Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Marija Gimbutas,  Zeiţele şi zeii Vechii Europe. Mituri şi imagini de cult

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 11 (131), Noiembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Marija Gimbutas,  Zeiţele şi zeii Vechii Europe. Mituri şi imagini de cult

Primit pentru publicare: 10 Nov. 2019
Autor: Prof. dr. Vicu MERLAN – Huşi
Publicat: 17 Nov. 2019
© Vicu Merlan, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.


         Lucrarea cercetătoarei Marija Gimbutas, deşi este apărută în anul 1974, scoate în evidenţă aspecte esoterice de pionierat, pentru teritoriul României.

Călătoriile sale în marile muzee ale Europei, pe siturile arheologice, participarea la diverse colocvii ştiinţifice de profil etc., îi dă posibilitatea unei analize comparative, identificând astfel graniţele Vechii Europe. Prin studiile sale pertinente autoarea scoate în evidenţă un adevăr istoric de necontestat: Vechea Europă suprapune în cea mai mare parte teritoriul României de astăzi. Paralelismele culturale ale acesteia au pus în evidenţă continuitatea milenară, aici, a unor comunităţi şi aspecte sociale.

Marija Gimbutas are un rol important, alături de alţi arheologi, de a demonstra prin dovezi materiale şi spirituale, existenţa pe teritoriul României, a unor comunităţi înfloritoare, ce s-a aspectat pe criterii culturale de-a lungul timpului, având o continuitate culturală (prin simbolistica ce a fost păstrată până astăzi), care a contribuit ulterior la naşterea unor civilizaţii precum cele din Sumer, Indus, Egipt etc. Pare îndrăzneaţă idee, însă o mulţime de arheologi, etnografi, antropologi, lingvişti, străini din toate timpurile (mai puţin români), recunosc cu nonşalanţă acest adevăr istoric. După spusele acestora, dar şi din noile descoperiri arheologice, această civilizaţie se răspândeşte în cele patru zări, prin migraţii sporadice succesive, dând naştere, la sute şi mii de km, la civilizaţii ce au marcat istoria omenirii. Personal, am întâlnit dovezi materiale, susţinute şi de arheologii italieni, atunci când am efectuat o expediţie în Munţii Alpi din nordul Italiei, în zona Feltre-Beluccio, la peste 800 de metri, într-o cavernă. Aici, în urma săpăturilor arheologice, cercetătorii italieni, au descoperit ceramică neolitică cu analogii în spaţiul nord-dunărean, ceramică despre care arheologii susţin că provine din spaţiul nord balcanic, care ulterior, prin intermediul acestor comunităţi s-a răspândit până în sudul Italiei. Unde se mai adăugăm studiile Universităţii din Cambridge asupra unor aspecte cu privire la flora şi fauna descrisă în Vede şi Upanisade, prin care singurul teritoriu ce ar corespunde răspândirii acesteia ar fi spaţiul Vechii Dacii, sau Vechii Europe.

Încă din anii 70, Marija Gimbutas susţine că multe artefacte din spaţiul carpato-dunărean, au incizate simboluri pictografice arhaice, precursoare a unei scrieri străvechi, scriere care, peste un mileniu, va apare ca scrierea sumeriană (considerată de unii cea mai veche din lume!). Pe lângă cele de la Tărtăria, jud. Cluj, cunoscute de Marija Gimbutas, ulterior s-au descoperit şi la Perieni, Târpeşti, Karanovo, Isaiia, Parţa, Turdaş etc. Simbolurile erau incizate atât pe tablete din lut ars de tip teracotă, cât şi pe pintadere, statuete, scăunele, fragmente ceramice, funduri de vase ceramice etc. Ecoul unor astfel de descoperiri determină atât pe cercetătorii străini, şi mai puţin pe cei români, să recunoască, în mod vădit, că cea mai veche scriere europeană a apărut pe teritoriul României, cu peste un mileniu înaintea celei din Sumer.

Descoperirea a numeroase statuete feminine din lut ars, a determinat-o pe Marija Gimbutas, să deducă că pentru neo-eneolitic avem de-a face cu o epocă matriarhală. Mai mult ipotezele acesteia au fost preluate ad-hoc de majoritatea arheologilor români, fiind întâlnite în manualele de istorie din perioada comunistă, atât la nivel preuniversitar cât şi la nivel universitar.

Nu suntem de acord cu această ipoteză, deoarece logica lucrurilor demonstrează că viaţa grea comunitară, precară uneori, primejdiile de tot felul etc, expunea comunităţile neo-eneolitice. Un rol important în munca câmpului (la arat, secerat, transportat produsele etc), dar şi în campaniile dese de vânătoare şi pescuit, la extragerea zăcămintelor de cupru sau la identificarea filoanelor de aur, la prelucrarea pietrei şi a silexului, la construcţia locuinţelor, la ridicarea unor sisteme de apărare defensive împrejurul satului etc, îl avea bărbatul. Am luat în consideraţie şi studiile etnoarheologice asupra unor populaţii de aborigieni, din Africa sau Noua Zeelandă, aflate pe o scară de evoluţie aproximativ apropiată pentru acea vreme, unde nu s-a constatat o dominare matriarhală sau patriarhală, ci o repartizare judicioasă a responsabilităţilor, în cadrul unei familii, între bărbat şi femeie, copii şi bunici. Este forţat să deducem, din existenţa unor artefacte (statuete feminine) aflate într-un număr mai mare în eneolitic, că linia directoare a societăţii ar fi reprezentat-o matriarhatul, aşa cum ulterior, prin descoperirea a numeroase arme din epoca bronzului, s-ar fi schimbat această direcţie spre patriarhat. Conflictele intertribale şi interstatale au existat din paleolitic până astăzi, dar baza societăţii care a echilibrat orice disensiune, a fost familia şi apoi neamul care a preluat tradiţiile, obiceiurile, credinţele şi limba. În această direcţie trebuie exemplificat existenţa încă din neolitic a unor reprezentări, atât picturale cât şi statuare a cuplului divin, a familiei (castronul cu cuplul de la Căscioare, reprezentările picturale cucuteniene etc).

Ideea matriliniară plecată de la existenţa unei mulţimi de zeităţi, trebuie pusă pe seama existenţei unor ipostaze divine, reprezentate diferit, statuar, ca faţete ale multiplicităţii imanente a Marii Zeiţe Mamă (Geia), văzute doar de unii iniţiaţi ai timpului, într-un anumit moment ca ipostaze ale Dumnezeirii.

Aşadar, lucrarea Marijei Gimbutas, Zeiţele şi zeii Vechii Europe. Mituri şi imagini de cult, oferă multiple faţete ale preistoriei româneşti, un rol important reprezentându-l Marea Zeiţă Mamă, o spiritualitate avansată pentru acele timpuri, pe care omul modern doar o intuieşte pe baza artefactelor descoperite.

Meritul  Marijei Gimbutas este acela de a scoate în evidenţă spiritualitatea autentică predacică, ce are o contribuţie majoră în istoria neamului românesc şi în cea a altor popoare dimprejur.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5