Nicu Alifantis s-a născut la 31 mai 1954, în orașul Brăila, raionul cu același nume, regiunea Galați (astăzi, în județul Brăila). Este căsătorit și are două fiice. A absolvit Facultatea de Teatru a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București. A compus și interpretat peste 200 de cântece și a scris muzica pentru 120 de piese de teatru și 19 filme. A fost membru de bază al Cenaclului „Flacăra” (1974-1981) și a făcut parte din juriile mai multor festivaluri de muzică folk. A întemeiat formațiile-proiect Zan (1995), Simphonicu (2004), Fragileband (2013) și Gemini (2022). A realizat 31 de recitaluri filmate și 15 videoclipuri. A susținut 5.886 de concerte, incluzând spectacole ale cenaclului, 68 de recitaluri în țară, 17 turnee în România și 57 în alte 22 de țări. A editat 17 albume individuale și șase de autor, 14 colecții, două discuri video colective, două discuri extended play și unul single, apărând pe 28 de compilații. Este autorul a zece volume de poezii, poeme, portrete, povestiri și definiții. A jucat în 15 piese de teatru și în două filme artistice. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A lucrat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, Teatrul Mic din Capitală, Teatrul „Excelsior” din București și Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, iar, în prezent, activează la firma „AlifantisMusic” din Capitală. Deține, între altele, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004), calitatea de Societar de Onoare al Teatrului „Excelsior” din București (2015), titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Brăila (2018) și Ordinul „Paul Harris” al organizației Rotary International (2018).

Nicu Alifantis (compoziții, texte, voce, chitară, mandolină, acordeon, lăută, cobză, ukulele, kazoo și percuție) este unul dintre cei mai complecși muzicieni români, a cărui carieră acoperă mai bine de o jumătate de secol. Despre activitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 18 februarie 2020, de la domiciliul lui din București.

• – Te salut, Nicu Alifantis!
• – Bun găsit!
• – Cum de ai decis ca albumul tău de debut („După melci”) să fie unul conceptual și unitar, când, de regulă, astfel de discuri se fac mai târziu?
• – Nu știu cât de inconștient am putut să fiu atunci, fiindcă toți ziceau că primul disc trebuie să conțină hituri și că o să-mi „rup gâtul”, însă eu am ținut-o pe-a mea. De-a lungul timpului, am făcut multe lucruri pe care, dacă stau să le analizez acum, nu le pot explica; în aceeași situație, se află și cântecul Decembre sau altele.
• – Ai și fost ajutat, la acest album, de niște muzicieni remarcabili, care au rezonat cu tine…
• – …Absolut senzaționali! Evandro Rossetti (chitară și cobză), Sorin Minghiat (flaut), Costin Petrescu (percuție), Nicolae Enache (claviaturi), Ioan Oagăn (chitară solo și chitară bas) și un cor de copii de la o școală generală [nr. 171] din Capitală; a fost o echipă extraordinară!
• – Acum câteva luni, ai „comis” un gest editorial inedit; vorbește, te rog, despre el.
• – Anul trecut, în noiembrie, cântecul Decembre a împlinit 50 de ani de când l-am compus. Eram în primul an de liceu și, având de făcut o temă la limba română, am luat un volum de versuri al lui [George] Bacovia; mi-au căzut ochii pe poezia asta și a ieșit piesa așa cum o știi și astăzi; doar, pe la sfârșitul anilor ’70, într-un spectacol al Cenaclului Flacăra, am mai adăugat un acord. Mi-am zis că unui cântec atât de longeviv, care are, în continuare, impact la public, merită să i se dea atenție, așa că am decis să scot o ediție aniversară cu acest prilej. Pachetul conține o carte cu întreaga istorie a piesei, povești despre Bacovia, altele despre mine și multe fotografii, un pliant ce reproduce manuscrise ale poetului, încă unul cu partituri ale mele, un întreg poștal (un plic cu o grafică specială, având tipărit un timbru cu chipul meu), un mic carnet de amintiri cuprinzând patru cărți poștale cu fotografii și desene ale lui Bacovia și patru poze ale mele, un disc audio ce include 13 variante vocale și instrumentale ale cântecului din diverse perioade și încă patru ale altor artiști care l-au imprimat, un disc video pe care se află un film realizat acasă la marele poet [Casa memorială George Bacovia din Bacău] și șapte variante ale piesei filmate în diferite răstimpuri, precum și un certificat de calitate al produsului. Această ediție se adresează strict colecționarilor, pentru că, altfel, e plictisitor să asculți sau să privești un cântec de atâtea ori la rând; însă fiecare înregistrare are istoria și sunetul ei, perioada în care a fost făcută, colaboratorii participanți la realizarea sa și, în final, parfumul ei.
• – De ce ai început cu folk: așa era moda sau ai simțit că e mai aproape de posibilitățile tale de exprimare?
• – În 1973, am înființat la Brăila, împreună cu trei prieteni, o trupă care se numea Triumvir, pentru un spectacol la Teatrul Maria Filotti; nu eram performanți, fiindcă n-am avut șansa altor formații de muzică rock ce s-au născut în vremea aceea. Zona spre care mă îndreptam în acei ani foarte fragezi avea tangență cu poezia și a fost mai greu să-i conving să mă urmeze și pe colegii mei, care-și doreau succesul comercial și impactul la public; atunci, mi-a fost mai lesne să cânt numai cu chitara și să intru, și eu, în paradis… Lucrurile s-au complicat, oarecum, în 1976, când am primit oferta de a realiza primul meu disc [Cântec de noapte, extended play], pentru că nu voiam să-l imprim singur și aveam nevoie de colaboratori; de altfel, toate albumele mele au fost înregistrate împreună cu muzicieni de studio, unii mai buni ca alții, și, de aceea, nu am niciun disc pe care să-l fi făcut doar eu.
• – Anii de început ai folkului te-au stimulat în vreun fel sau ți-ai descoperit singur drumul?
• – La vremea aceea, am fost impresionat foarte mult de doi mari pionieri ai genului – Mircea Florian și Marcela Saftiuc. Pe atunci, am avut șansa de a lucra, la Teatrul Maria Filotti din Brăila, la un spectacol a cărui muzică era scrisă de Mircea Florian, care mi-a încredințat-o să o cânt. Astfel, am stat mult timp pe lângă el și am făcut naveta la București ca să învăț partiturile. În muzică, eu am avut doi părinți spirituali, de la care am învățat mult: Mircea Florian și Adrian Enescu; mai târziu, am fost influențat și de un al treilea, brăilean, și el – Johnny Răducanu. Acestea au fost întâlnirile ce m-au marcat cel mai profund. Revenind la folk, baladiști ca Mircea Florian sau Marcela Saftiuc și, ulterior, Vali Sterian au spus cam tot ceea ce era de zis în acest gen muzical și e greu să mai vii cu ceva nou. Și, atunci, ca să nu ne „călcăm pe bătături”, mi-am ales propriul drum.
• – Ești un compozitor polivalent; de care dintre genurile abordate te simți mai apropiat?
• – Întotdeauna, depinde de starea în care mă aflu, ce intenții și căutări am, încotro vreau să mă îndrept și ce îmi doresc să ating. Mă simt bine și confortabil cântând singur, dar și mai bine mă exprim alături de formațiile mele. E o chestiune de stare și atâta tot.
• – Diversitatea de stiluri în care te-ai exprimat are vreo legătură cu amalgamul de etnii din Brăila natală?
• – Mai mult ca sigur; undeva, în subconștient sau în sânge, obârșia și-a pus amprenta asupra mea și a rezonat cu mine mai târziu. În privința stilurilor, cred că mi-am găsit poteca, pe care am bătătorit-o și continuu să o bat. De exemplu, acum mă aflu pe alte drumuri și în alte căutări; anul acesta și în cel viitor, vor apărea pe piață două proiecte foarte diferite, dar în care mă veți regăsi cu siguranță.
• – Îți mulțumesc pentru gândurile pe care mi le-ai încredințat și, de pe acum, aștept următoarele tale creații!
• – Și eu îți mulțumesc pentru interes; am multe planuri și toate vor prinde viață la timpul lor.
• Florin Bălănescu
•