Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MEMORII: DUPĂ 50 DE ANI. UN ITINERAR ÎN RETROSPECTIVĂ

Primit pentru a fi publicat de la autor, prof. Gheorghe BURAC, 25 iun.2014.
Editor: Ion Istrate, 26 iun.2014

 

MEMORII: DUPĂ  50  DE  ANI

UN  ITINERAR  ÎN  RETROSPECTIVĂ

”Mai la urmă, ceea ce te înalță ori te coboară, te întărește ori te face slab nu sunt relațiile cu alții, ci acelea cu tine însuți”. N. IORGA

Din 1953, când am debutat în învățământ, și până în 1999, când m-am pensionat, timp la care  s-au mai adăugat încă 5 ani de activitate  până în 2004, s-a împlinit chiar jumătate de secol, durată din care am ales câteva secvențe de viață, cu anumite semnificații, pe care le-am consemnat în paginile ce urmează.

Cu ȘCOALA DIN MITOC  încep,  unde am fost repartizat ca învățător. Într-acolo am plecat în duminica de 15 august (1953), cu căruța unui gospodar din sat, pe care îl depistase tatăl meu în iarmarocul din Săveni. Era aproape de amiază când am pornit la drum: soarele ardea fără milă, iar caii și oamenii cu care călătoream împreună, toropiți de căldură, dădeau deja semne de extenuare, deși ne aflam abia la ieșirea din primul sat de pe acest traseu, Aurel Vlaicu. Am consimțit să mergem mai departe per-pedes, eu fiind mulțumit că mi-au putut rămâne în căruță măcar bagajele: o valiză cu cărți și …de toate altele și o geantă cu lenjerie și ceva haine.

Drumul de pământ, acoperit cu un strat gros de colb și doar ici-colo pietruit cu niște balast calcaros, dureros de incomod, și locurile pe care le străbăteam, nu tocmai atrăgătoare, îmi dădeau impresia că înaintez spre o lume și mai respingătoare.

Aveam să mă conving numaidecât de realitatea pe care o presimțeam, chiar la intrarea în Mitoc, unde căruțașul a oprit caii și m-a poftit să privesc spre un grup de oameni și femei care, la vreo 20-25 de m de drum, în preajma unei construcții deloc arătoase, agitând sape, lopeți și furci ori mișcând găleți, cazane și ciubere cu apă, ca într-un șantier primitiv, preparau o ”șarjă” de lut cu pleavă, material de lipit pereții virtualului local de școală.

Da, cadrele didactice, în frunte cu directorul școlii,  Ochiană Constantin, într-o zi de  dublă sărbătoare – duminică și Sfânta Maria cea Mare  – , lucrau la transformarea unui fost grajd comunal în local de școală, pentru ca, astfel, să extindă, cât de cât, spațiul de școlarizare existent, insuficient în condițiile cuprinderii în școală a tuturor copiilor de vârstă școlară și trecerii la învățământul obligatoriu de 7 ani.

Sigur, nu era tocmai ”ortodoxă” treaba la care participau oamenii școlii, dar nu i-am putut dezaproba, pentru că lucrau în interesul comunității și în replică la vremurile anterioare, când, și din cauza insuficienței sălilor de clasă, un sfert din populația satului era neștiutoare de carte.

Numaidecât, am acceptat invitația domnului director, de a mă alătura acțiunii  lor și, fără să ezit, am rămas în echipa aceea până la finalizarea lucrării.

Peste o lună de zile, acolo aveau să învețe două clase de elevi.

Școala din Mitoc trecuse la învățământul gimnazial doar cu un an în urmă, neîndeajuns pregătită pentru acest pas, nici în privința spațiului de școlarizare și nici a încadrării cu personal didactic de specialitate.

Din acel motiv, s-au improvizat săli de clasă oriunde s-a putut, inclusiv în case particulare…; doar claselor gimnaziale, a V-a și a VI-a, și claselor a III-a și a IV-a din ciclul primar li s-au putut asigura, pentru acel an școlar, săli de clasă în localul propriu al școlii (în care se învăța și după masa).

Dar la fel de anevoios era pentru elevii care învățau dimineața în spațiile închiriate, insalubre, situate nu tocmai la îndemâna lor, ca și pentru cei  din seria de după masa, pentru că zilnic aveau de străbătut un  sat foarte întins, cu ulițe mereu pline de praf ori noroaie, neelectrificat, încât osteneala și insecuritatea le făceau fiecare zi mai grea.

Cu toate acestea, școala, ca instituție de cultură, se bucura de o deosebită considerație în comunitate și de sprijinul părinților și al autorităților locale, iar copiii o îndrăgeau, o frecventau cu regularitate și dovedeau multă silință la învățătură.

Pe acest fond își desfășurau activitatea vreo 10-12 cadre didactice, dintre care numai cinci erau calificate ca învățători, printre aceștia fiind și eu și Geta Burduja, o colegă din aceeași promoție cu mine, ambii încadrați pe posturi de profesori. Ceilalți erau necalificați, absolvenți de liceu.

Catedra care mi-a fost oferită, în primul an de profesorat, era alcătuită din: limba rusă, biologie, educație fizică, desen, muzică și ansamblu coral; în plus, eram numit diriginte la cl. a VI-a.

Grație ajutorului de care m-am bucurat din partea directorului școlii, care era tot învățător, un merituos formator al tinerilor debutanți, m-am adaptat cu ușurință la specificul postului. Mai mult ca atât, am profitat de modelul său pedagogic, pe care mi l-am încorporat în personalitatea mea de dascăl aflat atunci în plin proces de maturizare, în același timp învățând continuu și perfecționându-mă prin efort propriu.

Și pentru că școala nu avea și post de  secretar, directorul m-a împuternicit, printr-o decizie, să îndeplinesc și această funcție, prin lărgire de sarcini, așadar onorific, dându-mi astfel prilejul să mă familiarizez și cu lucrările de cancelarie, privind: corespondența curentă, inventariile, statele de plată, dosarele de personal, înscrierea și evidența elevilor, registrele matricole, actele de studiu ș.a. Tot de la D-lui am învățat să protejez bunurile școlii și, prin proprie contribuție, să îmbogățesc fondul acestora (cu planșe, atlase, ierbare, insectare…), să-mi construiesc relații amiabile cu elevii și părinții acestora, să confer lecțiilor atractivitate și eficiență și să mă integrez, cât de mult posibil, în viața tinerilor din sat, antrenându-i în activități sportive, cultural-artistice, distractive și de muncă voluntară / patriotică de interes obștesc.

În această din urmă privință, nu numai tineretul era în atenția oamenilor școlii și, în primul rând, a autorităților politice ale timpului, ci toate categoriile populației, încât nici un cadru didactic nu putea rămâne neangajat în raport cu cel puțin un segment al comunității locale.

Cu toții, prin diferite genuri de activități, desfășurate la nivelul întregii comune, în cadrul căminului cultural, al bibliotecii comunale, pe circumscripții electorale și în casele de lectură, trebuia să răspundem, cu prioritate, imperativelor majore ale timpului, de educare a tuturor categoriilor de populație în spiritul politicii partidului de guvernământ și al ”prieteniei și recunoștinței față de Uniunea Sovietică, eliberatoarea noastră de sub jugul fascist”.

Dar nu făceam tocmai cu plăcere și convingere aceste oficii, ceea ce era evident uneori și pentru cei cu care ne aflam față în față, și   atunci exploatam ocazia de a răspunde și altor deziderate ale educației cetățenești, de ordin cultural-științific, literar, istoric, folcloric, etc.

Personal mă bucuram de apreciere și multă simpatie, atât în școală cât și în comunitatea satului Mitoc și totuși gândul de a pleca de acolo și a ajunge mai  aproape de Vlăsinești m-a urmărit obsedant în întreaga durată a acelui an școlar, primul din cariera mea de dascăl. M-au hotărât irevocabil două întâmplări: una când ”bunul” meu director m-a reclamat la poliție, cerând pedepsirea mea penală, pe motiv că am făcut uz de o telegramă falsă, pentru a putea fi învoit (altfel nu-mi aproba) să-mi revăd părinții în vacanța de iarnă, nu în zile de lucru, și alta, patronată de același personaj, care, într-o noapte de ianuarie , cu zloată și viscol, ne-a deșteptat (pe toate cadrele didactice) în jurul orei 1, în plină noapte, bătându-ne  cu bățul în geamuri, și ne-a condus, pe jos, ca pe o turmă de animăluțe, la Săveni, ca să participăm la o ședință de învățământ politic, ordonată de Comitetul raional de partid. Am fost siliți la acest efort, în timp ce alți directori din localități îndepărtate, care nu dispuneau de mijloace de transport, ca și noi, au obținut aprobarea de a nu se prezenta la ședința aceea. Uzi și înghețați, obosiți peste măsură, la capătul acelor aproape 30 de km de mers pe jos, ”am ajuns primii la casa de cultură din Săveni, dar fără două colege care n-au rezistat și au trebuit să rămână la o casă de oameni binevoitori din satul Aurel Vlaicu, de unde, peste câteva ore, au fost recuperate de o mașină a Salvării.

Vroiam cu orice preț, să plec din Mitoc și în noul an școlar să mă aflu într-o altă școală, eventual chiar în Vlăsinești. Dar n-a fost posibil. Și n-am avut decât, după vacanța de vară, să mă prezint tot la școala din Mitoc, însă fără să-mi pierd speranța că mai puteam avea o șansă. Și n-a durat mult până când șansa mi-a surâs. Într-o zi din ultima săptămână a lunii septembrie, am fost invitat la sediul Comitetului Raional Săveni al Uniunii Tineretului Muncitor, unde prim-secretarul acestui organ mi-a propus să accept un post de instructor cu munca politico-educativă în rândul tineretului din raion; mi-a prezentat principalele obligații ale postului, sectorul, programul zilnic și săptămânal de lucru, salariul și m-a înștiințat că se are în vedere și promovarea mea, în curând, ca secretar cu problemele de școli și pionieri.

Mi-a convenit propunerea, mi-am dat acordul cu ea, m-am întors la Mitoc ca să dau în primire inventarul catedrei (de limba rusă, biologie, educație fizică…) și, de la 1 octombrie 1954 am devenit activist U.T.M.

Sectorul meu cuprindea localitățile din subordinea centrului de raion și din comunele: Avrămeni, Adășeni, Mitoc, Liveni și Manoleasa, unde trebuia să mă aflu în câte 3-4 zile din săptămână. Pentru deplasări în teren, pe timp favorabil, aveam la dispoziție  o bicicletă destul de performantă, iar iarna și în celelalte zile cu ploi și frig, pe unele trasee circulam cu mijloace de transport în comun, dar de mai multe ori mă/ne cuplam cu alte categorii de lucrători cu muncă de teren și chiar per-pedes.

În sate, nu-mi era deloc greu să duc la îndeplinire programele întâlnirilor cu organizațiile de tineret, pentru că peste tot aveam sprijinul autorităților locale, dar, mai ales, al colegilor, prietenilor, al tuturor tovarășilor mei de breaslă din școli, unde, de obicei, aveau loc reuniunile și activitățile cu diferite segmente ale populației din localitățile fără cămine culturale, cum erau cele mai multe.

Nu de puține ori eram musafirul acestora, la masă și la dormit, ceea ce, la un moment dat, mă punea pe gânduri…Trebuia să-mi îngroș prea mult obrazul ca să nu refuz repetatele invitații ale acelorași persoane, dar nici nu aveam alternative, pentru că în sate nu erau nici cantine nici camere oficiale și aceste inconveniente, mi-au devenit tot mai greu de suportat după ce iarna își intrase pe deplin în drepturi.

Și nici de avantajul că eram cu serviciul aproape de Vlăsinești nu puteam profita îndeajuns, deoarece nu mi s-a aprobat solicitarea ca și comuna mea natală să fie cuprinsă în sectorul meu de activitate, iar în majoritatea timpului din săptămână mă aflam în deplasare tocmai  în partea opusă a raionului.

Din aceste și alte câteva motive, ajunsesem irascibil, nu tocmai supus, începusem să-mi schimb comportamentul în raport cu șefii și cu ceilalți tovarăși de serviciu și, mai ales, devenisem…incomod pentru tovarășul prim-secretar.

Deși aveam semnale încă, de prin luna ianuarie că nu mai eram în grația d-lui, nu mi-am luat nicio măsură care să prevină întoarcerea mea la Mitoc sau trimiterea la vreo altă școală unde să mă simt și mai rău.

În naivitatea mea, credeam că, dacă aveam un pic mai multă învățătură decât ceilalți activiști ai Comitetului Raional U.T.M., nu se va putea renunța cu ușurință la mine. Dar, chiar nu a contat deloc pregătirea mea școlară în judecata care mi s-a pregătit…Și, după un vis urât pe care l-am avut în noaptea dinspre 14 martie 1955, în ședința săptămânală obișnuită, de analiză și actualizare a sarcinilor, înainte de orice, lăsându-mi de înțeles că nu-mi mai este de folos să particip la ordinea de zi care încă nu demarase, tov. Ichim Aurel, prim-secretarul nostru, a anunțat eliberarea din funcția avută și punerea mea la dispoziția Secției de Învățământ. La insistența unui coleg din sală, au fost prezentate și motivele: indisciplina în munca de teren, atitudine sfidătoare la adresa organului de conducere și neîndeplinirea tuturor indicatorilor în sectorul încredințat.

Mi-a fost înmânată adresa către Secția de Învățământ și am fost invitat să părăsesc sediul Comitetului Raional U.T.M.; dezarmat și umilit, am primit, fără să obiectez, cel mai neatractiv post de învățător la 4 clase simultane, de altfel singurul disponibil în tot raionul, la data aceea de 15 martie (1955) (cu numai 3 luni înainte de sfârșitul anului școlar), la Școala Primară din Borzești, un sat cu majoritatea populației de etnie romă, săracă, foarte înapoiată și analfabetă, deși era reședința comunei cu același nume. N-am obiectat și pentru că șeful Secției de Învățământ m-a asigurat că aveam să rămân acolo doar până la sfârșitul anului școlar, timp de 3 luni de cursuri și…vacanța de vară.

Nici n-aș fi putut rămâne mai mult la Borzești, deoarece, la începutul noului an școlar, urma să revină la post titularul acestuia, învățătorul (Constantin) Leonte, care fusese mutat disciplinar la Școala din Zahoreni, com. Manoleasa, pe motiv că bătuse un elev.

Deci, eu, oricum aveam să plec nu peste mult timp de acolo și optam să ajung la școala din Vlăsinești.

Dar, ca să mi se îndeplinească această dorință, trebuia să mă afirm cu niște merite care, să mă susțină, întrucât acolo se închegase deja un colectiv didactic de elită, sub exigenta selecție a distinsului învățător Constantin Trufin, inspector școlar, fostul director al acestei școli în primii ei ani de înflorire, fără al cărui gir n-aș fi avut nicio șansă.

De aceea, din primele zile la Borzești, am trecut la fapte: am efectuat vizite în toate familiile elevilor, ca să le cunosc părinții și condițiile în care trăiesc și se pregătesc pentru școală, cu prioritate, insistând să-i recuperez pe cei predispuși abandonului, nu doar numai cu amenințări, rugăminți sau alte vorbe frumoase, ci și cu ajutoare materiale concrete, fără de care bieții copii nici nu puteau ieși din case: îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite, articole de igienă și demâncare, ajutoare pe care reușeam să le adun cu sprijinul și ajutorul organizației de femei și al Primăriei, de la  gospodarii mai avuți și binevoitori din sat ori să le cumpăr cu banii donați de salariații din comună.

În luna aprilie, ”luna curățeniei” (de primăvară), cu o parte dintre beneficiarii acestor ajutoare  –  elevi și părinți – , am inițiat o serie de activități gospodărești în folosul școlii și al satului: am văruit localul școlii, pe dinăuntru și pe dinafară, am curățat și săpat terenul din spatele localului, am sădit pomi și flori, prilejuri cu care mi-am câștigat apreciere și simpatie în sat, dar și în fața autorităților comunale.

Cu și mai mult devotament, m-am dedicat activității la clasă, reușind  să cultiv în sufletele elevilor mai multă dragoste pentru învățătură, încât la sfârșit de an școlar, cu toții au putut fi declarați ”promovați”, părinții mulțumiți și eu de asemenea, satisfăcut că am contribuit, oricât              de puțin, la afirmarea spiritului cetățenesc de angajare al acelei colectivități la propria devenire.

Și n-am putut rămâne neobservat cu aceste fapte, cu ocazia celor două inspecții pe care mi le-a făcut d-l inspector Trufin în cele trei luni cât am lucrat la Borzești.

Cu deosebire, mi-au fost remarcate calitatea prestației didactice și nivelul de pregătire al elevilor, dar și aspectul gospodăresc al școlii, indicatori hotărâtori care au motivat transferarea mea, începând cu data de 1 sept. 1955, l ȘCOALA GIMNAZIALĂ DIN VLĂSINEȘTI.

Aici am început al treilea an de activitate după absolvirea școlii pedagogice; trecusem de majorat, căpătasem o oarecare experiență la catedră și cu toată ușurința, m-am integrat în colectivul didactic al școlii unde mai erau seniorii, învățătorii pe care îi lăsasem la terminarea clasei a IV-a: domnii Nicu Honciuc, fostul meu învățător, care îndeplinea și funcția de director, Nicu Vasiliniuc și Alexandru Lebădă; doamnele, Olga Lebădă și Elena Trufin, iar la clasele gimnaziale (V – VII), erau numai cadre tinere, tot învățători la bază: Victor Șlonț, Victor Nașcu, Nicu Murărașu,  d-ra Simion, Petrică Luțuc, Neculai Trufin și Virgil Ținteanu, toți cu o temeinică pregătire școlară, conștiincioși și stăpâniți de un exemplar simț al datoriei, cu al căror aport această școală a fost situată, pentru multă vreme, printre cele mai bune din fostul raion Săveni.

Tot printre profesori m-am numărat și eu. Mi se repartizase o catedră cu ore de l. rusă, l.română și istorie. Numai că, după nici două luni de cursuri, la data de 11 noiembrie (1955), a trebuit să părăsesc postul, fiind încorporat pentru a-mi satisface stagiul militar obligatoriu.

PRIMA ZI DE ARMATĂ nu mi-a fost tocmai de bun augur. După o noapte de nesomn, am ieșit din casă cu mult mai devreme decât de obicei. Părinții și frații mai mici mi-au urmărit frământarea, dar nici n-au încercat să mi-o aline, ca să nu mă descurajeze și mai mult. La capătul uliței noastre, mă așteptau: Vasile Lebădă, Costică Ariciuc, Ghiță Boaru și Iluță Bejenaru, cu care am plecat împreună până la Săveni și de acolo mai departe, până la Craiova, unde am rămas camarazi de arme până la lăsarea la vatră.

Era ora 7 când am ajuns în Săveni la Comisariatul Militar, și am răspuns ”prezent” la apelul făcut de către adjunctul comisarului-șef. După o scurtă examinare a modului în care ne-am prezentat pentru încorporare, am și fost grupați în detașamente, ni s-au înmânat biletele de călătorie și am fost dați în primire delegaților unităților militare spre care urma să ne îndreptăm  imediat. Detașamentul nostru a fost primul pregătit de plecare, iar delegatul ni s-a recomandat: caporal Stavăr Ioan, și ne-a atenționat că din momentul acela suntem sub comanda lui până vom ajunge la U.M. 04512 Craiova, apoi ne-a poftit să urcăm în camionul destinat să ne transporte până în Botoșani.

După două ore de hurducături pe drumul de atunci, denivelat și neasfaltat, uzi până la piele, pentru că în tot acest timp, a plouat fără încetare, am ajuns în cazarma unei unități militare, unde ne-a prins și noaptea, fiind obligați să ne amenajăm / improvizăm un ”dormitor” într-o încăpere foarte murdară și degradată, fără paturi, cu doar niște paie aduse de noi din curtea cazărmii și puse pe jos, pe care am putut pune capul pentru câteva ore, deoarece trenul cu care urma să ne continuăm drumul avea plecarea din Botoșani la ora 3, în plină noapte.

Până la gară, am mers pe jos. Am găsit peronul plin de lume de toate vârstele, care-și petreceau copiii ori prietenii chemați la armată, așa cum și unii dintre noi ne-am pomenit cu câte cineva drag îmbrățișându-ne ori rostindu-ne la ureche frumoase urări de armată ușoară…

Era evident că toată garnitura aceea de tren trasă la peron era la dispoziția tinerilor încorporabili din raioanele arondate  gării Botoșani.

La ora H, fluierul locomotivei a dat semnalul de  pornire a trenului și gara a rămas după o perdea de fum și abur, pe când dinspre peron, continua să ne urmărească emoționantele acorduri ale cântecului ”Trenule, mașină mică”.

Personalul nostru înainta fără grabă prin locuri tot mai necunoscute și, când a început să se lumineze de ziuă, nu ne dam rând la ferestre  să ne delectăm cu peisajele inedite care ni se ofereau privirii de o parte și de alta a căii ferate. Mai impresionante ne păreau orașele mai mari prin care treceam, chiar dacă nu le puteam cuprinde cu privirea decât într-o mică parte a lor, însă despre care mai știam câte ceva: Suceava, Fălticeni, Roman, Bacău, Mărășești, Focșani, Ploiești și București, de unde, mai departe, până la Craiova, ne simțeam străini, ca-ntr-o altă lume. Totuși, câteva informații despre zona aceea ne-a putut da delegatul nostru, care era muntean, știa multe și punea pasiune în tot ce ne spunea despre locurile de până peste Olt și despre oamenii lor.

Se întunecase de-a binelea când am ajuns în gara Craiova, unde am fost așteptați de un camion al unității noastre militare, amenajat pentru transport persoane, și, în mai puțin de jumătate de oră, am descins în cazarma Regimentului 204 Artilerie, de pe strada Caracal, unitate care ne-a luat în primire pentru exact 2 ani, ”spre a ne pregăti ca apărători ai patriei, în caz de nevoie.”

La ora aceea, am fost așteptați la infirmerie, tunși zero și îmbăiați, apoi am predat la o magazie echipamentele civile și am primit, în schimb, echipamente militare: lenjerie de corp și uniforme de soldați, după care am fost conduși la dormitor, ofițerul de serviciu avertizându-ne că, începând cu deșteptarea de a doua zi, la ora 6, vom intra într-un program deloc ușor și obligatoriu pentru toți.

Primul nostru ”comandant” a fost șeful de dormitor, un caporal oltean, mic de statură, negricios și afurisit.

N-aveam cum să nu-i  executăm ordinele, pentru că tonul pe care le rostea inducea în noi o stare de supunere și frică. ”Deșteptaaa-rea!” a fost prima lui comandă, care ne-a trezit în prima dimineață de militărie și ne-a stăruit apoi în urechi, într-un mod deloc plăcut, toată ziua aceea. Și prima înviorare tot cu el am făcut-o. Afară încă nu se luminase bine de ziuă, ploua mărunt și era destul de rece când am fost scoși din dormitor, dezbrăcați până la brâu; am înconjurat în pas alergător, de câteva ori terenul din curtea cazarmei, apoi, la comanda aceluiași caporal, ne-am așezat într-o formație de gimnastică și am executat mai multe exerciții de înviorare, după care ne-am spălat cu apă din bazinul fântânii arteziene și am revenit în dormitor. Ne-am strâns paturile, ne-am echipat ca pentru o zi de ”lucru”, ne-am deplasat la sala de mese pentru a servi micul dejun și, de acolo, ne-am grăbit să luăm loc la adunarea de front a regimentului, unde, în mod obișnuit, comandantul regimentului primea raportul zilnic și se transmitea programul activității curente al unității și chiar pe termen mediu și lung.

În dimineața aceea, s-a făcut și repartizarea noului contingent în subunitățile regimentului.

Eu am fost luat în evidența plutonului de cercetași – observatori și topocalculatori al școlii de sergenți, mai târziu investit în funcțiile de comandant de grupă, locțiitor al comandantului de pluton și ajutor al comandantului școlii de sergenți și, pe aceste considerente, mă bucuram de un respect deosebit în unitate. În primăvara anului următor am fost ales și în comitetul Org. U.T.M. pe unitate, iar, după scurt timp, organizația P.M.R. a votat primirea mea și în rândul candidaților ei, pentru un stagiu de șase luni, după care am devenit  membru cu carnet, cu drepturi și îndatoriri depline. N-am abuzat însă în nicio împrejurare de calitățile care mi-au fost conferite, nu am beneficiat de niciun avantaj, dimpotrivă, dezinteresat, am oferit tot ce-am putut, în domeniile mele de competență, pentru ca unitatea noastră să se situeze pe un loc cât mai onorabil în cadrul diviziei și m-am străduit dă fiu un exemplu demn de urmat pentru subordonații mei, atât în privința civismului militar, cât și în pregătirea de luptă.

În semn de apreciere a devotamentului cu care îmi îndeplineam obligațiile militare și pentru rezultatele bune pe care le obțineam în instrucția de specialitate a grupei de cercetași-observatori, am fost avansat , în mod excepțional, la gradul de sergent, promovat să conduc, alături de ofițerii unității, o tragere indirectă cu bateria de obuziere 122 mm, excelent finalizată, și desemnat să particip, succesiv, la consfătuirile fruntașilor în pregătirea de luptă și politică, la nivelul diviziei 63 Infanterie – Craiova și al Corpului de Armată, cu aceeași reședință, precum și la nivelul Armatei a 2-a, București.  Cu aceste prilejuri, am avut onoarea să stau alături de comandanții marilor unități respective: colonel Biserică Nicolae, general locotenent Văleanu Ioan și general col. Vasiliu Alexandru, din  mâna căruia am primit ca premiu, trei cărți și un portmoneu, pe care le păstrez și astăzi, și o sumă simbolică de bani.

În al doilea an, unitatea noastră militară a fost mutată la Turnu Severin, de unde am rămas în memorie  cu câteva imagini remarcabile: rămășițele podului lui Traian, drumul săpat în stânca muntelui de-a lungul Dunării până aproape de Moldova Nouă, Cataractele de la Porțile de Fier și, înainte de toate, panorama orașului cu deosebita lui strălucire.

De acolo m-am lăsat la vatră în ziua de 11 nov. 1957, exact după doi ani de la încorporare.

După un popas de câteva zile în București, la niște rude, am ajuns acasă, unde am avut dreptul legal să mă odihnesc încă un răstimp, ca să-mi recapăt un pic de putere.

Se sfârșise o săptămână și începea alta, când, în loc să mă prezint la școala de unde am plecat în armată, am răspuns unei invitații ademenitoare tot din partea primului-secretar al Comitetului Raional U.T.M.  Săveni –  altul decât cel care mă umilise în 1955 – ,  ca să-mi ofere funcția de secretar cu problemele de școli și pionieri. Câteva avantaje m-au și convins s-o accept: aveam atribuții de serviciu numai în școli, beneficiam de o colaborare statuată cu secția de învățământ și  conducerile de școli și aveam garantat un salariu mai bun decât în învățământ.

Prin urmare, la 20 nov. 1957, am luat în primire postul de secretar cu problemele de școli și pionieri al Comitetului Raional U.T.M. Săveni.

Aveam competența să coordonez cu profesionalism și pasiune activitatea consiliilor comunale ale pionierilor și să asigur că acestea, la rândul lor, conduc în mod responsabil și eficient unitățile de pionieri din fiecare școală și că la nivelul lor, al detașamentelor și grupelor prind viață programele de angajare a purtătorilor cravatelor roșii cu tricolor, de la munca zilnică de învățătură și activitățile practice productive, la munca patriotică și participarea activă, rodnică la toate acțiunile întreprinse de organizație, școală și familie, la cel mai înalt nivel de calitate.

Aceștia erau, de altfel, și principalii indicatori ai activității pionierești, la care ne situam, la vremea aceea, pe un loc fruntaș în cadrul regiunii Suceava.

Atunci am cunoscut în raion un avânt fără precedent al inițiativei și inventivității pionierești ( din care s-au născut cercul de aeromodelism de la Școala Iacobeni – Dîngeni, condus de eminentul profesor Ion Dăscălescu, Clubul micilor arheologi de la Drăgușeni, îndrumați de profesorul emerit Aristotel Crâșmaru, grupul de colecționari muzeologi de la Miorcani, conduși de prof. Arcadie Mihăescu și încă altele); atunci s-a extins măsura de acordare, cu titlul de recompensă și stimulent, pentru rezultate deosebite la învățătură și disciplină exemplară, de locuri gratuite în excursii și tabere, s-au îmbogățit patrimoniul unităților de pionieri și repertoriile frumoaselor serbări obișnuite și ale competițiilor artistice și sportive, cu efecte ameliorative asupra întregii vieți pionierești.

Munceam cu plăcere, aveam prieteni în fiecare școală, care mă ajutau, și eram apreciat, atât la nivelul raionului, cât și al regiunii Suceava. Dar, tocmai când mă aflam în cea mai bună formă de activist în domeniul respectiv, am fost iarăși ”dat afară”, numai că în alt mod decât în 1955: am fost exclus din partid, mai întâi, imputându-mi-se  că tatăl meu ar fi cochetat cu legionarii, în tinerețe, și eu n-aș fi făcut această mențiune în autobiografie, la angajare. Am încercat să mă apăr, demonstrând că informația în baza căreia am fost acuzat avea drept mobil invidia. S-a înțeles că am dreptate, dar, supusă la vot, propunerea de excludere a fost aprobată în unanimitate. Aceasta mi-a fost sentința dată de adunarea generală a Organizației de partid de la Sediul Comitetului Raional care a avut ca urmare eliberarea mea din funcția avută, după numai nouă luni de la investire.

Era ultima zi a lui august 1958, când am fost, pentru a doua oară, dat afară de la U.T.M. și pus la dispoziția Secției raionale de Învățământ.

Traumatizat de șocul primit, am solicitat să revin la postul de la Școala Vlăsinești, hotărât să nu mai aspir niciodată la vreo funcție de conducere, oricât de modestă (dar care – credeam eu – îmi era, și interzisă după ce mi s-a retras calitatea de membru de partid).

N-am rezistat însă în hotărârea mea, pentru că sancțiunii primite i s-a dat, imediat, o altă interpretare, lăsând să se înțeleagă că urma să-mi fie retrasă, după cum s-a și întâmplat și astfel am primit,  începând cu data de 1 sept. 1958, funcția de director al Școlii Coordonatoare Avrămeni.

Făceau, atunci, parte din această comună satele: Avrămeni, Aurel Vlaicu și Todor Vladimirescu, în care funcționau școli gimnaziale și grădinițe, iar în Panaitoaia și Timuș, doar școli primare. Cele mai multe cadre didactice din toate aceste școli și, cu deosebire, conducerile lor, îmi erau bine cunoscute din timpul când am lucrat la U.T.M. și aveam să mă bizui pe bunele relații cu ei, în interesul învățământului, pe toată durata funcționării mele la Avrămeni. Cu Jan Melniciuc, directorul Școlii din Aurel Vlaicu, Tomiță Avăcăriței și Costică Apostol, învățători la Avrămeni, și cu Mircea Mironescu de la Panaitoaia am fost coleg și la Șendriceni, dar, mai mult ca atât, toți aceștia erau fii ai satelor în care lucrau, acesta fiind un important privilegiu și pentru școli. Împreună cu ei și ajutați substanțial de primarul de atunci al comunei, omul deosebit, Iamșec Frantz, și de un larg colectiv obștesc, rezolvam, la începutul fiecărui an școlar, problemele cele mai sensibile ale învățământului din comună la vremea aceea: asigurarea, prin închiriere, a spațiului de școlarizare (pentru colectivele de elevi care nu aveau loc în sălile de clasă proprii ale școlii, chiar dacă acestea erau utilizate în două serii, zilnic), școlarizarea tuturor copiilor de vârstă școlară și asigurarea bazei materiale pentru funcționarea în condiții optime a fiecărei unități de învățământ: mobilier, combustibil, articole de întreținere curentă și igienă, ajutoare pentru elevii din familiile nevoiașe, mijloace de transport pe timp de iarnă, pentru elevii din satele Panaitoaia și Timuș, gimnaziști la Avrămeni, și încă altele.

În pofida multor dificultăți de ordin material cu care se confruntau, începând cu insuficiența localurilor și a materialelor didactice și continuând cu frigul și întunericul îndurate de copii, sărăcia în care se zbătea populația satelor, cu toate consecințele acesteia asupra randamentului activității instructiv-educative, școlile din această comună  se bucurau, chiar în acele condiții, de o bună încadrare cu personal didactic de toate specialitățile. Cineva avusese mai de mult grijă să fie trimiși la învățătură fii ai satelor, care să se întoarcă în locurile de baștină, în școli, ca învățători sau profesori.

La Avrămeni, de exemplu, din generațiile mai vechi de învățători, mai lucrau, când am ajuns acolo, soții Moruzi Aurel și Olga și domnii Ochiană Constantin și Maria, Alexandrov Vladimir, din ale căror familii urcaseră o treaptă mai sus descendenții: Livadaru Elena, profesoară de matematică și Ochiană Constantin, învățător; din familia preotului Ciorăscu am găsit-o  în școală pe D-na Alexandrescu Alexandrina, profesoară de limba română-limba franceză și pe soțul acesteia, profesor de matematică. Tot localnici erau profesorii: Sumeț Petru (l.rusă), Panaitescu Constantin (istorie-filozofie) și Nichilciuc Neculai (educație fizică), precum și învățătorii mai tineri: Apostol Constantin, Avăcăriței Toma și Opaiț Emilia.

Și la Tudor Vladimirescu, d-l învățător Nechita Constantin, veteranul și directorul ”pe viață” al școlii, formase un colectiv didactic tot din localnici, calificați și …nu prea, dar bine pregătiți (în licee), muncitori și conștiincioși, ale căror rezultate în procesul de predare-învățare erau competitive cu ale celor mai bune școli din raion. În această școală au învățat tineri ale căror nume aveau să ajungă celebre: Struț Dumitru (economist), Hemcinschi Petru (proiectant-arhitect), Ivănescu Mihai (profesor), Gheorghe(expert contabil) și Ioan (inginer), Tarabas Constantin (fizician, profesor universitar doctor) ș.a.

Cu tot atâta dăruire i s-a dedicat Școlii din satul Aurel Vlaicu un alt normalist, format la ”academia” de la Șendriceni mai întâi, ajuns apoi profesor de biologie, d-l Ion Melniciuc, și el director până la pensionare, semnatar al uneia dintre cele mai frumoase pagini din istoria acestei școli.

Sub directoratul său la Aurel Vlaicu, după cum și al d-lui Nechita  la Tudor Vladimirescu și al meu la Avrămeni, s-au edificat primele localuri de școli de care era atâta nevoie în perioada de după război, când  școlarizarea tuturor copiilor de vârstă  școlară și generalizarea învățământului de 7 clase devenise și pe aceste locuri o realitate.

Și am mai lăsat la Avrămeni un model de program de coordonare, emanat de școala de centru, menit să amelioreze activitatea întregii rețele de unități din subordine și s-o adapteze mereu la cerințele timpului prezent. La elaborarea acestuia,  la începutul fiecărui an școlar, participau membrii consiliului directorilor din comună, vizând măsuri de gospodărire și înfrumusețare a unităților școlare, în primul rând, dar și activități comune menite să susțină procesul instructiv-educativ.

Materializate, aceste măsuri au însemnat localuri mai frumoase și curate, împrejmuiri gospodărești, alei și trotuare, pomi și flori multe și multicolore, la toate școlile și grădinițele din comună.

Iar în privința învățării propriu-zise, lecții de înaltă ținută științifico-metodică, teste evaluative periodice, pregătire de recuperare cu elevii slabi la învățătură și suplimentară cu cei interesați ș.a.

Astfel de preocupări la nivelul Școlii coordonatoare Avrămeni au fost remarcate de repetate ori  cu prilejul unor inspecții ori al unor schimburi de experiență și apreciate, nu o dată recomandându-se și  generalizarea lor.

Aici am promovat cu ”magna cum laude” primul examen de conducător de școală și am dobândit atestatul pentru a îndeplini această funcție cât timp mai aveam de muncit în școală, până la pensionare.

Chiar așa avea să și fie. Dar, din Avrămeni, a trebuit să plec și  să execut un alt ”ordin” de detașare, potrivit căruia, începând cu data de 1 sept. 1961, am fost numit director coordonator al ȘCOLII GIMNAZIALE  DOBÂRCENI.

Aceasta a fost cea mai abuzivă mutare pe care mi-au administrat-o mai marii învățământului din fostul raion Săveni, căreia m-am opus cât am putut, ajungând să-mi risc până și calitatea de cadru didactic ”titular” și să-mi găsesc, pentru un timp, un alt serviciu. Am adoptat însă, mai întâi, o altă formă de protest, refuzând să plec din Avrămeni, chiar după ce trecuseră câteva zile din luna septembrie. Atunci, ”s-au pus tunurile pe mine” și, ajutat de secretarul de resort al Comitetului raional de partid, șeful Secției  de învățământ a reuși să mă ”convingă”.

Trebuiau ”îndreptate” lucrurile la Școala Dobârceni, al cărei director fusese mutat disciplinar la Lehnești (com. Movila Ruptă) și fără mine, nu se putea… Cu pretextul acesta am fost terorizat până când am și ajuns la Dobârceni, autorităților și cadrelor didactice de acolo promițându-li-se că, vor avea un director mai bun (așa ca mine !), după cum s-a și întâmplat.

Era ziua de joi, 6 sept. 1961, în jurul prânzului, când am coborât din mașina partidului, împreună cu cei doi șefi ai învățământului. În școală, ne așteptau cadrele didactice și conducătorii comunei. Cuvântul de ”bun venit” ni l-a adresat d-l Grigoriu Virgil, primarul și totodată ”doctorul” dispensarului medical, care a știut ce să ne spună. A urmat instalarea mea în funcția de director coordonator,  într-un moment care a decurs după protocolul unei adevărate solemnități.

Eu  nu prea cunoșteam zona aceea a raionului și nici oamenii școlii, pentru că Dobârceniul aparținuse, până cu un an în urmă, de raionul Trușești, de aceea, m-am și adaptat cu oarecare încetineală la mediul de-acolo.

Poate și pentru că, până la deschiderea noului an școlar, mă lăsam cam des îndemnat de dorul de  ce lăsasem în urmă, să evadez când la Avrămeni, când la Vlăsinești ori Săveni. În cele din urmă, cu greu, dar m-am liniștit și m-am apucat de treabă, mereu alături de noii mei colegi. Pregăteam  deschiderea noului an școlar.

Am rămas plăcut surprins de devotamentul profesional al oamenilor din școlile comunei, de al căror suflet curat și generos m-am  atașat destul de repede și, în același timp, le-am simțit atașamentul  lor față de mine.

Învățătorii erau portdrapelele școlilor pentru că, atunci, în toată comuna funcționau patru școli primare (Cișmănești, Murguța, Bivolari și Livada) și numai una gimnazială (cea din Dobârceni), în care tot învățământul primar era de primă importanță.  Îi mai țin minte pe: Petrescu Olga, Silișteanu Aneta și soții Păduraru Constantin  și Jenița (Dobârceni); Munteanu Alecu și Matilda (Cișmănești); Aecoboaie Mihai și Alexandrina (Bivolari), toți localnici, calificați și cu gradele didactice ”întâi” ori ”doi”.

Mai știu că meleagul Dobârceniului  a intrat în ”cartea recordurilor” cu doi învățători centenari: Hanibal Dumitriu, care a trecut  la cele veșnice nu de mult, și Matilda Munteanu, aflată încă în viață, în Botoșani.

Tot localnici erau și câțiva profesori calificați cu care se mândrea școala din Dobârceni: foarte  tânărul Teodorescu, ? (istorie), Ștefan Paulina (Biologie), Bârzu Veronica (Geografie), Dumitriu Constantin (jurist) și Șvița Leoan (l. rusă).

Marile dificultăți cu care se confrunta învățământul din comuna Dobârceni erau insuficiența spațiilor de școlarizare (tocmai la școala de centru, singura cu cl. V – VIII, unde veneau copiii din toate satele comunei) și naveta (mai grea pentru cei din Murguța, satul aflat la cea mai mare distanță de Dobârceni).

Erau, așadar, arzătoare construirea unor  noi săli de clasă și a unui internat, pe care am apucat doar  să le propun, realizarea lor rămânând să fie semnată de cei care au urmat după mine. Pentru că un singur  an școlar a durat ”deportarea” mea la Dobârcemi, aceiași oameni de decizie aducându-mă, începând cu 1 sept. 1962, în funcția de inspector al Comitetului de Cultură și Artă al Sfatului Popular Raional Săveni, pe care am îndeplinit-o până la data de 11 martie 1965, când am demisionat și am fost numit director al Școlii Coordonatoare Lehnești din comuna Movila Ruptă, perioadă despre care, ca și despre conexiunile ei cu precedentele două, am scris în fragmentul ”Lehneștiul din sufletul meu”.

Întâmplare și noroc m-au ajutat ca din Lehnești, începând cu 1 sept. 1968, după mai mulți ani, să revin iarăși în satul meu natal, VLĂSINEȘTI: dezafectarea satelor de pe Valea Prutului, perspectiva, de-atunci, a zăgăzuirii apelor acestui râu în acumularea Stânca – Costești și reforma teritorial – administrativă din 1968.

Ieșise la pensie fostul director, învățătorul de excepție, Constantin Trufin, și, ”în interesul învățământului”, în acest post am fost numit eu. Prioritară pentru mine, ca și în anterioarele perioade de directorat, am preferat să fie activitatea la catedră, străduindu-mă să-mi onorez exemplar îndatoririle de profesor de limba român, cel mai important obiect de studiu din planul de învățământ. Pe acest temei, ani la rând am fost selectat ca examinator în comisiile de admitere în diferite licee din județ și în comisiile concursurilor ”Mihai Eminescu” și ”Tinere condeie”.

Timp de două decenii (1979 – 1999), am fost metodist al Inspectoratului Școlar, efectuând un însemnat număr de inspecții speciale pentru definitivat și gradul II în învățământ și am condus Cercul pedagogic al profesorilor de limba română și pe cel al directorilor de școli din centrul metodic Săveni.

Iar ca drept recompense, mi-au fost acordate:

–          Distincția ”Profesor evidențiat –  brevet și insignă (1978);
–          Diploma Inspectoratului Școlar pentru meritele excepționale din întreaga activitate, în calitate  de cadru didactic și director de unitate de învățământ și, în anul 1995, am fost selecționat pentru a face parte din Comisia Națională Consultativă pentru Problemele Învățământului Preuniversitar din Ministerul Educației și Învățământului.

Cu aceeași responsabilitate, a trebuit să-mi exercit și îndatoririle de director.

La această școală, ”cota maximă” a carierei mele, am cimentat tradiția valoroasă făurită de predecesori și am îmbogățit-o. Sprijinindu-mă pe teoria înaintată și experiența învățământului eficient, care îmbină tradiția cu inovația, în cei 21 de ani de conducere am propagat în școlile din comună principiile unui învățământ modern și performant, având concursul unui colectiv didactic merituos și cooperant, împreună cu care am generalizat învățământul de 10 clase, am susținut edificarea localurilor de școală din Sârbi (1969), Vlăsinești (1977) și Miron Costin (1986), am amenajat laboratoare, cabinete și ateliere școlare, multă vreme funcționale.

Retrăiesc și astăzi crâmpeie din multele momente luminoase ale carierei mele, cu recunoștință față de bunii mei colegi dintotdeauna și cu sentimentul de admirație pentru succesorii mei la conducerea școlii, pentru întregul colectiv didactic și pentru elevii din toate clasele, cu toții alcătuind lumea d-acum a acestei minunate instituții de învățământ, căreia îi doresc o mai fericită devenire.

În toată viața mea activă, am învățat, fără încetare, pentru ca faptele mele să fie tot mai performante, atât pentru școală – pentru elevi, în primul rând – , cât și pentru comunitățile în care am trăit și muncit; am crezut în oameni, i-am respectat și ajutat cât mi-a stat în putință; am iubit elevii, i-am învățat să învețe și să prețuiască școala și pe toți slujitorii ei și le-am îndrumat pașii în viață; am chemat părinții alături de dascăli și i-am avut aproape; am solicitat autoritățile în sprijinul școlii și n-am fost refuzat; am fost respectuos, disciplinat și responsabil în raport cu toate segmentele comunității locale, cu inspectoratul școlar și cu celelalte autorități județene și centrale cu care am avut contacte într-atâția ani și… nu ama obosit niciodată…, pentru că munceam cu plăcere.

O tot atât de bogată activitate obștească am desfășurat în comuna natală: am condus, timp de mai mulți ani, Universitatea cultural-științifică, Comisia de judecată, Comitetul comunal de Cruce roșie și, mai presus am fost inițiatorul și organizatorul amplelor manifestări din 1996, închinate împlinirii a 550 de ani de la prima atestare documentară a localității Vlăsinești și 131 de ani de la înființarea școlii din sat, cu care ocazie, am proiectat și asistat construcția edificiului – obelisc VLĂSINEȘTI – 550 și am coordonat culegerea de comunicări științifice pe tema acelui eveniment,culturală  care a fost sărbătorit în ziua de 11 aug. 1996, în cea mai amplă manifestare culturală de până atunci a satului nostru, onorată de prezența personalităților de prim rang din instituțiile județului – Prefectură, Consiliul Județean, Inspectorat Școlar, Direcția de Cultură,  Biblioteca Județeană, Muzeu ș.a. și de o generoasă participare a Presei.

Cu prilejul sfințirii bisericii din sat, restaurată, prin contribuția hotărâtoare a preotului Vasile Belciug, în ziua de 8 oct. 2000, într-o altă mare solemnitate, am lansat cartea ”Biserica ADORMIREA  MAICII  DOMNULUI  Vlăsinești”, Selecțiuni monografice, primind drept recompensă o ”Distincție de vrednicie”, pe care mi-a înmânat-o P.S. Calinic Botoșăneanul.

Pentru că obeliscul ”Vlăsinești – 550”  a devenit MONUMENT AL EROILOR, de atunci, în preajma acestuia, sărbătorim Ziua Eroilor în fiecare an, manifestare pe care mi-am asumat-o, sub egida Filialei ”Cultul Eroilor”, al cărei președinte sunt, și care, în ultimii 6-8 ani, este patronată și de primarul  comunei, ing. Lucian Trufin.

În primii ani de pensionar, punând în valoare și aportul mai multor colaboratori, am elaborat MONOGRAFIA  COMUNEI  VLĂSINEȘTI (2005), o lucrare de referință,  prefațată și apreciată elogios de acad. Alexandru Zub, bine primită pe piața cărții;  în 2007, am publicat vol. II al acesteia, subintitulat ”Dăinuiri etnofolclorice”, prefațată de o altă somitate în domeniu, în persoana prof. univ. dr. Ion H. Ciubotaru, de la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași, iar în anul 2012, Editura AGATA din Botoșani mi-a publicat prima carte din Colecția revistei ”Luceafărul”, intitulată  ”LUMINI CE NU SE STING”.

Cu aceste prilejuri, mi-au fost conferite alte distincții care mă onorează: Diploma Fundației pentru Dezvoltare Comunitară și a Editurii ”Agata”, o Diplomă de excelență, din partea Primăriei Vlăsinești, alte două Diplome de excelență, din partea Direcției pentru Cultură…Botoșani și a Fundației Naționale pentru Dezvoltare Comunitară și, mai mult decât atât, Diploma ”Cetățean de onoare” al comunei Vlăsinești, după care mi s-au mai conferit: Diploma ”Magna cum Laude” din partea Primăriei Vlăsinești și ”Gradum Excellentiae”, din partea Revistei ”Luceafărul”.

Iar seria recompenselor și manifestărilor în semn de recunoaștere a meritelor mele profesionale și înaltei prețuiri a exemplarei cariere didactice și educative…, a culminat cu atribuirea numelui meu, GHEORGHE BURAC, Școlii din Vlăsinești, cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani, la data de 10 februarie 2011, într-o emoționantă festivitate patronată de ing. LUCIAN TRUFIN, primarul comunei și prof. LIVIA CIUCĂLĂU, directoarea ȘCOLII, la care au fost prezenți numeroși oameni de seamă, de ieri și de azi, ai învățământului botoșănean.

Diplome,BuracGh Diplome,BuracGh (2) Diplome,BuracGh (3) Diplome,BuracGh (4) Diplome,BuracGh (5) Diplome,BuracGh (6) Diplome,BuracGh (7) Diplome,BuracGh (8) Diplome,BuracGh (9) Diplome,BuracGh (10) Diplome,BuracGh (11) Diplome,BuracGh (12)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Adam Constantin spune:

    Excelente şi benefice pentru generaţiile de azi aceste „memorii” care aduc în actualitate un mod exemplar de dascăl de ţară, care ştie să se sacrifice pentru vocaţia cu care l-a înzestrat Creatorul, făcând din profesie misionarism adevărat. Mă înclin în faţa dumneavoastră! Toată stima şi consideraţia mai tânărului „confrate” de peste Jijia… Satul Iacobeni a fost arondat Raionului Truşeşti până în 1960. În perioada de care vorbiţi a fost înfiinţat cinematograful, cercul de aeromodelism apărând în 1967.
    11 martie, este ziua mea aniversară! Este cumva şi ziua ce a prefigurat destinul viitorului dv. alături de frumoasa Valentina Neagu? Norocoasă zi. Să fiţi fericiţi!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5