Dumitru Aganei s-a născut la 21 iulie 1913, în satul Ionășeni, comuna Trușești, plasa Ștefănești-Jijia, județul Botoșani și a murit la 24 februarie 2008, în aceeași localitate, fiind înmormântat în cimitirul din satul natal. A fost unul dintre țăranii pe umerii, palmele și osemintele cărora s-a clădit și rezemat țara și unul dintre românii verticali care s-au opus regimului comunist. Despre viața lui plină de sacrificii și privațiuni, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 13 iunie 2003, la domiciliul său din localitate.

• – Cum vă numiți?
• – Aganei Dumitru.
• – Ați fost în război?
• – Da; am fost concentrat din ’39 până-n ’40, la Seletin [astăzi, sat în comuna cu același nume, raionul Putila, regiunea Cernăuți, Ucraina], în Bucovina, la hotarul cu Polonia.
• – Cu ce sentiment ați primit vestea concentrării?
• – M-am dus fără nicio frică și fără nicio grijă.
• – Dar poate vă duceați la moarte…
• – Eu, de moarte, nu m-am temut. Când a-nceput războiul, un consătean de-aici era cu o pușcă mitralieră în linia-ntăi, iar eu mă duceam, printre linii, la observator; deodată, l-am auzit strigând: „Băi, Ganea, tu ești nebun?? Pune-te jos, că te descoperi!” „Bădie, stai fără grijă!” „Băi, da’ te-mpușcă!” „Nu te teme, că nu mă-mpușcă! De m-ar împușca…”
• – Ce vă mâna înainte, de nu vă temeați de moarte?
• – Puterea mea venea din hotărârea de a-mi servi țara fără nicio abatere; unde m-au trimis, acolo m-am dus.
• – Pentru ce luptați cel mai mult?
• – Pentru neam; mă gândeam la copii, la femeie, la casă – pentru asta luptam.
• – Acest sentiment mai există și astăzi?
• – Nu mai este – nici a zecea sau a douăzecea parte. Azi, e o răutate extraordinară în tot poporul; din ce era pe vremea mea, nu mai e niciun dram.
• – Ce ar trebui făcut pentru a se reveni la ceea ce a fost?
• – Ar trebui pusă o stăpânire sigură pe dreptate și să se organizeze totul, dar forțat; de cuvânt, nu mai știe niciunul – dacă-i spui de cuvânt, îți dă-n cap. Trebuie o lege serioasă.
• – Câți ani ați luptat pe front?
• – Din ’41 până-n ’45.
• – Și până unde ați ajuns?
• – Am fost la Cotul Donului și, după ce s-a rupt frontul, am mers pe socoteala noastră aproape o lună; am stat într-un sat vreo săptămână, cu un alt coleg de-al meu, până când a venit unul c-o dobă și-a-nceput să strige: „Camarazi români, nemți și italieni! Ieșiți la colhozul numărul doi, că mergeți în țară!” …Și ne-au dus în linia-ntăi, unde-am stat fără pușcă și fără băț. Am privit moartea-n față mai ceva ca pe oameni.
• – Au murit mulți lângă dumneavoastră?
• – Vai de mine și de mine… Au fost care-au murit și stând de vorbă cu mine.
• – Ce sentimente aveați față de ruși?
• – Rușii civili au fost mai buni ca românii noștri; pe mine, nu m-a trădat o dată vreun civil. Am avut un camarad de pe la Roman, cu care plecam după de-ale gurii; și ne-aducea o rusoaică, pe ascuns, pâine și mâncare. Aveam atâta mizerie pe noi, iar ea, din oră-n oră, ne schimba cearșaful.
• – Dar despre Armata Roșie, ce părere aveți?
• – Soldații sovietici nu țineau cont de nimic – ăștia erau aspri.
• – Unde erați la 23 august?
• – Veneam de la Iași și ziua asta m-a prins într-un sat de dincolo de Vaslui, pe unde trecea, chiar atunci, Divizia Tudor Vladimirescu. Unul, de pe-un tun, a strigat: „Aganei, vino la mine!” Când mă duc… „Băi, tu mă cunoști? Eu-s sergentul Neamțu!” „Cum??” „Da, băi…” Ne-am îmbrățișat, am plâns… Și el: „Tu ce faci?” „Uite, vreau să mă duc acasă, da’ ne iau ăștia prizonieri.” „Las’, că-ți fac eu o zapiscă [adeverință].” Și-a scris câteva rânduri în rusește, pe care, oricui mă-ntâlnea, i le arătam. Așa am reușit să ajung până acasă.
• – Cum ați primit regimul comunist?
• – N-am putut să-l sufăr!
• – De ce?
• – Pentru că prea m-a năcăjit, prea m-a chinuit.
• – N-ați intrat la colectiv?
• – N-am intrat.
• – Nu v-au obligat?
• – M-au luat la Securitate, m-au întrebat, m-au silit… Și le-am spus: „Nu mă duc, că mă tem.” Iar ei m-au năcăjit cât m-au năcăjit și, până la urmă, nu m-au mai primit; da’ nici eu nu m-am rugat de ei…
• – Ați avut de suferit?
• – Am fost persecutat, înjurat și amenințat: „Crucea mă-tii de bandit, tu n-ai lucrat la colectiv!”
• – Cum ați primit vestea căderii comunismului?
• – Mi-a părut bine, că-s mai liber; da-s nemulțumit de lume, că-s bătrân și unu-mi intră în grădină, altul – pe ogor… Asta mă omoară.
• – Care credeți că va fi viitorul acestei țări?
• – Cred că n-are să mai fie Românie – au s-o schimbe, au s-o-mpartă… Că deja-i dusă.
• – Dacă ar mai fi nevoie, oare câți români s-ar mai duce de bună voie pe front?
• – Eu cred că nici jumătate.
• – Ce v-a fost mai drag în viață?
• – Mi-a fost dragă țara, că într-însa m-am născut, am crescut și am trăit… Tare dragă mi-a fost!

Florin Bălănescu