Publicat de Ion IONESCU-BUCOVU, 16 nov.2013

Olteanul Marin Sorescu (poet, dramaturg, eseist si traducator, absolvent al Facultatii de Filologie din Iasi. S-a născut la Bulzesti, judetul Dolj in data de 19 februarie 1936 si a debutat in anul 1964 cu volumul “Singur printre poeti”.A primit de 6 ori premiul Uniunii Scriitorilor din Romania, Premiul Academiei Romane in anii 1968 si 1977 si multe alte distinctii. A fost Ministrul Culturii intre 25 noiembrie 1993 si 5 mai 1995.A fost casatorit cu Virginia Sorescu si nu a avut copii. A murit la Bucuresti in data de 8 decembrie 1996.) decretat de George Călinescu tot ce poate fi mai nou în poezie și chiar în dramă, s-a bucurat în timpul vieții și chiar după moarte de un succes cum puțini au avut parte.
Volumul care i-a deschis calea succeselor printre cei mai buni poeți contemporani a fost „Singur printre poeți-Parodii (1964)”. Până atunci publicase în reviste ieșene și în „Luceafărul” unde a fost o bucată de vreme redactor. Parodia ca gen minor, a fost luată în serios de poet făcând o parodiere critică, anticalofilă și convențională, râzând de clasici și de debutanți. El avea un umor liric cu înțepătură amicală care a prins, aruncând peste bord convențiile lirice protocolare și academiste laolaltă cu cele moderniste. El dezbate lucruri cunoscute, dar spuse „pe dos”.
Abordarea celor mai tragice teme este la fel de nonșalantă:
Ne spălăm cu clăbucul tău, soare
Săpunul nostru fundamental
Pus la îndemână
Pe polița cerului.
Întindem mereu brațele spre tine
Ți ne frecăm bine cu lumină
De ne dor oasele de-atâta fericire.

O, ce veselie
E pe pământ dimineața!
Ca într-un spălător de internat
Când copiii iau apă în gură
Și se stropesc unii pe alții.

Deocamdată încă nu știm de unde să luăm
Și cele mai bune prosoape-
Și ne ștergem pe față cu moartea.
(Matinală)
Ceea ce are dominant poezia soresciană, înrudind-o cu parodia „Singur printre poeți” este fantezia lucidă, sinteza dintre aceasta și atitudinea ironică, surâsul malițios și șarja. El operează aparent cu o o tehnică prozaică cu materiale verbale obișnuite, persiflându-le, cenzurându-și permanent emoția lirică.
O inteligență poetică mobilă și o afectivitate delicată se rotesc în poezia sa pe orbite fin echilibrate, împrejurul nucleului emoțional. În ciuda aparențelor Sorescu este un metaforic, dând poeziei sensuri poetice noi unor noțiuni „banale”, lipsite de măduvă poetică precul în „Don Quijote”, „Shakespeare”, „Galileo Galilei” sau „Bătrânul fără mare”. Metafora poeziei „Shakespeare”  e aceea a unui demiurg, zidește, desăvârșește o lume, fiind însăsi creațiunea:
„Shakespeare a reat lumea în șapte zile.
În prima zi a făcut cerul, munții și prăpăstiile sufletești.
În a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Și celelalte sentimente-
Și le-a sat lui Hamlet, lui Iulius Cezar, lui Antoniu, Cleopatrei și Ofeliei
lui Othello și altora
Să le stăpânească, ei și urmașii lor,
În vecii vecilor.”
În „Muzeul satului ” poezia este panoramică,  de un lirism și tragism epopeice:
„Din viața acestor oameni
Lipsesc mai multe secții,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea și norocul
În istorie
Sunt slab reprezentate.
Nu întânlești aici nicio monedă,
Pentru că, neavând aur și argint,
Țăranii și-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb,
Care nu ni s-au păstrat.”

În poezia celebră „Trebuiau să poarte un nume” poetul rotește  ideea poetică pe un spațiu liric larg, descoperind element după element, totalul geniului eminescian. El își începe poezia cu versul „Eminescu n-a existat”, pentru ca ulterior versurile să demonstreze că sufletul poetului există în totul și-n toate de pe cuprinsul pământului românesc:
„A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.
Și, mai ales,au existat niște oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani și plugari
Cărăra le plăcea să spună
Seara în jurul focului, poezii-
Miorița și Luceafîărul și scrisoarea a III-a”

Sorescu fixează poezia pe un ax prestabilit, punând-o în mișcare pe o rotație sigură. După volumul „Poeme”, „Moartea ceasului” se încrie cam în aceleași tipare, fiind un fel de apendice al „Poemelor”
Poezia lui Marin Sorescu reia marea sa temă a donquijottismului cosmic, clădindu-se din coloșii și magmele cosmice, dându-le un epicentru uman:
„Mi-am adus în atelier un stejar falnic
Și l-am spânzurat de un cui
Cu coroana în jos.
Cerul l-am legat cu un nor
În dreptușl ferestrei.
Sub el, orizontal-
Am așezat câmpia.
De la ciocârlii și prepelițe
Am păstrat numai câte-o aripă,
Celeilalte dându-i drumul să zboare.
Locurile rămase libere pe pereți
Le-am umplut cu sentimente;
Împușcate de mine în decursul anilor,
Cu bătăi de inimă.
Acolo unde nu se vede nimic e dragostea-
Un sentiment mai absrtact.
În mijlocul atelierului am ânălțat un munte
De lemn.
Problema care se pune acum
E ca pe toate aceste mortăciuni
Să le fac să zâmbească” (Vânt)

„Tinereșea lui Don Quijotte” (1968) este legată structural de „Poeme”, continuând pe linia poeziei mijajului realității și a dramei în realitatea dură a schimbării necontenite de valori. Apare aici un apocalips grotesc, un univers văzut prin lentile ce aplatizează totul într-un fals, un fel de dicteu suprarelalist. El rămâne un Icar care încearcă zboruri noi, spre ținte îndrăznețe, prăbușindu-se într-un final tragic.:
„Am umblat cu cerșitul pe la păsări
Și mi-a dat fiecare
Câte o pană.
Una înaltă de vultur
Una roșie de la pasărea paradis,
Una verde de la colibri,
Una vorbăreață de la papagal,
Una fricoasă de la struș-
O, ce aripi mi-am făcut!” (De-a Icar)

”Unde să fugim de-acasă”(1966) este un volum de versuri inocente în care jocul și potrivirea de cuvinte se concentrează într-o exprimare de o rară suavitate și puritate. La fel și volumul ”O aripă și-un picior (Despre cum era să zbor)”, este un deliciu pentru copii.
Alteori parcă în pastișează pe Arghezi, rupând ceva din „Tinca”:

„Stăteam noaptea amândoi,
Bibilică, bibiloi,
Ningea lună peste noi.
Eu credeam că mă iubeai,
Dară tu mă sărutai,
C-o mână mă mângâiai,
Cu alta cotrobăiai.
Boarfo! Nu ţi-am zis şucar
Să bagi mâna-n buzunar?
Cum putut-ai să te-nduri
Să mă-nşeli şi să mă furi?
C-am spoit un an tingiri
Pe la feţele subţiri,
Şi-am trăit prin mahala
Doar cu praz şi ciulama,
Ca să-ţi cumpăr ţie, ţie
Rochie de cununie,
Să-ţi fac degetu-nflorat
C-o piatră de matostat.
Şi tu, uite cum te ţîi
De cuvântul ăl dintâi!
Bine, dragă, îţi mersi!”

Creația sa dramatică poate fi considerată de excepție : „Iona”, „Paraclisierul”, „Matca”, „Există nervi”, „Atreia țeapă”, și „Răceala”.
Piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scene din Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi Port-Jefferson (SUA).
Drama ,,Iona” îşi are originile din mitul biblic în care personajul principal trebuie să propăvăduiască cuvântul Domnului în ceaţa Ninive. El ajunge în burta unui peşte uriaş şi este dat afară după 5 zile.
Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un şir de metafore, Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi soluţia de a ieşi dintr-o situaţie-limită se află numai în sine, în propria capacitate de supravieţuire.
În parabola „Iona”, Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion: „Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală”.
Această operă presupune inducerea unei stări de confuzie celui ce priveşte, în final contrastând, prin sinucidere, ideea de libertate din nebunia proprie precum şi ciclitatea vieţii stagnante la un nivel inferior spre un nivel al reîncarnării pe care Iona încearcă să îl înţeleagă.
Piesa este interpretată de un singur personaj ce susţine un monolog ce integrează spectatorul în starea aceea de confuzie şi nelămurire generată de complexitatea actului de a trăi.

Deși rămasă în umbra capodoperelor lirice și dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română.[ Viziunea vizuinii și, mai ales, Trei dinți din față sunt două din romanele sale cele mai reprezentative.
Noua ediţie a romanului „Trei dinţi din faţă” de Marin Sorescu include fragmente preţioase recuperate de nepoata scriitorului Sorina Sorescu din dactilograma unchiului său.

Sorina Sorescu, nepoata lui Marin Sorescu, îşi aminteşte cu nostalgie dialogurile formative pe care le purta cu Marin Sorescu la vârsta primelor încercări literare. Implicată acum în proiecte de reeditare postumă a operei lui Marin Sorescu, pe măsură ce îi reîntregeşte cărţile ciuntite de cenzură şi aduce la lumina tiparului pagini inedite pe care unchiul său, plecat prea devreme din această lume, nu le-a publicat, Sorina Sorescu îl redescoperă pe scriitor cu ochii cercetătorului literar. „Un univers axiologic în continuă redefinire. Percepţia subiectivă nu a dispărut, desigur. De la început, Marin Sorescu a însemnat pentru mine un model de imediată proximitate (familială). Şi va rămâne întotdeauna aşa. Dar este şi un autor «de studiat» (culmea obiectivării care se poate atinge în relaţia cu un scriitor canonic), pe care îl descopăr mereu altfel, cu fiecare etapă a evoluţiei mele. Aş fi avut multe de discutat cu el, mai ales la maturitate, când n-a mai fost printre noi”, spune Sorina Sorescu.
Marin Sorescu n-a scăpat de rigorile cenzurii. În arhiva personală a scriitorului s-au păstrat câteva dactilograme pe care s-au operat, la edituri, tăieturile ideologice. Cel mai grav mutilat de cenzură a fost romanul „Trei dinţi din faţă”. Nu e de mirare că un alt roman, „Japiţa”, scris de Sorescu la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, în care scriitorul relua personajul central Tudor Frăţilă, a rămas roman de sertar, publicat abia după moartea autorului. „Evocând tragismul nevoii de libertate a expresiei în condiţiile represiunii totalitare, romanul «Trei dinţi din faţă» a avut, la publicare, un destin tragic, care amplifică investiţia biografică a autorului în text. Scriitorul îşi asumase până la identificare profilul intelectual al personajelor. În succesiunea variantelor provocate de intruziunile cenzurii, se poate reconstitui un complicat proces de rescriere, dar şi de renunţare. Autorul are momente când aproape că se desparte de acest text, care, redus la o simplă intrigă sentimentală, nu îl mai reprezenta”, spune nepoata scriitorului, Sorina Sorescu.
Poveştile personajelor regăsite în romanul lui Marin Sorescu s-au completat în timp, pe măsură ce au fost recuperate numeroase pagini considerate de cenzură neimportante sau deranjante spre a putea fi lăsate în volum. „Personaj evident autoportretistic, Tudor sintetizează şi poveşti ale altor intelectuali din generaţia ’60. Studiile critice de după Revoluţia din 1989 au impus prejudecata că generaţia ’60 a fost o generaţie favorizată şi oarecum laşă, care nu şi-a asumat nici un risc pentru a-şi exprima ideile artistice. Este o percepţie falsă. Episodul detenţiei lui Tudor Fraţilă, al judecăţii, al condamnării, trimite la drame reale, nu din biografia lui Marin Sorescu, ce-i drept, dar a altor intelectuali congeneri cu autorul romanului. Un posibil prototip al personajului este, în acest sens, regretatul profesor Aurelian Popescu de la Universitatea din Craiova, coleg de facultate cu Marin Sorescu la Iaşi care a fost arestat, la sfârşitul anilor ’50, pentru «vina» de a-l fi celebrat pe Ştefan cel Mare. Sau alţi tineri cercetători, precum academicianul Alexandru Zub, conducătorul cercului de istorie al studenţilor ieşeni, care a fost condamnat la zece ani de închisoare politică din care a executat şase, pentru că în 1957 a organizat o manifestare, considerată ilegală de autorităţi, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare. Sunt în roman reţele de simetrii, de corespondenţe, care trimit la acest sistem de valori împărtăşit de întreaga generaţie ’60. Romanul fixează totodată şi un canon literar de referinţe prin trimiteri frecvente la operele marilor scriitori interbelici, interzişi în perioada proletcultistă. Val Tomiţă are de asemenea un model real. Un sculptor: Val Chende, prieten în perioada de tatonări artistice cu Sorescu şi căruia scriitorul îi atribuie tema primei sale perioade de creaţie: «Speranţa». Posibil să fi fost tema amândurora. Din păcate, Val a lăsat posterităţii doar simbolul propriei morţi, prea timpurii, un «Memorial Val Chende» în Toronto”, spune Sorina Sorescu.
În ultimii ani ai vieții, lui Marin Sorescu i s-a făcut o mare nedreptate.
În perioada 1978-1990, Marin Sorescu a fost redactor-șef la revista craioveană Ramuri, de unde a fost forțat să plece în 1991, în urma următoarei scrisori:[2]
„Către,
Șt. Aug. Doinaș, președinte de onoare al U.S.
Mircea Dinescu, președinte al U.S.
Având în vedere că activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei «Ramuri» este aproape nulă;
Având în vedere că Marin Sorescu denigrează marii scriitori de azi (Șt. Aug. Doinaș, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, N. Manolescu), refuzând sistematic sâ-i publice;
Având în vedere că denigrează marii scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran («E. Cioran a ajuns ca Ceaușescu pe toate gardurile») și denigrează U.S. («Uniunea Scriitorilor se va desființa; s-o ajutăm să se prăbușească»);
Având în vedere că în redacție se poartă dictatorial, socotind redacția si Oltenia ca pe o moșie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni;
Îl recuzăm pe Marin Sorescu din funcția de redactor șef al revistei «Ramuri».
Menționăm că laureatul Premiului Herder nici nu primește salariul de la revista noastră, fiind salariat la edit. «Scrisul Românesc». Menționăm, de asemenea, că prezentul memoriu n-a fost semnat de dactilografă, de tehnoredactorul Alin Roșca și de femeia de serviciu.
Ion Buzera,Valentin Bazaverde,Gabriel Chifu,Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin Gherman, Ion Lascu,George Popescu, Constantin Barbu.”
Asta e soarta marilor personalități ale literaturii noastre.