Primit pentru publicare: 14 iun.2015
Autor: Ionel NOVAC, București
Publicat: 14 iun.2015

Marie-Alype (Louis) Barral – traducătorul de limbă franceză al poeziei eminesciene

Primele traduceri din opera lui Mihai Eminescu au fost realizate încă din ultimii ani de viață ai poetului și au apărut în diverse publicații ale vremii, dar în volum, prima traducere într-o limbă străină a unei creații eminesciene, basmul „Bel enfant de la larme” („Făt-Frumos din lacrimă”), avea să apară aproape la un an de la moartea acestuia. Basmul a fost inclus în volumul „Rhapsodies roumaines”, apărut în 1890, la Imprimerie A. Borgeaud, Paris-Lausanne.

Peste numai doi ani, în 1892, apar primele volume dedicate în integralitate poeziilor eminesciene, unul în limba germană („Deutsche Übertragungenaus den auserleseneren Dichtungen des verstorbenen rumänischen Poeten…”, în traducerea lui Emanuel Grigorovitza), iar cel de-al doilea în limba franceză („Quelques poésies de Michail Eminesco”, traduse de Margareta Miller-Verghy), acesta cunoscând ulterior alte două reeditări, în 1901 și 1910.

În anul 1907, poezia „Împărat și proletar” apare într-o ediție de lux la Paris, în traducerea lui Adolphe Clarnet, cu o prefață semnată de Lucien Descaves. Cartea includea un  bogat material ilustrativ: litografii originale, gravuri pe lemn și un portret al lui Mihai Eminescu, toate datorate artistului parizian Théophile AL Steinlen.

La începutul lunii octombrie 1911, la Imprimeria H. Goldner din Iași, este publicată cărticica „Quelques poésies de Mihail Eminesco”, care cuprindea șase poezii din creația eminesciană („Despărțire”, „Doină”, „S-a stins viața” /„Veneția”/, „O, mamă!”, „La Steaua” și „Somnoroase păsărele”), în traducerea lui Alexandru Grigore Șuțu. Deoarece autorul traducerilor murise la 24 august 1895, tipărirea cărții s-a făcut prin grija fiului profesorului Șuțu, publicistul Rudolf Șuțu.

Traducerea în limba franceză a poeziilor eminesciene continuă, dar publicarea acestora în volume este sporadică, fiind totuși demne de menționat antologiile „Écrivains roumains. Morceaux choisis” (traducere și selecție din principalii poeți români, realizată de Nicolae Iorga și Septime Gorceix, Librairie Delagrave, Paris) și „Anthologie de la literature roumaine des origines au XX-ème siècle” (traducere și note de Rea Ipcar, La Renaissance du livre, Paris), ambele apărute în 1920, antologii care includ câteva dintre nestematele creaţiei eminesciene. De asemenea, în anul 1931, la  Tipografia ziarului „Universul” SA, apare volumul „Poèmes”, cuprinzând 22 de poezii eminesciene în traducerea lui Pierre Nicolesco.

Din anul 1932, pe lista traducătorilor francezi ai lui Mihai Eminescu se adaugă numele preotului asumpționist Marie-Alype (Louis) Barral, care va reuși să realizeze unele dintre cele mai frumoase transpuneri în limba franceză a operei eminesciene.

Sosit la Beiuș la 7 august 1925, în cadrul unei misiuni culturale franceze, părintele Barral, „un tânăr capabil, plin de avânt și viață” (Pr. Ștef), este numit profesor de limba și literatura franceză la Liceul „Samuil Vulcan” din localitate, iar puțin mai târziu, rector al Internatului Pavelian. Anul următor, acesta a inaugurat cursurile publice de limbă franceză pentru profesorii de la diferite şcoli şi intelectualii din oraş, fapt care a constituit punerea primelor baze ale unui veritabil apostolat ecumenic în urbea bihoreană.

Portret Louis Barral (1942)

Încă din primele săptămâni după venirea în România, acesta a început să învețe limba română, pentru care a simțit o atracție deosebită chiar de la primele contacte, și să desfășoare o bogată activitate culturală. Peste numai trei ani, la 7 mai 1928, la Beiuș apărea primul număr al revistei „Observatorul”, revistă socială, culturală şi religioasă, printre ai cărei redactori s-a aflat și părintele Louis Barral.

În activitatea didactică, părintele Barral dă dovadă de reale calități de pedagog, fiind un apropiat al elevilor, așa cum rezultă din amintirile lui Ștef Ștefan-Bernard, ultimul preot asumpționist profesor la Liceul „Samuil Vulcan” și rector al Internatului beiușan: „Perioada 1930-1934 este una dintre cele mai strălucite din viața internatului. Părintele Barral are ocazia să-și arate talentele de educator. Spirit larg și înțelegător, se poartă familiar cu elevii, arătându-le bunăvoință. Adună uneori pe elevii din ultima clasă în biroul său, le vorbește prietenește, ascultă planurile lor de viitor”.

Atras de farmecul liricii eminesciene și devenit, între timp, un foarte bun cunoscător al limbii române, Louis Barral începe traducerea unor poezii ale lui Mihai Eminescu în franceză și publicarea acestora (sub pseudonimul L. Codreanu), atât în „Observatorul” beiușean, cât și în alte reviste din țară, precum „Convobiri literare”, „Patria”, „Familia”, „Cruciada Românismului” sau „Universul”.

Încurajat de aprecierile favorabile ale cititorilor săi, în anul 1933 Louis Barral adună zece dintre sonetele eminesciene traduse de el în limba franceză („Sînt ani la mijloc”, „Afară-i toamnă”, „Răsai asupra mea”, „Veneția”, „Oricâte stele”, „Trecut-au anii”, „Iubind în taină”, „Cînd însuși glasul”, „Pe un album”, „Stau în ceardacul tău”), pe care le publică într-o plachetă de numai 16 pagini, intitulată „Sonnets” și tipărită la Imprimeria „Socec et Co” din București. Apărută într-un tiraj de 100 de exemplare și incluzând o serie de ilustrații realizate de Nora Vlaicu, placheta reprezintă prima carte dedicată sonetelor eminesciene care s-a tipărit în țara noastră.

Ecourile care au apărut după publicarea cărții i-au fost favorabile preotului-traducător. Astfel, Victor Cordoș considera traducerea „un aport bine venit și meritoriu pentru literatura română, volumul făcând ca poezia noastră să fie cunoscută peste hotare. Este o transpunere fluidă, traducătorul fiind un bun cunoscător al creației eminesciene”.

La rândul său, Gheorghe M. Constantinescu scoate în evidență meritele traducătorului, care, „printr-o vădită osteneală, a reușit să dea o tălmăcire bună, păstrând spiritul și frumusețea versului original”.

Destinul lui Louis Barral avea să se schimbe însă radical în anul următor, acesta fiind mutat, împreună cu părintele Flavien, de la Beiuș la București. Aici cei doi preoți se instalează într-o casă de pe strada Christian Tell, unde vor fonda un internat pentru studenți și vor începe construcția unei impozante clădiri (existente şi astăzi) pentru a primi biblioteca Institutului Francez de Studii Bizantine de la Kadiköy (Istanbul). Ulterior, internatul va fi transferat într-o clădire pe strada Ştirbei Vodă, unde a fost fondat și „Institutul Sfântul Augustin”, iar activitatea acestora va continua cu conferinţe publice pe diverse teme de spiritualitate, celebrări şi cateheză.

În ciuda acestor noi preocupări, părintele Barral își va face timp și pentru    a-și continua munca asiduă de traducător al liricii eminesciene. Încurajat de elogiile provocate de apariția la București a „Sonetelor”, Louis Barral publică în Franța, în 1934, la Librairie Lecoffre din Paris, J. Cabalda et Cie Editeurs, o antologie din versurile lui Mihai Eminescu, intitulată „Poèmes choisis”. Dedicată Monseniorului Valeriu Traian Frențiu, ofițer al Legiunii de Onoare, „în semn de recunoaștere și admirație”, cartea apare „cu învoirea superiorilor” și include cincizeci dintre nestematele poeziei eminesciene, unele traduse pentru întâia oară în limba franceză.

Coperta cărții și dedicația către istoricul și generalul Radu R. Rosetti, fost director al    Bibliotecii Academiei Române(1931-1940)

Vorbind despre dificultatea procesului de traducere a poeziilor celui care „a fost roman înainte de a aparține unuia sau altuia dintre popoare”, părintele Louis Barral preciza, în cuvântul introductiv, că a încercat să „redea cât mai fidel posibil mai întâi sensul versului, urmând îndeaproape textul. Dacă există câteva idei care nu au putut fi traduse, în afară că nu cred ca acestea să fie esențiale, greșeala a fost a neputinței mele de a menține în tehnica versului francez concizia care îi permitea poetului român rima locală și idiotismele intraductibile pentru noi”.

Ca urmare, se explica Barral, „mi-am permis schimbări de stil sau o ortografie absolut condamnabile în limba franceză, în care nu sunt tolerate aceste prescurtări decât în limbajul curent. Am preferat să sacrific puritatea limbii față de impresia că trebuia cu orice preț să încerc să reproduc. Consimt bucuros să fiu acuzat de neputință, mai fericit dacă se găsea unul mai inteligent, care, păstrând farmecul originalului, nu și-ar fi permis aceste concesii”.

Greutățile de traducere invocate de Louis Barral au fost sesizate și de criticii vremii, aceștia având opinii împărțite, unii aducându-i aprecieri elogioase, alții considerând traducerea mai puțin reușită. Astfel, Mia Frollo, ca și Al. Tzigara-Samurcaș sau Paul Bărbulescu îi fac recenzii laudative, George Strat o consideră „o traducere meritorie și mai ales importantă, prin menirea de a face cunoscută cititorilor francezi literatura română și, în special, lirica celui mai mare poet al ei”.

1. Faur își exprimă profunda sa admirație pentru traducător și pentru munca depusă la tălmăcirea operei celui mai mare poet român, dar evidențiază și câteva scăderi de detaliu, care nu minimalizează, totuși, valoarea traducerii.
2. Vultur, relevând reușita traducerilor din opera lui Mihai Eminescu realizate de preotul Barral, are și unele rezerve în privința „tehnicii versului, nu suficient de adecvată muzicalității eminesciene”.

La rândul său, Victor Codoș analizează minuțios volumul, arătând calitățile și defectele acestuia și ajungând la concluzia că „traducerea este una dintre cele mai bune de până acum”.

În schimb, subliniind meritul traducătorului de a fi săvârșit un act de cultură, prin transpunerea în limba franceză a operei marelui poet român, Șerban Cioculescu critică „involuntara denaturare a profundei tonalități elegiace a originalului, care capătă în versiunea franceză un aer de galanterie”.

Absorbit tot mai mult de activitatea Institutului Bizantin și a comunității asumpţioniste de la București, dar fiind numit și unul dintre secretarii Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti (alături de Monseniorul Vladimir Ghika), părintele Louis Barral va renunța la traducerile din creația poetului național, fără a se îndepărta însă total de opera eminesciană. Astfel, acesta va continua să facă o caldă pledoarie pentru tipărirea unei ediții integrale Eminescu („Dați-ne un Eminescu viu și adevărat”), să publice o serie de articole elogioase despre personalitatea poetului („Eminescu și Franța”, „Les poètes roumains de langue française”) ori să susțină conferințe pe aceeași temă („La traduction d’Eminesco en langue française”ș.a.).

În paralel, Louis Barral se va implica într-o serie de activități sociale, fiind numit, după al doilea război mondial, administrator general al Spitalului „Sf. Iosif” (aflat în subordinea Congregației Surorilor Oblate Asumpționiste din București), funcție în care i se va alătura, începând cu 2 februarie 1948, în calitate de reprezentant al statului român, profesorul Theodor Burghele (care va deveni asociatul său în administrarea şi conducerea acestei instituții, care astăzi îi poartă numele).

Datorită multiplelor sale legături cu personalități ale vremii (Patrik O’Hara, nunțiul apostolic din Capitală, Guido del Mestri, auditorul Nunțiaturei, Gala Galaction, George Enescu, profesorii Nicolau și Burghele, o serie de medici și avocați evrei), Louis Barral a intrat în atenția serviciilor de securitate, care, în 1943, îl bănuiau că „desfășura o vie activitate pentru acțiunea francezilor de gaulliști, difuzând broșurile și manifestele aduse de peste hotare”. „Toate revistele, ziarele, broșurile și întreaga corespondență cu caracter de gaullist destinată francezilor liberi din Capitală și cercurilor anglo-saxone se introduce în țară prin intermediul Nunțiaturei Papale. Elementul de încredere care deservește interesele de gaulliste este preotul franciscan Barral, care face legătura cu centrul gaullist de la Istanbul. Toate aceste materiale se transportă în valizele diplomatice ale Nunțiaturei Papale”, se arăta într-o notă a Securității, datată 26 februarie 1943.

În 1945, un grup de scriitori format din Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Constant Tonegaru, Iordan Chimet, Teohar Mihadaş, Dinu Pillat, Pavel Chihaia ș.a., au înființat Asociaţia culturală „Mihai Eminescu”, ca formă de rezistenţă împotriva persecuţiilor drastice, mergând până la lichidarea fizică, la care erau supuşi intelectualii în acei ani de început ai totalitarismului comunist. Alături de cei menționați, pe lista inițiatorilor Asociației s-a aflat și părintele Louis Barral, cel care a sugerat, de altfel, ca Asociaţia să poarte numele poetului național.

Asociaţia „Mihai Eminescu” avea, înainte de toate, un scop umanitar: acela de a obţine alimente şi medicamente din Occident şi de a le distribui, printr-o reţea de voluntari, în condiţii de clandestinitate, intelectualilor aflaţi pe lista neagră a regimului comunist. Se urmărea, de asemenea, susţinerea sistematică a unei publicistici care să se opună sau măcar să nu se supună directivelor ideologice ale noilor autorităţi.

Apelul Asociaţiei a ajuns, prin părintele Barral, la forurile internaţionale din S.U..A., Franţa şi Belgia, care s-au implicat, cu generozitate, în acţiune. Acestea au trimis ajutoare (alimente, medicamente, haine), depozitate inițial la Legaţia Belgiană, apoi la Facultatea de medicină, decanul facultăţii Grigore T. Popa fiind și el solidar cu acţiunile Asociației. Activitățile acesteia au durat până la sfârşitul anului 1948, când doi dintre membrii săi marcanți, poetul Constant Tonegaru, fost redactor la ziarul „Dreptatea” şi Teohar Mihadaş, care a dus luptătorilor din munţi medicamentele primite de la Tonegaru, au fost arestaţi.

Dar sistarea activității Asociației culturale „Mihai Eminescu” nu a însemnat și încetarea implicării în alte activități umanitare a părintelui Barral, care, prin diverse mijloace și sub acoperirea funcției deținute în cadrul Nunțiaturei Apostolice, va continua să-i ajute pe cei oprimați de regimul totalitar impus de către ocupantul sovietic.

Fișă de caracterizare din dosarul de securitate (1949)

Ca urmare, oamenii Securității îi urmăresc pas cu pas toate mișcările, îl filează continuu pe parcursul a câtorva săptămâni și chiar recrutează un informator din cercul său de relații (un prieten foarte apropiat), prin intermediul căruia încearcă să afle demersurile pe care preotul francez le întreprinde. Măsurile de supraveghere se desfășoară pe tot parcursul anului 1949 și, în ciuda lipsei unor dovezi clare privind activitatea sa ilegală în România, la 28 ianuarie 1950 părintele Louis Barral este expulzat, fără a i se prezenta nicio explicație. Dosarul de urmărire îi va fi închis și arhivat abia la 16 iulie 1962, când se concluzionează că acesta „nu a desfășurat activitate care să facă obiectul urmăririi informativ active”.

Într-o scrisoare din 23 martie 1950, trimisă „prietenului” său de la Roma, unde părintele Barral se afla cu ocazia sărbătoririi „Anului Sfânt”, acesta îl roagă să afle motivul expulzării sale din România, țară pentru care îl asigură că păstrează cele mai frumoase sentimente: „Să nu crezi că felul în care s-au folosit a creat în sufletul meu o revoltă sau că mi s-au schimbat sentimentele față de România, deloc. Abia chiar acum îmi pot da seama cum am iubit-o și cea mai vie dorință, aș zice chiar cel mai mare chin al meu, este să mă reîntorc curând”.

Apoi, fapt care ne îndreptățește să presupunem că preocupările sale din perioada premergătoare expulzării din țara noastră erau legate tot de opera eminesciană, Louis Baral îl întreabă: „Ce s-o fi ales de „Împărat și proletar”? Dacă s-a tipărit, trimite-mi te rog un exemplar prin Ștefan (Notă: Socaciu Ștefan, călugăr din congregația asumpționiștilor, angajat al Legației Franței la București). Părăsesc Roma peste câteva zile. Roma e ceea ce știi. Plus că anul acesta sărbătorește amplu pe Eminescu, iar sâmbătă Mircea Eliade ține o conferință despre „Tantrismo e sciamanesimo”.

Dar părintele Louis Barral nu avea să mai revină vreodată în România. După o  susținută activitate în Franța și mai apoi în Italia, care i-a măcinat continuu sănătatea, acesta avea să treacă la cele veșnice la 16 august 1966, cu patru luni înainte de a împlini 72 de ani. Este înmormântat în cavoul familial din Moirans (Isère), unde revenise cu două zile mai devreme de la Roma pentru a-și petrece, așa cum obișnuia, vacanța de vară.

Odată cu părintele Louis Barral se stingea din viață un mare iubitor al României și, fără îndoială, cel mai important admirator și traducător în limba franceză, din prima jumătate a secolului XX, a operei eminesciene. Mărturie stau și astăzi cele două volume, numeroasele articole, conferințe și recitaluri poetice susținute cu diferite ocazii, pe care teologul și omul de mare cultură le-a adus ca prinos Luceafărului poeziei românești.

Bibliografie:

1. Mircea Coloșenco – Sonetele lui Mihai Eminescu (Între autenticitate poetică și caducitate editorială), în „Arheu”, nr. 2/2012, Bârlad;
2. Ioana Diaconescu – Scriitori în arhivele CNSAS, Fundaţia Academia Civică, București, 2012;
3. M. Eminesco – Poèmes choisis, Librairie Lecoffre, Paris, 1934;
4. Mihai Eminescu – Opere, vol. XVII, Editura Academiei Române, București, 1999;
5. Nicolae Iosub – Mihai Eminescu. Un om, o viață, un destin, Editura Axa, Botoșani, 2014;
6. Arcadiu Petrescu, Nicolae Scurtu – Louis Barral și „problema” Eminescu, în „Manuscriptum”,  18, nr. 2 (67), București, 1987
7. Pr. Ștef Ștefan-Bernard – La 70 de ani de la înființarea Liceului „Samuil Vulcan”, Comunicare despre contribuția călugărilor Augustieni Asumpționiști ca profesori și educatori la liceul „Samuil Vulcan”, manuscris;
8. Alex Ștefănescu – Constant Tonegaru – deținut politic, în „România literară”, nr. 3/2002;
9. *** – Mihai Eminescu pe meridianele lumii. Bibliografie, Biblioteca Centrală Universitară din București, 1989;
10. *** – MAI, Dosar nr. 62108, Arhiva operativă, Fond operativ Barral Louis.