Primit pentru publicare: 01 sept.2015
Autor: Ion IONESCU BUCOVU
Publicat: 01 sept.2015

METAMORFOZELE „LUCEAFĂRULUI” EMINESCIAN

(132 de ani de la apariţia poemului în”Convorbiri Literare)

„Îndată ce mă voi muta  de aici- îi scria Eminescu Veronicăi la 10 aprilie 1882- îţi trimit bani de drum; pân-atunci „Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele…” Deci Eminescu în acest an 1882 încă lucra intens la Legenda Luceafărului. Pe cerul lui de Luceafăr, Veronica era „regina stelelor, graziosa, graziosissma donna.”. Amândoi poeţii populau cerul nopţilor, el  Luceafărul, ea regina stelelor.
Pe 17 aprilie 1882 îi comunica faptul că „lucrarea mea e sfârşită şi n-am decât s-o copiez…” El se mută pe Podul Mogoşoaiei cu tot calabalâcul  unde „ai să-mi vii şi tu”. . Veronica cunoştea prin ce trecuseră, îşi luase adio de la mezalianţa împreună, auzise despre uneltirile lui Maiorescu, despre lăudăroşenia lui Caragiale că „ar fi avut-o şi el”, despre boala poetului care se agrava din zi în zi, despre bârfele care se înteţiseră la adresa ei. Înainte de a citi „Legenda” la Junimea este mai mult ca sigur că întâi i-a citit-o ei. Viaţa lor pusă într-o legendă! Cine citeşte scrisorile lor de dragoste are să vadă multe similitudini cu anumite aspecte din „Legendă”, ridicate la rangul de artă.
Grandoarea poemului a tulburat atât spiritele contemporanilor, cât şi pe acelea ale posterităţii. Contemporanii, mai aproape de avatarurile vieţii poetului, au năvălit asupra aspectelor biografice, explorând culise din imediata apropiere a prietenilor, amănunte cotidiene care puteau fi raportate la unele relaţii şi întâmplări din viaţa lui  intimă. Posteritatea imediată a scriitorului, sedusă de vraja creaţiei, a ţesut în jurul ei legende, mitizând, deopotrivă operă şi scriitor. Au apărut şi cancanuri. Ziarul Univessul din 18 noembrie 1941, cu un nume semnat M.N. afirma că „Eminescu a scris Luceafărul într-o noapte, în tren de la Iaşi spre Bucureşti.” O aberaţie care n-are nicio legătură cu avatarurile creaţiei lui. Căci Eminesc a lucrat la poem aproape zece ani, dând peste câteva zeci de variante până a ajuns s-o definitiveze pe ultima.
Deşi îl publicase la Viena, în „Almanahul societăţii academice social-literare „România Jună” pe 24 aprilie-6 mai 1883, Eminescu încă era nemulţumit de forma finală. La 1 august 1883 este reprodus în „Convorbiri literare” În ediţia Maiorescu din decembrie 1883, poemul apare cu unele modificări, atribuite de D. Murăraşu însuşi poetului care revăzuse întregul material. Se cunosc patru versiuni anterioare anului 1880-1882, textul definitiv al poemului este trimis la Viena, iar în ianuarie 1883 apare şi în traducere germană, tradus de Mite Kremnitz. De ce la Viena şi nu în „Convorbiri”, s-au întrebat mulţi. După scrierea „Leceafărului,” „Multă vreme nu l-am mai văzut”- ne spune Maiorescu -Luceafărul n-a apărut în „Convorbiri .S-a jenat să mi-o mai trimită mie? Căci oricât de splendidă era haina în care îmbrăcase prozaicele mele cuvinte, prin care încercasem să-l conving ( să renunţe la căsătorie-n.n.) Ştia c-o să le recunosc” La temelia Luceafărului stă deci marea iubire dintre poet şi Veronica Micle, pentru care Eminescu, în anul 1879, era în stare să se lase de poezie, în favoarea căsătoriei cu femeia iubită.
Ieşind dintr-o cârciumă, „într-o noapte  ploioasă”, Eminescu i-a povestit lui Vlahuţă acestă întâmplare legată de Legenda Luceafărului, o dramă erotică cu veşnicul triunghi amoros.
Este mult adevăr şi în dezvăluirile lui Al. Brătescu Voineşti despre triunghiul Eminescu-Caragiale- Veronica pus la cale de Maiorescu : Hiperion _Eminescu, Demiurgul- Maiorescu, Cătălin –Caragiale şi Cătălina- Veronica Micle. Dar de aici până la adevăratele sensuri ale poemului este o cale ca de la cer la pământ. Putem spune că este în primul rând o bucată din viaţa lor sentimentală ridicată la rangul de artă. „Ceea ce e sigur pentru noi-zice Rosa Del Conte- e că Luceafărul rămâne numele şi figura unei drame provocată de o dublă aspiraţie: a ceea ce e pământesc spre divin şi a ceea ce e divin spre pământesc, aspiraţie simţită însă, şi ispăşită, cu patos foarte diferit de către cei doi protagonişti”, Eminescu şi Veronica Micle.  Şi cu o temă înălţătoare: iubirea. Călinescu merge mai departe arătând că „versurile , mai mult decât scrisorile, sunt un document preţios în cunoaşterea raporturilor ce au putut să existe între el şi Veronica.” Dacă ar fi citit ultimele scrisori din „Dulcea mea Doamnă-Eminul meu iubit” ar fi văzut că raporturile se invesează. Scrisorile lor de dragoste se apropie de drama Luceafărului mult mai mult.
„Luceafărul” are ca izvor de bază poemul original de inspiraţie folclorică , „Fata-n grădina de aur”, versificat de Eminescu după un basm din Muntenia, cules şi tipărit de călătorul german Richard  Kunisch sub titlul „Das Machen im goldenen Garten” Lui Eminescu i-a plăcut soarta unei iubiri neîmplinite. Poemul însă, cumulând multiple şi diverse izvoare rezumă două probleme fundamentale ale spiritului uman: creaţia şi iubirea, antiteza dintre etern şi trecător.
Lucefărul poate fi şi o simfonie cântată pe patru voci. Sunt convocate la un loc  vocile lirice ale poetului. Prima invocaţie a lui Cătălin  ( şi de ce nu şi a lui Eminescu) ne îndrumă către erotica de tinereţe, către jocurile dragostei din primele poezii, un fel de curtean naiv şi rafinat, intim şi ceremonios:

Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătorul-ntinde-n crâng
La păsările laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul.

Şi ochii tăi nemişcători
cSub ochii mei rămâie etc.

A doua invocaţie a lui Cătălin are stilul romanţelor, ne spune Manolescu, stilul din „O rămâi” sau „Lasă-ţi lumea”, un amestec inexplicabil de patimă şi de răceală abstractă, de brutalitate virilă şi de farmec dulce:
O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte pe veci
Pe noaptea mea de patemi.

Şi de deasupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dintâi
Şi visul meu diin urmă.

Aici vorbeşte Cătălin, pajul isteţ şi şăgalnic, sau mai degrabă Hiperion însuşi când se adresează aceleeaşi Cătălină?:
O, vin odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;

O, vin în părul tău bălai
S-anin cununi de stele…

Şi limbajul lui Hiperion, când cere Demiurgului „o oară de iubire”, în schimbul nemuririi, este acelaşi limbaj pătimaş şi solemn hieratic. Demiurgul vorbeşte şi el în stilul poeziilor gnomice şi satirice, ca al Glossei, spre exemplu:
Tu vreai un om să te socoţi,
Cu ei să te asemenea?
Dar piară oamenii cu toţi
S-or naşte iarăşi oameni.

Ei au doar stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

În viziunea lui Eminescu, Demiurgul, situat în vârful arhitecturii poemului, simbolizează proiecţia filozofică a întregii fabulaţii din operă. El nu are chip, este aspaţial, iar spiritul său, ieşind în afara timpului, se află într-un vid cosmogonic, unde „ vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte” Atât de îndepărtat este de Hiperion, încât acolo unde pare că stăruie umbra demiurgică, „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe/ E un adânc asemena/ Uitării celei oarbe.”
Hiperion este un răzvrătit, de două ori nefericit. Revolta lui este dublă: la început el se răzvrăteşte împotriva”greului negrei veşnicii”, dorindu-şi leliberarea, pentru ca , în final, să-şi manifeste acea revoltă glacială împotriva realităţii pământeşti în fascinaţia erosului.
Hiperion însuşi adoptă un limbaj sentenţios şi abstact în final, după ce vorbise ca un îndrăgostit romantic, ca un Cătălin.
Şi Cătălina, la rândul ei, este şi frumoasă şi ispititoare, dar mai ales inocentă ca-n „Floare-albastră”:

Dar dacă vreai cu crezământ
Să te iubesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ
Fii muritor ca mine.

Dar este şi o cochetă şi o mincinoasă Dalilă:

Ea l-asculta pe copilaş
Uimită şi distrată
Şi ruşinos şi drăgălaş
Mai nu vrea, mai se lasă.

Şi-i zice-ncet:-Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic
Te-ai potrivi cu mine.

Spun oare toate aceste voci ceva despre poet? A identifica pe poet cu Hiperion este greşit. El este şi Hiperion şi Cătălina, dar şi Cătălin în diferite ipostaze (N. Manolescu). Lucefărul, astru ce simbolizează Spiritul pur, destinat a se întrupa în geniu, va fi convins de Demiurg să rămână pe cerul etern, nu să coboare pe pământ în banalul existenţei umane.  Confruntarea lui Hiperion cu Demiurgul este dramatică. El pare un fulger neîntrerupt: „El zboară gând purtat de dor,/ Pân’ piere totul-totul…// Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe.”
Structura poemului în cele patru tablouri, aflate în antiteză, în care pendularea planurilor dintre terestru şi cosmic, uman- fantastic, aduce cu sine explicarea simbolurilor.
În primul tablou comunicarea celor doi ( Luceafăr şi Cătălina) se face în vis, povestea lor de iubire se petrece atât pe pământ cât şi în cosmos. Astrul ceresc „răsare şi străluce”, „s-aprinde”, urmăreşte pe Cătălina cu „recile-i scântei”, se revarsă luminos, pe pământ, pe faţa şi pe ochi în somnul ei, „alunecând pe-o rază.”
În tabloul al doilea cadrul este numai terestru, iar atmosfera este familiară, intimă, cu gesturi şi vorbe simple. Părăsind tonul solemn cu care se adresase Luceafărului, Cătălina, în discuţie cu Cătălin, modifică tonul dialogului: -„Da’ ce vreai mări, Cătălin?/ Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă// Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,/ Dă-mi pace, fugi departe” Cătălin se iniţiază în tainele amorului, confirmându-şi provenienţa pământească:”Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa”.
În antiteză cu Hiperion, care-i promite eternitate, “copilaşul” Cătălin, în faţa căruia apare Cătălina, care se lasă iubită, findcă se cunosc de mici: “Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine”, propunându-i să fugă în lume.
În tabloul al treilea spaţiul este cosmic, călătoria interplanetară a Luceafărului, în care se se fixează descendenţa sa, replicile dintre el şi Cătălina doar se aud, atmosfera este rece, glacială, iar limbajul este sentenţios, având valori gnomice. Luceafărul se proiectează ca un uriaş ale cărui aripi creşteau în cer, străbătând ca un fulger printer luminile stelelor. Acum Demiurgul îi dă sentinţa definitivă, nu-l poate dezlega, “căci moarte nu se poate”. Nici Hiperion, nici Cătălina nu pot renunţa la propriul destin, neputându-se sustrage condiţiei lor.
Tabloul al patrulea evocă scena de dragoste, de fericire, a împlinirii prin iubire, dintre Cătălina şi Cătălin. Şi aici cadrul este terestru şi cosmic. Dialogul dintre Hiperion şi Cătălina nu mai este posibil, Acum peisajul este umanizat, specific eminescian ca-n “Sara pe deal”, “Lacul” etc. Acum apare un Hiperion care-şi răsfrânge lumina peste întinderile pământului şi singurătăţii mării: “El tremură ca-n alte dăţi/ În codri şi pe dealuri/ Călăuzind singurătăţi/ De mişcătoare valuri.”
Poem amplu, interferând cele trei genuri literare: epic, liric şi dramatic, este o construcţie măreaţă în care se întretaie teme folclorice, filozofice, autobiografice, cultural-mitologice (din Faust, Hiperion de Holdelnin, Cain al lui Bayron, Legenda secolelor de V. Hugo, Moise de Alfred de Vigny), rămânând un document tragic, dar înălţător, de o tulburătoare semnificaţie în care geniul nu are moarte, dar nici noroc.
Aş vrea să vă spun că asupra poemei s-au aplecat  destui critici care au despicat firul în patru. Dintre critici aş aminti pe Călinescu, pe Mircea Eliade, Vladimir Străinu, D. Popovici, Zoie Dumitrescu-Buşulenga, C. Noica, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Roza Del Conte, D. Caracostea, Perpessicius, Virgil Cuţitaru, Mihai Drăgan etc. Dar despre părerile lor asupra „Lucefărului” altă dată…