Primit pentru publicare: 9 aug. 2017
Autor: Paula ROMANESCU
Publicat: 10 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

„Eminescu”, grafică de Adina Romanescu

Nică Petre „Eminescu”

 M-or troieni cu drag aduceri aminte…

      Au înflorit şi s-au scuturat de floare salcâmii pentru a  o suta douăzeci şi opta oară de când Luceafărul românesc s-a fost mutat în locul lui menit din cer.

      Pentru a o suta douăzeci şi opta oară, teiul sfânt îşi scutură creanga de miresme peste pământul acesta în care s-a mutat trupul de lut al Poetului „veşminte de pământ luând”.

      Au încercat nişte epigoni-acrituri, un fel de boieri ai burţii, să-l închidă, cu necuprinsul geniului său cu tot, în întunericul-debara care le ţine loc de raţiune.

N-au reuşit! Greşeala lor, spunea un cărturar om de ştiinţă român de talie internaţională, este că au îndrăznit să muşte din jarul stelei, uitând că La Steaua se ajunge cu iubire doar, altfel, orice încercare de a o atinge cu ură, îl reduce pe agresivul arogant la neantul din care s-a ivit.

      Veste bună, Români! Eminescu trăieşte!

      Cu fiecare 15 iunie îl simţim tot mai viu, ne simţim tot mai mândri că prin el ne recunoaştem frumuseţea sufletului şi clarul minţii, fericiţi că el s-a ivit în neamul nostru şi nu altunde, că prin creaţia sa limba română şi-a aflat înaltă înnobilare.

       În Sfânta duminica din 18 iunie a.c., la Biserica ctitorită de Regina Maria din capitală, locaş de cult ortodox cu hramul „Sfânta Maria” – „Miron Patriarhul”, a avut loc slujba de prohodire a lui Mihai Eminescu cel mutat în viaţa fără de sfârşit, după încheierea obişnuitei (excepţionalei!) ceremonii liturgice oficiată de cinci preoţi parohi, cu participarea unui număr semnificativ de reprezentanţi din corul Patriarhiei Române (voci cu totul minunate prin limpezime şi profunzime), însoţiţi şi coordonaţi de Înalt Protopsaltul Mihail Bucă.

    Pe lângă enoriaşii aparţinători Sfintei Biserici, prezenţa unui mare număr de oameni de arte şi carte, nu mai constituie demult o întâmplare, aceasta intrând în ordinea firescului. Se cuvine să amintim iar şi iar că acest lucru a fost posibil graţie înţelepciunii şi deschiderii pe care Părintele Gheorghe Neagoe le manifestă faţă de creatorii din toate domeniile de cultură şi artă, participând la rândul său la acţiuni literar-artistice – recitaluri de poezie, lansări de carte, concerte, vernisaje de pictură şi sculptură etc.

      Cine nu a fost în acea binecuvântată zi la oficierea prohodirii Poetului spre a-şi amesteca glasul în marele cânt-rugă „Veşnica Pomenire!”, cu privirea la flacăra tremurândă a lumânării şi cu ochii sufletului topiţi în lumina stelei din gând, a credinţei, a iubirii, a curăţeniei cugetului, nu va putea înţelege ce înseamnă sufletul românesc!

       Ca de obicei la astfel de evenimente evocatoare împlinite aici şi sfinţite de rugăciune, Părintele Gheorghe (să nu vi se pară deşartă lauda fiindcă nu-i!) s-a îngrijit şi cu ocazia comemorării robului lui Dumnezeu Mihail (Eminescu) şi a neamului său cel adormit (de neamul curat românesc este vorba!), ca totul să fie făcut după sfânta rânduială creştină: lumina, smirna şi tămâia, coliva de grâu curat, colacul, vinul, prosopul (ştergarul), au ajuns la fiecare participant întru neuitarea celui comemorat.

       Abia după aceasta a avut loc un omagiu cu adevărat emoţionant adus marelui Poet de scriitori şi artişti cu participarea întregii obşti a slujitorilor la sfântul altar de aici şi a enoriaşilor.

       A vorbit mai întâi  Dl. Florian Laurenţiu Stoica, Preşedintele Fundaţiei Literar-Istorice „Stoika”, în spusele sale înflorind parcă lumina gândului bun sub veghea geniului tutelar – Eminescu. Din Ţara Codrilor de Brazi de peste Prutul legănat de doina românească, a vorbit în limba dorului D-na Ambasador Iuliana Gorea Costin. Profesoara Floarea Necşoiu a prezentat o comunicare despre Eminescu şi poezia religioasă; au recitat din / despre Poet actriţa Doina Ghiţescu, poeta Victoria Milescu, Doina Bârcă şi compozitorul interpret Marin Ghioroiu. Din îmbinarea sfântă a muzicii semnată de Ciprian Porumbescu şi versurile eminesciene din Sara pe deal, soprana Dana Irina Gâju a făcut să plouă peste lume cu armonii ca nişte lacrimi de ape de lună ca mai apoi să cerem cu toţii într-un glas ca Eminescu să ne judece de-om avea sau nu dreptate că … suntem români, după cum ne-a lăsat mărturie de credinţă şi poetul basarabean Grigore Vieru în Dor de Eminescu, şi Ion Aldea Teodorovici cu Doina lui, plecaţi cu toţii dincolo de vămile luminii.

       Mentionez dintre prezenţe poetice (tăcute dar văzătoare cu sufletul): Pasionaria Stoicescu, Ella Blue, Cornelia Violeta Popescu, Rodica Subţirelu, Eliza Roha, Ioan Raţiu, Corneliu Zeană, Viorel Speteanu, Florin Grigoriu, editorul Nicolae Roşu-Carpen, un fervent susţinător prin editura al cărei director este al scrisului multor poeţi şi prozatori ale căror volume le lansează cu fast în cadrul unor adevărate ceremonii literare – critica şi lectura publică prilejuind o bună receptare a noilor apariţii iar cronicile despre, semnate de critici literari pertinenţi, îşi găsesc spaţii în paginile revistei cu un titlu care nu mai are nevoie de lămurire privind demersul ei – Arena literară.  Era prezent de asemenea sculptorul Constantin Sinescu, realizatorul unui foarte reuşit bust al lui Eminescu, în ipsos deocamdată, care-şi aşteaptă turnarea în bronz şi plasarea în spaţiul public spre a ne veghea trecerea … Şi ca din senin (cât de senin e gândul care ne poartă spre bornele de lumină din lumea ca o pajişte de cânt!) îmi apare-n oglinda păstrătoare de frumuseţi care ne este suflet, Eminescu acela în marmură albă nemurit o dată în plus de sculptorul român din Brăiliţa Nică Petre devenit prin voia (?!) sorţii cea niciodată generoasă cu bieţii muritori, unul din marii sculptori ai lumii, nevoit să se auto-exileze din ţara lui în Lumea Nouă, cu escală pământească la Totonto şi, nepământească, în regatul pietrei şi al lemnului preschimbate în artă, adăugând astfel o treaptă mai mult coloanei fără de sfârşit a geniului românesc sub cerul lumilor.

       Aici, la Biserica din Bucureşti, privesc cu pioasă admiraţie pictura de pe zidurile sale şi nu m-aş mira deloc să văd / să aud, coborând dintre sfinţii aureolaţi cu raze de  lumină parcă de zugravii de subţire, chipul de azur şi vocea de taină a Poetului – Luceafăr: „Cum n-oi mai fi pribeag / De-acum înainte / M-or troieni cu drag / Aduceri aminte…

       Da, noi suntem astăzi purtătorii aducerii aminte că a fost odată pe pământul nostru binecuvântat un Poet ca nici un altul de frumos la chip, la suflet, la gând, la cuvânt.

Numele lui – Mihai Eminescu.