşte boala.

 

Îşi bagă coada Nichiduţă

Pe unde nu îi fierbe oala.

Îl trage-n smoală pe Mitruţă.

Şi, ce? E rece smoala.

 

Aşa, ca un divertisment:

Să-şi umple timp şi-a plictiseală

Iar, başca, ca resentiment:

Să-l bage pe Mitruţ în smoală.

 

De când e şefu’-n zbor prin cer,-

Nici ei nu ştiu pe unde-n zbor,

E greu, dar greu făr’ Lucifer

Şi-n taină-s strânşi la un sobor.

 

Şi făr’ de aură de sfinţi,

Cu tot blajinul lor etern,

Toţi îngerii surgunuiţi

Porni zurbavă în infern.

 

Să vină-ndată Lucifer.

Tot iadul este pus pe jar,

Iar dacă iad n-o fi în cer,

Nici sfinţi să fie-n calendar.

 

Porni solie deîndată.

Pe Lucifer, greu îl găsi.

S-aleagă între iad şi fată,

La asta chiar nu se gândi.

 

Din iad tot praful să se-aleagă.

Cu Mădălina-n schimb, – un gând.

Decât o veşnicie-ntreagă,

Mai bine-n pacea din mormânt.

 

XV

 

El, creatura cea dintâi,

Creată nu ştim cum şi când,

Cine i-a stat la căpătâi,

Vrodată nu vom şti, nicicând.

 

Şi, Lucifer, insaţiabil

În nemăsura lui de-a şti,

Încrezător în el, abil,

În taina lumii sfredeli.

 

Să ştie,- ar fi vrut să ştie

Ce-AtoateŞtiutorul ştie.

Egal cu El din nou să fie

Ori, dacă e să nu mai fie,

Să nu se mai întoarcă-n cer.

,,Decât nemuritor ori sfânt, –

Pe crucea mea de Lucifer !

Mai bine-n stânjen, în pământ.”

 

Îşi zise, nimeni să-l audă.

E-un postulat de muritor.

Să plângă cea din urmă dudă

Când îl vor scoate din pridvor.

 

XVI

 

Văpaie – din nestinsul foc,

În el gheénă a-ncăput

Cu foc, cu tartor, la un loc,

Dar şi cu patimi de durut.

 

El nu-i Luceafăr, Demon nu-i.

E cel gonit din rai pe veci.

El nu-i al lui, e-al cerului

Pe sub cupole sterpe, reci.

 

Miraj nu-l mai înseninează.

Cum toate-s doară amăgiri,

Privind în jos îl întristează

Sfârşitul marilor iubiri.

 

Pribeag şi renunţând la visuri,

Umblând pe unde zboru-l duce,

Rătăcitor peste-abisuri,

Eternu-şi duce ca pe-o cruce.

 

Ca o Lactee lucitoare,

Ca un sclipit de meteor,

Întreaga veşnicie doare

Cum doare sufletul de dor.

 

Trufaş, pribeag în rătăcire,

Sublimul zbor prin neant îl poartă,

Făcându-şi loc prin risipire

De parcă-ar fi deschis o poartă.

 

Şi-n zborul lui neostoit,

Fără de ţintă-n infinituri,

Pe-oriunde-n ceruri s-a oprit, –

Nadir reverberând zenituri.

 

Niciunde va găsi iubire,

Nu va mai crede în minuni.

E-un postulat întreaga fire:

Descânt în ceaşca cu tăciuni.

 

La ce ţi-e bună veşnicie

Când nu simţi foc în trup că-ţi arde,

Cum, ostoit în iarbă cade

Şi totul este o feerie !?

 

Şi-ar da vecia pentru-o clipă

De dragoste de muritori.

Să i se ia din zbor arípă,

Să-i dea fior de trecători.

 

Dar cin’ să-i ia, cine să-i deie?

Cu Dumnezeu nu-i casă bună.

De nu un foc, măcar scânteie

Să-l ardă, dragoste nebună.

 

De nemurire să-l dezlege

Şi să-i dea moarte, nimeni poate.

El, blestemat, pe căi pribege,

E tot mai greu a le străbate.

 

Nici el nu-şi mai aduce-aminte

De când avea-n aripă zbor

Şi nici ce-a fost mai înainte

Mai pe-nţelesul tuturor.

 

Proscris e în risipa firii,

Damnat cât ţine veşnicia.

Din marginea nemărginirii

Şi-adună răul şi furia.

 

Printre tenebre spaţiale,

Imensităţile s-aştern.

Zoreşte Lucifer pe cale

Spre hăurile din infern.

 

Privelişti sumbre îi repugnă,

Desprinse parcă din potop;

Nu are ţel unde s-ajungă,

Făcându-şi prin tenebre loc.

 

A fost să vadă doar o dată,

Atât sublim; frumos Făcut.

Şi n-o să simtă niciodată

Plăcutul care l-a durut.

 

În zborul lui peste genuni,

Un gând curat îl mai străbate,

Dar îl cuprind deşertăciuni.

Deşertăciuni sunt toate, toate.

 

XVII

 

Rămâne trupul pe pământ;

În ceruri urcă duhul, Sus,

Fără de trup, fără veşmânt.

De ce nu urcă şi invers!?

 

Mă-ntreb retoric, fără vină

În superspaţiul super mare:

Că mintea mea e prea puţină

De-a da răspunsul la-ntrebare.

 

Pierdute-n úrmă fără úrmă,

Ce va mai fi, ce va urmá,

La toate ce-am lăsat în úrmă,

La toate le vom pierde úrma.

 

Din câte-au fost, nimic azi nu e;

Din câte sunt, nu vor mai fi.

Doar timpului să-i faci statuie,

De-l poţi opri, de-l poţi ciopli.

 

În Big Bang – Început rapace,

În Fiat lux, în Început

Ireversibilul s-o-ntoarece,

Să-nceapă altfel Început.

 

Iunie, 2009

 

[1] Vezi ,, Luceafărul” de M. Eminescu

[2]Vezi ,, Demonul” de M. Lermontov

[3]Terminus , i,( lat.) s.m. – Zeul care apără hotarele şi semnele lor.

[4]Găurile de vierme sunt construcţii topologice care ,,leagă” zone îndepărta-te ale universului printr-o ,,scurtătură”. Imaginând o călătorie de la punctul de intrare şi punctul de ieşire, nu există între cele două capete, puncte intermediare, călătoria satisfăcând definiţia teleportării. Găurile de vierme reprezintă o extensie a soluţiilor lui Einstein prin găuri negre dincolo de ra-za Schwvarzschild.

[5]Universului îi lipseşte o particulă din Big Bang, ( marea explozie,- ipotetică,- a atomului primitiv de materie, care a iniţiat expansiunea universului ) pe care ştiinţa o caută asiduu pentru aflarea Întâiului Adevăr: ,,Particula lui Dumnezeu”, – Bosonul Huggs.

[6]Parafrazare după textul biblic,- Epistola sobornicească a lui Iacov 1: 18 din Noul Testament: ,, El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul ade-vărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.” ( Biblia / ediţia 1928 ).

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5