Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai – centru de spiritualitate creştino-valahă-dacică

Primit pentru publicare: 17 ian.2015.
Autor: Ion N. OPREA

Publicat: 17 ian.2015

 

Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai – centru de spiritualitate creştino-valahă-dacică

 Portretul lui Constantin Brâcoveanu în Bilioteca mânăstirii, cea mai importantă din lume după a Vaticanului

Puţini ştiu şi astăzi un adevăr istoric dar nespus suficient, Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina pe care creştinii ortodocşi o sărbătoresc la 25 noiembrie a fiecărui an, are şi se păstrează o tainică legătură cu poporul român încă din primele secole ale creştinătăţii.

Înainte de a se ajunge la mânăstire, se trece prin locul de tabără al localnicilor – un fel de ţigani, care nu au altceva al lor decât câteva oi sau capre ori o cămilă-două. Este locul unde Aron fratele lui Moise a rămas cu israeliţii în timp ce Moise s-a suit pe muntele Horeb ca să primească Tablele Legii.

Aflată în Sinai, în Egipt, Mânăstirea Sfânta Ecaterina este una din cele mai vechi mânăstiri creştine, în care viaţa monahală se desfăşoară neîntrerupt de 17 secole, lăcaşul fiind construit pe locul unde Dumnezeu i s-a relevat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii, cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai.

„Descalţă-te, căci locul pe care te afli este sfânt” (Ieşirea 3, 5), a auzit Moise glasul Domnului. Şi aici profetul biblic va primi poruncă de la Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia faraonului, pentru ca după alţi 40 de ani de pribegie în Peninsula Sinai să primească, în vârful Muntelui Sinai, cele 10 porunci pe două table de piatră.

În aşteptarea lui Moise – care a stat 40 de zile şi nopţi pe munte, – în tabăra evreilor s-a adunat aurul şi toate bijuteriile şi au turnat viţelul de aur, făcându-şi un idol. Când Moise a venit şi a văzut ce au făcut ei între timp, s-a supărat foarte, a aruncat Tablele şi a pedepsit cu moartea pe cei care făcuseră nelegiuirea – locul întâmplării fiind marcat cu o bisericuţă a lor.

Extraordinar, surpriză mare pentru pelerinii care ajung în aceste locuri să afle şi faptul că Mânăstirea Sfânta Ecaterina, din Sinai, este de fapt o oază a creştinătăţii situată într-o lume a Islamului, oază care a supravieţuit de-a lungul timpului în ciuda atâtor vicisitudini – invaziile otomane şi presiunile islamului. Acestea în condiţiile în care, în zona Egiptului (coptele), pe drumul parcurs de Sfânta Fecioară Maria şi Iisus în vremea refugiului din Egipt, au ajuns sub stăpânirea popoarelor musulmane.

Şi important este faptul că, încă de la începutul existenţei sale, această Sfântă Mânăstire este legată de spaţiul românesc, mai exact de existenţa poporului dac.

Temelia ei a fost pusă de împărăteasa Elena în secolul al IV-lea d. Hr., când aceasta i-a închinat Sfintei Fecioara Maria o capelă chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins, revelat lui Moise. Capela aceasta reprezenta „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea unui aşezământ monahal, construit două secole mai târziu de Împăratul Justinian şi care va deveni locaş de adăpost pentru moaştele Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina.

Mânăstirea Rugului Aprins, cum se va numi, pentru construcţia ei sunt aduşi din Ţara Românească „o sută de familii valahe”, spun izvoarele de ordin istoric, nume purtat până în secolul al IX-lea când unui călugăr al mânăstirii i se relevează că moaştele Sfintei Ecaterina se află îngropate pe vârful cel mai înalt al Muntelui Sinai – Gebel Katherina, 2642 m.

După un secol, călugării coboară Sfintele moaşte în mănăstire, loc unde se păstrează şi astăzi, într-o raclă de argint, depusă în altarul acesteia –capul şi mâna stângă a Sfintei.

După descoperirea Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, clădirea care a purtat numele de Mânăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei Ecaterina, şi aşa se păstrează şi astăzi. Cine sărută moaştele Sfintei Ecaterina primeşte un inel simbolic şi care istoriseşte trecutul celei venerate – fiică de mare demnitar roman, crescută în lux şi bogăţie nemăsurată, foarte inteligentă din copilărie dar şi stăpânită de o mândrie diabolică, până ce prin vis a primit inelul de logodnă cu Hristos-Domnul, căruia i s-a încredinţat prin martirizare… când nici nu împlinise 18 ani, în anul 305.

Manuscrisele spun că Justinian a ridicat iniţial construcţia pentru a-i folosi drept o fortăreaţă militară – dorea să aibă un punct de maximă siguranţă strategică la marginea imperiului său, mereu expus atacurilor triburilor barbarilor sarazini.

Pentru edificarea construcţiei şi asigurarea pazei zonei, Justinian îşi instală aici cea mai bună garnizoană a sa, adusă din Dacia, de la nordul Dunării, zonă care făcea parte din teritoriul imperiului său, însuşi membrii garnizoanei sale erau părţi din populaţia geto-dacică, iar urmaşii lor, aşezaţi aici, în Sinai, vor constitui o comunitate locală care şi peste sute de ani îşi va păstra limba, portul şi obiceiurile străvechi.

“Justinian a strămutat un număr de 100 de soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor, asigurându-le case în afara mânăstirii pentru a locui, dar în acelaşi timp pentru a străjui mânăstirea şi a-i apăra pe călugări”, scriu manuscrisele.

Vitejia dacilor îi era bine cunoscută lui Justinian, şi de aceea alegerea şi încrederea împăratului în ei a fost pe măsură: „Unităţile militare romane, în componenţa cărora intrau oşteni geto-daci erau de neînfrânt”, menţionează mărturiile epigrafice. Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, el îi cunoştea foarte bine şi-i recunoştea ca fiind de acelaşi neam cu el, adică erau originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră patrie” – împăratul fiind el însuşi daco-trac, cunoscut pentru evlavia lui, omul care în timpul domniei a dus o campanie perseverentă pentru respectarea creştinismului, alături de soţia sa, împărăteasa Teodora.

Cei 100 de „colonişti” geto-daci au avut ca misiune deci să ridice din piatra locurilor colosul care se păstrează şi în ziua de astăzi. Ridicată între anii 527 şi 557, Mânăstirea Sfânta Ecaterina dispune de o fortificaţie, într-adevăr, evidentă, are ziduri de granit, înalte de 8-35 metri, înconjurată de chiparoşi, adevărate grădini, impresionând prin masivitate şi colosul blocurilor de material. Panta locului a fost marea provocare pentru constructorii daci care au fost „nevoiţi să niveleze muntele”, după cum însuşi împăratul lor le-o ceruse, ca să înceapă turnarea fundaţiei.

Mânăstirea Sfânta Ecaterina este un unicat, este locul unde se adunau toţi pustnicii şi sihaştrii care trăiau prin crăpăturile muntelui, ei veneau duminicile şi sărbătorile ca să participe la Sfânta Liturghie şi la praznicele zilei, să primească sfânta împărtăşanie…

Intrarea în mănăstire se face pe o poartă care se deschide la o anumită oră. Biserica este aşezată în partea centrală faţă de zidurile care o înconjoară. De jur-împrejur sunt chiliile, cu două şi trei nivele, unde locuiesc călugării.

De la data fondării puţine au fost modificările structurale şi funcţionale ale clădirii. Marele său portal de la vest este şi astăzi închis cu uşile din lemn de cedru, decorate cu tot felul de sculpturi în relief, cu reprezentaţii zoomorfe şi fitomorfe, – flori, frunze lujeri,- „uşile lui Justinian” fiind vechi de peste 1400 de ani şi funcţionează perfect, stând şi astăzi în balamalele lor originale, iniţiale.

Andrei Vartic, fizicianul şi spectroscopistul, pasionat de istoria şi ocupaţia dacilor, descriind pe larg construcţiile dacice, în cărţile sale.

Realizat în secolul al VI-lea, acoperişul din lemn al bisericii este şi el bine păstrat. Stă sprijinit pe grinzi care poartă multe inscripţii dintre care una este mereu pomenită de arheologi şi de istorici pentru că îl menţionează pe „preaevlaviosul nostru împărat” Iustinian şi pe „răposata împărăteasă” Teodora.

Cetate a timpului său, biserica scoate în evidenţă arta şi tehnica în construcţii a dacilor, strămoşii noştri.

După terminarea construcţiei, dacii s-au statornicit aici, unii în slujba mânăstirii. La început ei au fost numiţi bessi, nume generic al creştinilor de la Marea Neagră, urmaşi ai geto-dacilor.

Recunoscând originea lor latină, arabii i-au numit „Ilah” şi o derivaţie a denumirii folosite de alte popoare pentru români: vlah. Pe parcurs, coloniştii daci din Sinai vor fi recunoscuţi drept oameni de munte – nu veniseră ei din Carpaţi, la nord de Dunăre ? – sub numele generic de geralie sau gebalia, după cum erau cunoscuţi şi cu numele de gebalieu, jabaliyya sau gabalyya.

Denumirea are semnificaţie profundă, plecând chiar de la felul cum îi numeau dacii pe zeul lor Zamolxis sau… Gebeleizis, care înseamnă şi Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade însuşi a scris la rîndul său despre « mărturia lui Herodot conform căreia geţii credeau într-un singur Zeu, numit de unii Zalmoxis, de alţii Gebeleizis”.

În timp, o parte dintre dacii creştini de aici vor deveni călugări ai mânăstirii şi vor fi slujitorii ei, chiar în limba lor, bassă, după cum există şi o mărturie istorică, evidenţiată. În anul 570, adică la câţiva ani de la fondarea mânăstirii, călătorul Antoninus Placentinus care vizitează Peninsula Sinai, scrie că „a întâlnit 3 călugări care cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi bessa”.

În secolul al XVI-lea călătorul de origine cehă Christophe Harant motiva şi el că beduinii din zona Mânăstirii Sfânta Ecaterina îşi numeau căpeteniile „Capi”, iar călătorul german Samuel Kiechel relata că beduinii spuneau păduchilor „pedoci”.

Altă dovadă, călătorul şi exploratorul englez John Lewis Burckadt descrie în cartea sa „Călătorii în Nubia”, publicată la Londra în 1822 astfel „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai: „…Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitorii creştini de unde şi-i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”.

În anul 1841, profesorul american Edward Robinson, supranumit şi „Părintele geografiei biblice”, îl cita pe egumenul Mânăstirii Sfânta Ecaterina în cartea sa „Cercetări biblice în Palestina şi ţările adiacente”, care avea să-i aducă Medalia de Aur a Royal Geografical Society în anul 1842: „Iustinian, zidind mânăstirea, trimise o sută prizonieri valahi. În cursul vremii, cum năvăliră arabii şi răpiră mânăstirii multe din posesiuni, urmaşii acestor valahi au devenit musulmani şi au adoptat obiceiurile arabe”. De asemenea, prof. Edward Henry Palmer pe care beduinii îl numeau „Abdallah Efendi” motiva în anul 1872 în cartea „Deşertul Exodului” existenţa beduinilor Gebalich: „acest trib se zice că ar fi de obârşie europeană, trăgându-se dintr-o colonie de robi valahi, aşezaţi de Iustinian să păzească mânăstirea. Ei şi azi cred să fi venit dintr-o zonă numită Lich” (Valachia). Susţineri care le fac şi Lina Eckenstein în lucrarea sa „Istoria Sinaiului”, 1921, C.S. Jarvis în 1931 în cartea „Ieri şi azi în Sinai”.

„Tribul de beduini, provenind din Dacia, se remarcă prin vrednicie şi pricepere, mulţi sunt meseriaşi. De asemenea, toţi copiii acestui trib ştiu să citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”, scrie alt scriitor.   În articolul „Relicte în limba dacă în Peninsula Sinai”, scris de George Vaida, apărut în revista „Noi, Tracii” nr. 130 din septembrie 1985, făcând referire la strânsa înrudire dintre limba dacă şi irlandeza veche, precum şi la originea carpatică şi preceltică a irlandezilor, se opreşte la substantivul irlandez Galbhalai ce semnifică ocupat, colon, şi din care ar fi derivat actuala lor denumire cu formele naţionale în articolul citat – Gabalia, Gabhalei, dezlegînd, astfel, etno-lingvistic, enigma originii denumirii tribale a populaţiei locale.

Călătorul englez Alexander William Kingleke care se întâlneşte într-un han din Gaza cu pelerini valahi în anul 1884 scrie: „Pe când şedeam la intrarea chiliei mele uitându-mă afară, în curte sosise din deşert o caravană. Era compusă mai ales din pelerini moldoveni, care, spre a-şi săvârşi deplin misiunea, începuseră a vizita racla Fecioarei din Egipt, şi acum se duceau la Ierusalim (…). Acolo era pelerinul moldovean, în haina-i de samur şi căciula de blană şi grămada părului stufos”…

Scriitorul, criticul literar, istoricul, diplomatul Marcu Beza, cercetător român, fost consul general al României la Ierusalim între anii 1931-1939, preocupat să descopere comunitatea descendentă din Valahia creştină aduşi în Sinai, povesteşte şi el în cărţile sale că întâlnind un beduin valah acesta l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările Muntelui: „Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinci. M-a condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mânăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului”.

Istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească care au slujit la Sinai. În anul 1533, stareţul Mânăstirii a fost Ioachim Valahul, susţinut de Petru Rareş. De altfel, toţi marii domnitori români – Radu Vodă cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu – au menţinut timp de cinci secole, până la secularizarea averilor mânăstireşti, relaţii foarte strânse cu Mânăstirea Sfânta Ecaterina, sprijinind-o cu bunăvoinţă, consistent.

Odată cu năvălirea arabilor, între 639 şi 642, Egiptul a fost cucerit de armatele califului Omar, iar situaţia valahilor creştini de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai începe să se schimbe. Mânăstirii i se răpesc multe dintre proprietăţile sale, se traversează perioade tot mai critice, fiind pusă adesea în pericol chiar existenţa bisericii. Din cauza presiunii exercitate de către arabi, cu timpul, valahii creştini de la Sinai încep să preia obiceiurile şi religia musulmană. Unii dintre ei intră în categoria populaţiei locale pe care o formează cei convertiţi –forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le era interzisă întoarcerea la vechea tradiţie dacică.

Actualii urmaşi, prin tradiţia orală transmisă de înaintaşi, totuşi, îşi amintesc cu plăcere şi interes despre strămoşii lor, foşti creştini.

Într-o călătorie de cercetate, prin anul 1914, ieşeanul Teodor Burada scria despre vlahii din Sinai: „Pentru ei reprezintă o mândrie de a fi numiţi „sclavi (slujitori) tu Monastiru” – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest locaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab dacă nu li se adaugă şi „sclavi tu monastiru”. Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”.

Călugării mânăstirii au şi ei notat în manuscrisele lor că vlahii “prezintă un tip antropologic diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în dialectul lor „cuvinte de origine necunoscută”…

Prezentând Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damanos spune: „Mânăstirea Sfânta Ecaterina este un centru monastic creştin grec-ortodox de rit bizantin, a cărui viaţă monahală se derulează neîntrerupt de 17 secole”.

De la Mahomed, fondatorul islamului şi până la califii musulmani şi sultanii turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au preluat şi păstrat Mânăstirea sub protecţia lor, ferind-o atât de jaful oamenilor cât şi de intemperii. Ea, Mânăstirea, spun istoricii, nu a fost niciodată cucerită, cât de cât distrusă.

Noi ca şi istoricii lumii păstrăm ceea ce esenţial se cunoaşte: cei care au pus bazele acestui important centru spiritual au fost şi au rămas dacii aduşi de Iustinian din zona Dobrogei şi din Carpaţi, misiunea lor fiind aceea de a construi Sfântul locaş dar şi de a sta strajă creştinătăţii la marginea lumii. De altfel, în chiar înăuntrul Bibliotecii Mânăstirii Sfânta Ecaterina – a doua ca mărime, valoare şi importanţă, după cea de la Vatican – se păstrează şi astăzi portretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu, pictat în ulei, în mărime naturală, dar şi splendide manuscrise, vasele liturgice ornamentate în scripturile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale Evangheliei dăruite sfântului locaş de către Irimia Movilă la 1598, ca şi manuscrisele în slavonă şi greacă ale „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.

Din nefericire tezaurul şi biblioteca Mânăstirii Sfânta Ecaterina, unde se află documente atât de importante referitoare la obârşia şi istoria poporului român – a benduinilor Gebalieh – nu sunt deschise vizitatorilor pentru că monahii nu pot uita „pierderea” în anul 1865 a celui mai valoros manuscris pe care l-a avut instituţia – CODICELE SINAITIC – care data din secolul al IV-lea, care a fost dus de către Tischendorff la Muzeul din Petrograd şi vândut apoi la „Bristish Museum” din Londra. Este vorba despre originea valahă a benduinilor Gebalieh care oricând implică o cercetare a documentelor nestudiate încă, referitoare la originea şi istoria valahilor sinaiţi, aflate atunci în biblioteca respectivă, astăzi probabil şi la Londra. Deosebit, aici la Sinai se află manuscrise şi cărţi de cult româneşti, acte de arhivă, condici, hrisoave de danie româneşti, dăruite lăcaşului spre păstrare de către domnitorii Grigore Ghica, Nicolaie Mavrocordat, Petru Rareş, Petru Şchiopu, Vasile Lupu, Alexandru Ipsilanti, Mihail Racoviţă, Radu Paisie, Petru cel Tânăr, Matei Basarab, – care au susţinut mulţi ani existenţa mânăstirii – şi alte aşezăminte ale ei, Mânăstirea Sfinţilor Patruzeci de Mucenici, Mânăstirea Sfinţilor Cosma şi Damian, Mânăstirea Panaghia, Mânăstirea Sfinţilor Apostoli, mânăstirea El. Faran sau ale celor Şapte Surori, Mânăstirea Rait, care prin anii 80 ai secolului al XVI-lea avea ca stareţ pe Ieroschimonahul Iuvenalie „Străinul”, născut lângă Moineşti, judeţul Bacău sau mânăstirile din Ramhan şi Hodra, astăzi ruinate – alături de familii boiereşti precum cele ale Bălăcenilor sau familia spătarului Mihail Cantacuzino, care între anii 1668-1703 pe timpul când egumen era Ioachim Peleoponesianul a întreprins o călătorie la Sinai împreună cu Doamna Elena, soţia lui Constantin Cantacuzino postelnicul (mama domnitorului Şerban) şi sora sa Stanca, pelerinaj în amintirea căruia a durat în 1695 schitul monahal din România, de la Sinaia, sau fostul mitropolit Varlaam al Ungrovlahiei care a întreprins un pelerinaj la Sinai, tot în această perioadă, sau domnitorul Constantin Brâncoveanu al cărui tablou în mărime naturală, donat mânăstirii de marele martir român în anul 1696 şi descoperit în 1935 de Mircea Beza. Dar tot aici sunt şi alte documente care au aparţinut lui Dimitrie Bolintineanu (1819-1872) care a tipărit cartea „Călătorii în Palistina şi Egipt” (Iaşi, anul 1856) sau ieşeanul, etnograf, folclorist şi muzicolog Teodor Burada (1839-1923) care şi-a publicat notele scrise în călătoria făcută în Sinai în ziarul „Evenimentul” din Iaşi. Este interesant de căutat şi aflat amănunte despre episodul condamnării la exil, pe viaţă, în Mânăstirea Sfânta Ecaterina, la dorinţa domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat, în anul 1716, a lui Antim Ivireanu, după înlăturarea sa de la putere – Mitropolitul, mare tipograf şi gravor, personalitate culturală remarcabilă care a întocmit la Snagov şi a dăruit Mânăstirii Sfânta Ecaterina un Ghid al Muntelui Sinai, în 1710, care nu a apucat să-şi ispăşească pedeapsa, fiind omorât pe drumul spre Sinai, de către soldaţii turci, la porunca cuiva(?).

O descoperire uluitoare este cea din anul 1978 când în Biblioteca Mânăstirii Sfânta Ecaterina s-au identificat 4 tone de manuscrise vechi, în 25 de lăzi, care erau ascunse într-o tainiţă a zidurilor vechi, scrise în limbile greacă, latină, siriană, arabă, armeană şi bassa – limba veche a tracilor, – şi una din cele patru limbi paleocreştine în care se oficiau slujbele bisericeşti în mânăstirile din Sinai, fapt confirmat şi de relatarea pelerinului italian Antoninus Placentinus care a vizitat mânăstirea în anul 570, după cum s-a mai menţionat.

Numărând în jur de 2000 de suflete, divizaţi în trei ramuri – Hamaydah, Salayim şi Wahibat – vlahii sinaiţi îşi duc traiul secular pe aceleaşi locuri ca şi vechii daci, efectuând aceleaşi servicii de odinioară – bucătari, trapezari în biserică, lucrători agricoli, grădinari şi paznici, dar mai ales ghizi ai pelerinilor sosiţi în excursiile şi cunoaşterea locurilor de la Muntele Sinai despre Mânăstirea Sfânta Ecaterina, cea care, înainte de a i se tăia capul a adresat Domnului următoarea rugăciune creştină: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia, care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudaţi măririle Tale în veci, Amin!”.  

Reamintim, se păstrează obiceiul străvechi, ca monahii Sfintei Mânăstiri din Sinai, în fiecare dimineaţă, să ofere raţii de pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în preajma lăcaşului sfânt.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5