Primit pentru publicare: 3 aug. 2016
MARIN IFRIM  ÎN  DIALOG  CU  GHEORGHE  POSTELNICU
Publicat: 3 aug. 2016
Redactor ediţie: Georgică MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

MARIN IFRIM  ÎN  DIALOG  CU  GHEORGHE  POSTELNICU

Gheorghe Postelnicu: „ Am început să scriu din îndemnul propriului cuget” !

Marin Ifrim: Stimate domnule Gheorghe Postelnicu, sunteţi unul dintre puţinii membri buzoieni ai Uniunii Scriitorilor din România. Nimeni nu vă poate contesta acest merit obţinut prin muncă şi seriozitate.  V-ar interesa o viitoare Filială a USR aici, la Buzău?

Gheorghe Postelnicu: Eu nu am nimic împotrivă să existe o filială în oraşul Buzău, personal aş deveni mai activ, m-aş implica mai mult, dar acest lucru trebuie construit, poate prin dezmembrarea altor filiale, poate printr-un lobby puternic la conducerea US, care numai de dragoste faţă de scriitorii buzoieni, nu poate fi bănuită. Cine să strângă din jur, 50 de membri cu rădăcini buzoiene? Şi dacă s-ar face filială la Buzău, s-ar aproba şi o revistă subvenţionată?

Marin Ifrim: Care dintre cărţile dumneavoastră credeţi că vă reprezintă cel mai bine. De ce?

Gheorghe Postelnicu: Am început să scriu din îndemnul propriului cuget. La 12 ani citeam romane-fluviu, toate cumpărate de fratele meu: „Toate pânzele sus”, „Pe Donul liniştit”, „Cei trei muşchetari”. Din acea vreme s-a aprins sufletul în a imita pe scriitori şi a sluji slova scrisă. Citeam sub plapumă, supravegheat de buna mea mamă, întâia călăuză şi sfătuitoare literară. Ea împlinea cu vorba şi cu fapta făgăduinţele chipului Maicii Domnului. Cărţile mele (12), multe din ele apărute la edituri prestigioase, au fost primite bine. Se găsesc în librării, dar nu şi în bibliotecile din Pârscov, pentru că, nu-i aşa, nimeni nu e profet în ţara lui. Dumnezeu m-a îndemnat să scriu despre dascălii şi preoţii pârscoveni, despre poetul-martir Vasile Voiculescu, despre opera Marelui Bazileu Ion Gheorghe, despre vechile noastre familii, teme care bucură pe oamenii alături de care îmi duc zilele. În 2017, dacă mi se va îngădui, voi împlini 70 de ani. Nu mă aştept ca autorităţile locale sau judeţene să observe acest lucru, preocupate profund cu realizarea unor măreţe obiective cetăţeneşti. A trecut neobservat jubileul Pârscov 500, şi atunci, instituţiile culturale şi şcolare cum să fie emoţionate de o cifră de 7 ori mai mică? Ar fi prea de tot, când plictiseala le-a stins definitiv flacăra recunoştinţei! Dacă nu mă vor sărbători ceilalţi, mă voi sărbători singur, pentru că timpul, inamicul sublim, nu se mai întoarce. Îmi vor fi aproape copiii, nepoţii şi cei 5-6 prieteni nemuritori. Ca să închei pe întrebare: dacă aş avea timp, aş reciti „Minunata Adela”, ca să mă încarc de revoltă şi de sarcasm.

Marin Ifrim: Aţi publicat şi un volum despre opera lui Ion Gheorghe. Noi, cei care-l preţuim enorm pe marele nostru poet, vă apreciem şi vă respectăm pentru acest demers. Care credeţi că ar putea fi rolul determinant al criticii literare actuale: de promovare, de recunoaştere sau de consacrare a scriitorilor?

Gheorghe Postelnicu: Critica literară nu mai e ce-a fost. Nu din cauza ei, ci a unor funcţionari din literatură. Cum să stabileşti 5 sau 6 critici din toată ţara, şi acelaşi număr de reviste care să publice fără oprire cronică literară despre cărţile aspiranţilor la US? Se vor organiza licitaţii? Se va trage la sorţi? Întrucât se scrie haotic, haotică e şi activitatea unui critic literar, care, oricât ar vrea, nu poate urmări zi de zi drumul unui creator. Promovează şi el ce îi cade în mână. Să cumpere singur cărţile pe care le comentează? Orice autor, ca să fie recunoscut ca atare, trebuie să se bucure de prietenia a 2-3 critici cu ochii buni şi cu mintea întreagă, şi, evident, cu rubrici permanente. Altfel, unde să publice: în baie sau pe scara blocului? Dar şi criticul scrie cărţi. Are şi el nevoie să fie promovat, recunoscut, consacrat. Poate fi ordine în asta? E un joc superb cu mărgele de sticlă. Criticul are prieteni scriitori, nu fotbalişti. Prietenii scriitori sunt prieteni cu alţi scriitori, deoarece toţi vor să-şi vadă numele pe o carte. Poate criticul să spună ceva rău, fără să primească un potop de injurii, insinuări şi replici neamicale? Să nu uităm un lucru: suntem înconjuraţi de capodopere şi de genii. Dacă ne intră asta în cap, avem o viaţă liniştită şi o tensiune arterială normală. Pe de altă parte, dacă Ionescu şi Popescu scriu despre un autor consacrat, e ca un bâzâit de ţânţar, petrecut la Bârlad sau la Tulcea. Nu se aude de la Bucureşti. Ce e de făcut? Criticul, dacă îl ţine cureaua, scrie eseuri despre autori care nu mai sunt în viaţă. Asta, pentru amorul propriu, fără să fie sigur că eseurile vor avea prea mulţi admiratori.

Marin Ifrim: Realizaţi la Pârscov o revistă foarte profesionist concepută. Ştiu cât de greu e să tipăreşti o astfel de publicaţie lunară. Cum vă descurcaţi, care ar fi micul secret al apariţiei revistei „Întrezăriri” ?

Gheorghe Postelnicu: Ca redactor-şef al revistei „Întrezăriri”, care apare, fără întrerupere, de 4 ani, am cel puţin o bucurie: că am atras un număr mare de colaboratori cu origini buzoiene (25), unii tineri şi foarte tineri, cu toţii animaţi de a scoate la lumină fibra creştină a locuitorilor Văii Buzăului. Fiecare se osteneşte să împlinească, după putere, făgăduinţele omului de cultură, care nu sunt uşoare, să se jertfească pentru călăuzirea cititorilor de pretutindeni, ţinând departe gândul mândriei şi al gloriei deşarte, căci ce daruri mai mari ne dorim în viaţă decât fărădegrija, nădejdea şi pacea inimii? Fără acestea, societatea se pustieşte. Le urez tuturor să meargă mai departe în duhul modestiei, al dăruirii şi al iubirii, să nu slăbească râvna pentru cuvântul viu care trezeşte inima din împietrire şi duhul din somn. Revistele de cultură, chiar dacă au tiraje mici, chiar dacă sunt citite de puţini oameni, sunt lumina şi stâlpii de întărire ai societăţii. Atunci când se nasc, trebuie sprijinite pentru a ţine pe drumul adevărat paşii poporului. Ne trebuie o cultură clocotitoare, plină de râvnă şi sinceritate, care să facă faţă atacurilor înverşunate ale inculturii.

„Spaţii culturale”, „Cartelul metaforelor”, „Caietele de la Ţinteşti”, „Continuu”, „Uscând o lacrimă”, „Întrezăriri” – cetăţi de salvare spirituală, dar de ce numai acestea?

Marin Ifrim : Faptul că sunteţi născut în satul lui Vasile Voiculescu, şi că aţi slujit, aici, la Şcoala Gimnazială Pârscov, o viaţă întreagă, ca profesor de română, are vreo legătură  de suflet cu marele poet?

Gheorghe Postelnicu: După căsătoria cu Maria Mitescu, în familia tânărului medic au venit, unul după altul, copiii, trei fete şi doi băieţi, între 1911 şi 1920. Prins cu grijile familiei, cu multiplele activităţi profesionale, a intrat din ce în ce mai rar în satul natal. În 1911 a murit Sultana, iar 5 ani mai târziu, s-a prăpădit şi Costache Voicu. În casa părintească a rămas fratele cel mare, Filipache. Două surori, Maria şi Florica, locuiau în Bucureşti. La cine să mai fi venit în Pârscov? Străvechea gospodărie a sibianului Ion Voicu se degrada. Copiii făceau ei traseele turistice şi itinerariile de vacanţă. Gârbovit de muncă şi de răspundere, V. V. nu-i mai însoţea. Cu un cancer la un ochi, apoi la celălalt, Maria Mitescu aproape că s-a mutat la Paris, urmându-le pe fetele cele mari. Pârscovenii uitaseră de studentul care le oferise consultaţii medicale şi medicamente. Amintirile deveneau inconsistente. Se prăpădiseră şi prietenii din adolescenţă, cu care bătuse, în vacanţe, drumurile mănăstirilor din jur. Nu am dovezi că vreun dascăl sau preot pârscovean era la curent cu succesele literare ale scriitorului: Premiul SSR pentru „Poeme cu îngeri” (1927), Premiul Naţional de Poezie (1941), Premiul Editurii Fundaţiilor Regale (1939), Premiul Teatrului Naţional (1936), Meritul cultural în grad de ofiţer, pentru litere şi opere literare.

Am făcut această introducere lungă, pentru a se înţelege că, aşa cum am demonstrat şi în „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, răceala a fost reciprocă. În anii detenţiei şi după aceea, numele Voiculeştilor nu prea mai era pomenit în sat. Repulsia bolşevică lucra din plin. După 1964, moştenirea culturală voiculesciană a început să fie valorificată de fiii săi, până la epuizarea şi ultimei file de manuscris. Reporterii veneau la Pârscov ca la Mecca, dar ce găseau nu era de dat în presă: o gospodărie ruinată, un nepot (Teodor, „nea Dorel”), bărbos, jerpelit, ţinând vaca de funie pe marginea drumului. Elanul reportericesc a adus, totuşi, un mare câştig: construirea casei memoriale. Un rol important l-au avut atunci Gheorghe Petcu, Eugen Sandu şi Dumitru Dumitraşcu. Sunt în viaţă şi trebuie să le scriem numele în piatră.

Între mine şi Vasile Voiculescu s-a creat o puternică legătură sufletească, începând cu 2010, când, la îndemnul unor persoane apropiate, am cercetat sistematic, an cu an, istoria acestei străvechi familii pârscovene, scoţând la lumină zeci de informaţii inedite. La capătul unui drum frumos, am putut crea portretul literar al martirului creştin.

Încă ceva: Dile nu a învăţat nicio zi la Pârscov, deşi şcoala se afla peste drum, şi avea un învăţător eminent, Gheorghe Manolache. Copilul şi-a luat zborul de pui spre Buzău şi Bucureşti.

Marin Ifrim: Ce planuri literare imediate aveţi, la ce carte lucraţi? Aveţi vreo obsesie a vreunei cărţi pe care tot amânaţi să începeţi s-o scrieţi?

Gheorghe Postelnicu: Mulţumesc Marelui Păstor pentru darurile revărsate asupra mea. La aproape 70 de ani de viaţă, am, fireşte, câteva proiecte, dar îndeplinirea lor nu depinde numai de dorinţa mea, ci de voia Domnului. Cred că e bine să te bucuri de notorietate, în primul rând, din partea celor lângă care trăieşti. Dincolo de borna kilometrică a localităţii e discutabil că te apreciază cineva. În urmă cu 4 ani am început să citesc din nou Voiculescu. Rând cu rând, pagină cu pagină, în vederea întocmirii unei lucrări monumentale: „Repertoar lexicografic: regionalisme, termeni populari, arhaisme”. Volumul „Proza” se află în manuscris. Când ne-am apucat să trecem pe calculator, m-am îngrozit: sunt sute şi sute de trimiteri, citate şi explicaţii, care, mie ca autor îmi puteau tulbura iremediabil mintea, iar soţiei, ca tehnoredactor, să-i înţepenească degetele. Am hotărât să luăm o pauză şi să ducem la bun sfârşit „Vechi familii pârscovene”, care e cu totul altceva…