Primit pentru publicare de la autor, Nicolae Iosub, 8 iunie 2014.
Editor: Ana Maria Maluș, 8 iunie 2014.

 

MIHAI EMINESCU,  COMEMORARE – 125 

Despre boala şi activitatea poetului în perioada 1883- 1889

 

Pe 15 iunie 2014 se împlinesc 125 de ani de la moartea celui mai mare şi mai iubit poet român din toate timpurile- Mihai Eminescu.

,,Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, spune George Călinescu, în finalul cărţii sale ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”. Până în prezent această viziune a criticului s-a adeverit. Nici un poet de talia lui Eminescu nu s-a mai născut pe pământ românesc.

Ultimii şase ani din viaţa poetului au fost cei mai trişti şi lipsiţi de orice şansă şi speranţă de îmbunătăţire.

În perioada 28 iunie 1883- 15 iunie 1889, Mihai Eminescu traversează cea mai grea perioadă a vieţii sale, îmbolnăvindu- se grav, datorită activităţii sale intense la redacţia ziarului conservator ,,Timpul”, fără concediu şi perioade de odihnă, cu multe lipsuri materiale şi o viaţă destul de dezordonată.

Această perioadă din viaţa lui Eminescu a fost numită de mulţi cercetători ai vieţii şi operei poetului drept epoca ,,marei întunecimi”, că a suferit de paralizie generală progresivă, boală care apare la om din cauza luesului. Sintagma aceasta a fost preluată de mulţi eminescologi, fără a se face o cercetare medicală profundă, unde, cei mai buni specialişti în domeniu să dea un verdict.

Datorită muncii istovitoare la redacţia ziarului Timpul, a vieţii pline de lipsuri şi dezorganizate, Eminescu se plângea Veronicăi Micle, în mai multe rânduri, de problemele sale de sănătate: ,,Sunt bolnav acum spre toamnă tot aşa de rău ca astă vară, mai ales de când timpul a început a se răci şi ceea cei mai rău, o curioasă tâmpire şi lipsă de curaj m-a cuprins. De aceea şi tu simţi din scrisorile mele că nu-mi sunt boii acasă, cum se zice, că nu sunt în toată firea (scrisoare din iulie 1882). Sau în scrisoarea din 29 septembrie  1882:,,Necazul meu psicologic unit cu o straşnică nevralgie, durere de cap şi de măsele, m-a făcut să lucrez cu toate tăieturile ascuţite prin creeri şi prin oasele auxiliare, ceea ce m-a oprit a-ţi scrie”. Din scrisorile poetului din această perioadă răzbat cuvinte ca acestea: ,,…o duc într-o muncă zadarnică”, sau ,,…n-am linişte, n-am repaosul senin, de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra” etc.

Poetul era obosit de munca de salahor de la redacţia Timpului, de lipsurile materiale şi ,,peste acestea bolnav care ar avea nevoie de cel puţin şase luni de repaus pentru a-şi veni în fire (Scrisoare din 12 august 1882). Dar de repaus poetul nu s-a putut bucura niciodată, iar prietenii săi junimişti n-au observat acest lucru.

   Pictură Eminescu de S. Sanielevici       Partitura ,,De ce nu-mi vii?”        Ultima fotografie Eminescu

Dacă, pe 28 iunie 1883, Eminescu a dat dovadă de multă nervozitate şi oboseală, de o cădere psihică, acest lucru nu însemna că a înnebunit, ca să fie internat la Sanatoriul doctorului Şuţu, unde a fost tratat pentru altceva decât era necesar, tratament care i-a făcut atât de rău.

Tratamentul făcut poetului l-a distrus fizic şi intelectual şi numai internarea sa la Sanatoriul Ober Dobling din Viena, unde, nu lua nici un tratament, a făcut ca să-şi mai revină. Acest lucru se poate observa din scrisoarea doctorului D. Boghean.

Doctorul D. Boghean, absolvent al Facultăţii de Medicină ,,Regele Friedrich Wilhelm” din Berlin, cu doctorat în neurologie, l-a vizitat pe Eminescu la Sanatoriul Ober Dobling şi-i scrie, pe 1 februarie 1884 lui Petre Th. Missir o scrisoare în care precizează: ,,Agresiv nu fusese niciodată. Diagnoza nu era bine stabilită, se credea că ar fi fost ,,Progressive Paaralehse des Irren”, afecţiune progresivă specifică nebunilor şi se aştepta o schimbare, numai pentru a se pute confirma această diagnoză ori modifica. Mă exprimasem îndată la doi sau trei junimişti, junimişti încă, pe cât ştiu eu că de se confirmă suszisa diagnoză casul era pronostic tare dubios, deşi sonaţiunea tare rară era de tot esclusă.

Azi însă Eminescu e de câteva septămâni complet restabilit. Vin chiar acum de la Dobling, unde m-am întreţinut cu dânsul o jumătate de oră fără a fi putut descoperi în vorba lui nici o urmă cât de palidă de demenţă. Boala lui era o pseudopsychosă syphilitică care a trecut cu iodul care l-a luat. Nu-i melancolic, dar psyhic deprimat. Grija lui este sărăcia…Că stă între alienaţi ştie pozitiv. Şi aceasta contribuie a-l deprima. Se ţine isolat şi-mi declară motivul. Nu apare în salon, unde vin câţiva ,,alienaţi” pe care nu-i cunoaşte, nici are ce vorbi cu ei, nici poate lua parte la conversaţiile lor”.

Această scrisoare demonstrează că Eminescu n-a avut paralizie generală progresivă cauzată de lues, cum puseseră diagnosticul medicii din Bucureşti şi faptul că poetul nu a mai luat nici un medicament, în cele trei luni cât a fost internat la Viena, a făcut ca el să-şi revină, organismul său eliminând o parte din otrăvurile cu care a fost tratat la Sanatoriul doctorului Şuţu (mercur, morfină, iod etc).

Medicul român Ovidiu Vuia a fost cel care s-a aplecat cu multă atenţie asupra simptomelor bolii poetului şi a reuşit, după un secol de la moartea poetului, să stabilească adevărul despre boala şi cauza morţii lui Mihai Eminescu.

Iată ce spune doctorul Vuia în cartea sa ,,Despre boala şi moartea lui Eminescu- Studiu patografic”, carte ce apare în anul 1997 la Editura ,,Făt- Frumos” din Bucureşti: ,,Trebuie să recunosc, la început fără vreo prejudecată, eram convins că voi putea demonstra paralizia generală, formă a sifilisului nervos susţinută de G. Marinescu şi G. Călinescu în primul rând, dar în continuare numai realitatea obiectivă a datelor m-a determinat să ajung la concluzii total opuse şi anume, Eminescu n-a avut sifilis şi n-a fost alcoolic. Demonstrat deci faptic, fără nici o îndoială, poetul nostru a suferit de o psihoză endogenă, maniaco- depresivă, fără substrat organic, ea nu i-a alterat capacitatea intelectuală şi creatoare, în viaţa lui n-a existat zisa ,,mare întunecime”, invenţia eminescologilor interbelici, cu precădere. Sfârşitul i-a fost provocat de sincopă cardiacă survenită în urma tratamentului cu injecţii de mercur, administrate în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti în cursul ultimei internări din Februarie- Iunie 1889”.

Doctorul Ovidiu Vuia trage următoarea concluzie: ,,Pe această cale devine clară şi cauza morţii poetului, intoxicaţia cu mercur, şi trebuie din spirit ştiinţific să o susţinem oricât ne-ar durea respectivul sfârşit, cauzat de neştiinţa celor ce l-au tratat, căci încă odată o scriu, nu poate fi apărat în numele adevărului un psihiatru care aplică un tratament fără să cunoască urmările sale fatale, cum e cazul d-rului Şuţu, responsabil postum de moartea lui Eminescu.  În concluzie:

1.Mihai Eminescu a suferit de o psihoză maniaco- depresivă, lipsită de substrat anatomic, numită şi endogenă. Prin urmare nu a avut lues, deci nici paralizie generală progresivă ori altă formă a respectivei îmbolnăviri.

     2. Aşadar, între anii 1883- 1889 nu a prezentat o ,,mare întunecime”, boala psihică nu i-a alterat capacităţile creatoare, s-a bucurat de o luciditate caracteristică unui creier normal. Nu există nici o bază ştiinţifică să explice activitatea sa poetică din timpul bolii ca o simplă reproducere mecanică din memorie a versurilor scrise înainte de 1883”.

Dar, cea mai bună dovadă că Mihai Eminescu nu a fost bolnav de paralizie generală, boală care diminuează cantitatea de materie cenuşie din creier, sunt scrierile sale de o mare valoare poetică şi literară pe care poetul le-a creat după anul 1883: poeziile: Sara pe deal, Scrisoarea V (Dalila), Nu mă înţelegi, La steaua, De ce nu-mi vi?, Kamandeva, Clanţ! cu toţii, fraţi iubiţi! (Obsesiune);Viaţa; traducerea piesei de teatru în versuri- Lais– de Augier; traducerea Gramaticii sanscrite şi articolele publicate..

Teoria ,,marei întunecimi” lansată de G. Ibrăileanu a fost acceptată de mai mulţi eminescologi, din perioada interbelică, printre care şi Perpessicius, Torouţiu şi Călinescu. Perpessicius spunea în anul 1954: ,,Deci, toată cariera lui s-a terminat la 33 de ani. După acea perioadă, într-adevăr, nimic din ceea ce a mai încercat după aceea- fiindcă într-adevăr a mai apărut o publicistică câtva timp- dar nu s-a mai putut ridica în nici un caz la valoare lucrurilor definitiv statuate ( Arta lui Eminescu– Revista Manuscriptum Nr.1 din 1975).

Totuşi, au fost o serie de cercetători ai lui Eminescu care n-au acceptat această ipoteză, bazându-se pe creaţiile poetului din perioada 1883-1889. Printre ei putem enumera pe Al. Oprea, Marian Bucur, Amita Bhose, Octav Onicescu şi alţii.

Matematicianul botoşănean Octav Onicescu, cercetând manuscrisele lui Eminescu legate de matematică, din perioada bolii, ajunge la concluzia că poetul avea cunoştinţe fundamentale de matematică, calculele poetului nu puteau fi ale unui ,,dement”, ci a unui om perfect lucid, cu capacităţile intelectuale nealterate.

Al. Oprea şi Marian Bucur cercetează scrisorile lui Eminescu din perioada 1883- 1889 şi constată acurateţea, frumuseţea şi logica lor, ele fiind scrise de un Eminescu cu o gândire normală. Acestea au fost adresate lui Chibici Răvneanu, Corneliei Emilian, G.V. Morţun şi cele nouă scrisori trimise de la Odesa lui Petru Novleanu, în perioada când poetul se afla la băi la Liman.

Scrisul lui Eminescu a rămas acelaşi în tot timpul vieţii sale, lucru consemnat de grafologi, acest lucru fiind o dovadă a stării de normalitate şi luciditate a poetului. Dacă Eminescu ar fi avut paralizie generală progresivă, ar fi prezentat pierderea progresivă şi evidentă a memoriei, tulburări de vorbire şi de scris, ar fi fost dezorientat în timp şi spaţiu. Aceste lucruri nu s-au manifestat la Eminescu.

Amita Bhose, specialistă în limba sanscrită, cercetând traducerea gramaticii sanscrite, remarcă cunoştinţele, la nivelul unui specialist şi calitatea înaltă a traducerii:,,În totalitatea sa acest manuscris reprezintă opera unei minţi lucide, inteligente, analitice şi atente, care s-a angajat la o muncă serioasă cu toată siguranţa şi concentrarea necesară…Faptul că poetul a devenit capabil de acest efort într-o perioadă (1884- 1885 n.n.) când nu mai era în stare de producţie literară originală, dovedeşte că e vorba de aptitudini intelectuale distincte. Forţa mentală care iradiază din traducerea lui Bopp este aceea a unui om în întregime intact” (Amita Bhose- Comentar la Fr. Bopp- Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite, M. Eminescu, Opere IV, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1983, p.1011).

,,Poezii ca De ce nu-mi vii, Kamandeva, La steaua, 55 de alte versiuni intitulate Dalila din timpul bolii şi adăugate la cele din manuscrisele aflate în posesia lui Titu Maiorescu au constituit postum publicata Scrisoare a V-a, sunt greu de înlăturat care, toate, susţin păstrarea puterii sale creatoare şi în timpul ,,marei întunecimi”. Desigur mai adăugăm traducerile sale  de mare calitate, ca o schiţă presupusă a fi a lui Mark Twain (Obsesiune), dar nu-i exclusă paternitatea eminesciană şi piesa Lais de Augier, tradusă în germană de K. Saar. Ultimei dându-i forma scrisorilor din anii 1881, dintr-o simplă tălmăcire în versuri reuşeşte o capodoperă cu adevărat eminesciană, dar înscriind-o în marea sa tradiţie demonstrează şi continuitatea, neatinsă de boală a creativităţii sale”, spune doctorul Vuia.

Piesa Lais, tradusă de Eminescu, are o valoare superioară celei în limba germană, poetul reuşind să-şi pună amprenta asupra frumuseţii versurilor, găsind în traducere pasaje unde descrie natura, aşa cum făcea Eminescu în cele mai frumoase poezii ale sale despre natură.

O! senine nopţi de vară, mult frumoase erau ele,

Dulce-a lor singurătate, mândru cerul plin de stele.

Unde sunt acuma toate? Aşternuturile moi

Numai flori mirositoare de la munte şi trifoi…

      Această traducere a fost făcută în anul 1888, la Bucureşti, fiind citită la Junimea într-o zi de toamnă, după mai multe amânări ale lui Eminescu, care nu era mulţumit de varianta finală a traducerii:,,…într-o zi de toamnă la 11 dimineaţa, îngrijit îmbrăcat, Eminescu se aşeză la masă şi începu să citească piesa cu vocea sa limpede, ridicată cu un ton mai sus, versul şi rima simţite întâi. La auzul glasului său melodios, la cadenţarea stihurilor, la atitudinea lui inspirată şi la cuvintele ce soseau ca în haine de sărbătoare, cei ce ne găseam împrejurul lui rămăsesem încântaţi, minunaţi chiar”, spune Nicolae Petraşcu. În această piesa Eminescu s-a regăsit pe el şi dragostea pentru Veronica Micle, versurile fiind superioare originalului, asemănătoare celor din Scrisori.

Primele 55 de versuri din poezia Dalila sunt publicate la 1 ianuarie 1886 în revista ,,Epoca ilustrată”, apoi în ,,Fântâna Blanduziei”, la 3-10 decembrie 1889 şi în întregime- 120 versuri- în ,,Convorbiri literare”, la 1 februarie 1890, după moartea poetului.

,,A visa că adevărul sau alt lucru de prisos

E în stare ca să schimbe în natur- un fir de păr,

Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.

…

Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode…

Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila,

Dac- un demon ai în suflet, feri în lături, e Dallila!”.

    Una dintre cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu este ,,La steaua”, poezie compusă în iunie 1886, la Băile Repedea din Iaşi, când medicii nu voiau să-l lase pe poet să facă băi pentru ulceraţiile de la picioare, considerându-l dement. Ca să le demonstreze contrariul Eminescu scrie această poezie în ,,Albumul Ririei” (Adela Xenopol) care se afla şi ea acolo. Poezia este citită la o şedinţă a Junimii din Iaşi. Titu Maiorescu este nevoit să recunoască frumuseţea poeziei, scriindu-i surorii sale din Iaşi, Emilia Humpel: ,,Îţi trimet în alăturare admirabila poezie nouă a lui Eminescu. Ideea este luată dintr-un discurs al meu, dar ce formă frumoasă”.  Iată de ce, nu înţelegem poziţia lui Maiorescu din scrisoarea, din 15 iunie 1887 către Societatea ,,România Jună” din Viena:,,De la Eminescu, s-ar cuveni, poate, să reproduceţi ultimele 3 poesii, făcute după publicarea ediţiei a doua a volumului său de poeme, deşi apărute în Convorbiri (două în trecut, a treia va apare în numărul Conv. din Iulie). Eminescu tot mai trăieşte, deşi este intelectual pierdut; fiindcă trăieşte, trebuie să figureze în Almanah”. Este vorba despre poeziile: De ce nu-mi vii?, La steaua şi Kamandeva, scrise în perioada de suferinţă a poetului, publicate în Almanahul ,,României June” din Viena, în anul 1888.

Poezia ,,La steaua” este publicată în Convorbiri literare din 1 decembrie 1886 cu două modificări făcute de poet în strofa a III-a, faţă de varianta din ,,Albumul Ririei”, dându-i o mai frumoasă armonie, ceea ce demonstrează că poetul îşi păstrase spiritul creator intact.

În perioada 12 august- 12 septembrie 1885, Eminescu se afla la băi la Odesa, de unde scrie lui Petre Novleanu: ,,De trei zile frunzăresc poeziile lui Puşkin, fără nici o sforţare şi cu o plăcere care mă face să uit de plictiseala ucigătoare de aici. Acum, să-ţi spun drept, nu mă mai simt aşa de singur, mi-am găsit tovarăş, care deşi îmi grăieşte într-o limbă pe care nu o pot gusta încă, dar bănuiesc minunata lui creaţiune poetică.

     Nu ştii ce să admiri în lirica lui Puşkin, spontană şi plină de frăgezime şi de inspiraţie. Te cuprinde un fior de mulţumire şi deodată nervii se liniştesc. Sunt copleşit de versurile lui, izvor de apă vie, de nobilă visare, sau cum o spune dânsul: sânge sălbatec de negru în vinele unui mare visător…”

    Eminescu a reuşit să traducă un fragment din oda lui A. S. Puşkin ,,Către Ovidiu”, pe care poetul rus îl credea exilat la Cetatea Albă şi nu la Tomis.

Scriitorul Graţian Jucan din Satu Mare, afirmă în revista ,,Familia Română” nr.1-2 din iunie 2004, că Mihai Eminescu a fost la băi la Liman şi în luna iulie 1886. El face această demonstraţie pe baza celei de-a opta scrisori trimise de Eminescu  lui Petru Novleanu, pe 15 iulie 1886, scrisoare publicată de Cezar Apreotesei în revista ,,Cronica” din Iaşi, XXIII, anul 1988, Nr.39, p.5.

În această scrisoare, Eminescu îi aminteşte lui Novleanu de traducerile sale din Puşkin, poveşti pe care le voia publicate de Creangă :,,Dragă Novlene, Nu ştiu dacă ai primit şi ai predat lui Creangă traducerile trimise de mine: ,,Cucoşul de aur”, ,,Povestea despre împăratul Saltan”, ,,Povestea despre împărăteasa moartă şi despre şapte fraţi viteji”, ,,Povestea despre un pescar şi un peştişor”, ,,Povestea despre un popă şi lucrătorul lui”, ,,Balada” (corectBalda)– pentru a vedea dacă sunt bune de tălmăcit şi pe limba lui.

    Am hotărât împreună să scoatem o carte de poveşti pentru copii, şi fiind singur aici, unde mă coc cu glodul pe mine, m-am învrednicit să traduc din Puşkin aceste povestiri.

    Tu interesează-te şi vezi ce face şi când se apucă de lucru, căci în toamnă mă gândesc să fac rost de un librar, ca să le tipărească, fie la Iaşi, fie la Bucureşti, unde cu ajutorul prietenilor să pot să fac această ispravă.

    Am primit ajutorul vostru bănesc şi vă mulţumesc la toţi.

    Cu dragoste frăţească, EMINESCU”

   Nu se ştie ce s-a făcut cu aceste traduceri ale lui Eminescu, căci de publicat nu s-au putut publica, deoarece starea de sănătate a lui Eminescu şi Creangă nu le-a mai permis, dar observăm cât de uşor a putut poetul să citească şi să traducă din limba lui Puşkin.

În anul 1931, Octav Minar scoate la Editura Librăriei Socec & Co. S.A. Bucureşti, volumul ,,Eminescu povestind copiilor » ediţia a II-a, ce conţine şi trei poveşti necunoscute : ,,Povestea indiană,, ; ,,Nuca, măgarul şi cârja,, cu specificaţia că sunt trimise de la Odesa lui Petre Novleanu, în 1885 şi povestea  ,,Comoara misterioasă,, prelucrare după Edgar Poe.

Observăm că în perioada de tratament de la Liman- Odesa, Eminescu este foarte activ, citeşte pe Puşkin şi Heine şi traduce mai multe poveşti. Numai un om normal putea să aibă o asemenea activitate şi mai şi făcea proiecte de viitor.

În anul 1886- 87, când se afla la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, Eminescu scrie Veronicăi Micle o scrisoare, în care îşi recunoaşte greşelile făcute faţă de ea şi-i trimite câteva versuri:

,,Aşternut în iarba verde

În poiană, către sară

Aştept luna cea de vară

După deal ca să răsară.

Şi privesc cu drag la valea

Ce se- ntinde hăt departe…

Pân- ce munţii- nchide calea

Unei lumi ce ne desparte.

Şi tot trec gânduri, o mie,

Prin o minte amăgită…

Ce va fi în veşnicie

Dacă clipa-i urgisită”.

     Sunt versuri de o puternică sensibilitate poetică, din care răzbate regretul poetului că este departe de cea de care atâta nevoie şi de care lumea a căutat să-l despartă.

Aici, la Mănăstirea Neamţ, Eminescu scrie una dintre cele mai frumoase poezii, intitulată ,,De ce nu-mi vii?”, poezie ce o trimite prin intermediul lui Leon Onicescu pentru a fi publicate în Convorbiri literare. Dacă în ediţia Perpessicius se găsesc versiuni mult inferioare a acestei poezii, având în comun doar refrenul ultimului vers, aceasta e o variantă mult superioară şi nu este o reproducere din amintire, cum susţine G. Ibrăileanu, ci o creaţie de vârf. Poezia este pusă pe versuri de muzicantul botoşănean Iancu Filip, fiind ascultată de poet, la Botoşani, după ce se externează de la mănăstire, pe 10 aprilie 1887. Poezia e publicată in Convorbiri literare, la 1 februarie 1887.

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,

Şi lanurile sunt pustii…

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?.

     Din păcate, G. Ibrăileanu caută să demonstreze că poetul a fost nebun, că nu mai era în stare să creeze şi că această poezie este scrisă înainte de a se îmbolnăvi. El ştia mai mult decât medicii (facându-l nebun, degenerat etc.) şi nu putea accepta că Eminescu a mai creat ceva după îmbolnăvire, iar cei de după el n-au luat nici o atitudine faţă de această anatemă pusă pe fruntea poetului.

     Mormântul  Eminescu de la Bellu/Placheta Eminescu- Ştefan cel Mare- 2014     

Poezia ,,Clanţ! cu toţii, fraţi iubiţi!” este o traducere din Mark Twain şi apare în revista ,,Fântâna Blanduziei” din 18 decembrie 1888. Este ultima poezie scrisă (tradusă) de Mihai Eminescu şi a apărut în ziarul ,,Mişcarea” în 17 şi 19 aprilie 1911 sub denumirea de ,,Obsesiune”. Este redată în volumul VIII- Opere Mihai Eminescu.

În urma apariţiei poeziei în ,,Fântâna Blanduziei”, un cititor din Iaşi, scrie lui Eminescu o scrisoare, în care profera diferite înjurături pentru folosirea cuvântului găuri în loc de bortă, cuvânt uzitat atunci, ceea ce l-a făcut pe Eminescu să râdă cu poftă.

Poezia de Mark Twain, însă nu a fost găsită şi publicată de acest autor, ceea ce a făcut pe mulţi să creadă că este compusă de Eminescu.

CLANŢ! CU TOŢII, FRAŢI IUBIŢI!

Când începe trenul zborul

Vine-ndată conductorul

Şi, scoţând perforatorul,

Face-o gaură în bilet.

Pentru cursa care costă

Zece bani biletu-i alb.

Pentru cursa care costă

Douăzeci biletu-i verde.

Pentru cursa care costă

Treizeci  e biletul vânăt.

Clanţ! făcând perforatorul,

Face gaură în bilet.

      Chor.

Clanţ! cu toţii, fraţi iubiţi!

Faceţi găuri unde ştiţi.

    Pe 3 februarie 1889, Mihai Eminescu, în urma unui articol din ,,Fântâna Blanduzei”, care era să ducă la căderea guvernului, este internat la Ospiciul Mărcuţa, unde stă mai mult de o lună de zile. Cum primăria Capitalei refuză să plătească spitalizarea lui Eminescu, acesta este mutat la sanatoriul Caritatea a doctorului Şuţu, unde i se aplică tratamentul cunoscut, cu injecţii cu mercur.

În perioada de detenţie de la Mărcuţa, Eminescu a locuit într-o cameră, pe pereţii căreia poetul a scris mai multe versuri. Din păcate nu ne-au rămas aceste versuri. Mintea poetului era vie şi continua să creeze.

Alexandru Vlahuţă îl vizitează pe Eminescu la Sanatoriul Caritatea, în martie 1889, după ce este mutat de la Ospiciul Mărcuţa. Stă de vorbă cu poetul, care îi recită vreo 20 de strofe, cu versuri sonore şi perfect alcătuite: ,,Rostirea lor îl încălzea, şi ochii şi glasul i se înviorau. Am ascultat uimit peste 20 de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe, foc şi aur reveneau mereu, mai în fiecare strofă”: ,,Atâta foc, atâta aur,/ Ş-atâtea lucruri sfinte/ Peste- ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte”.

Dar în toată acea armonie de sunete se simţea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă şi muzicală, care se supunea şi se mlădia mecaniceşte sub ultimele tremurări ale acelui suflet întunecat. Era o neobişnuită frumuseţe de sunete în acea împerechere bizară de cuvinte, din care sburase pentru totdeauna ordinea şi suflarea unui înţeles” (Al. Vlahuţă- Clipe de linişte- După Eminescu).

La moartea lui Eminescu s-a găsit în buzunarul halatului o hârtie cu ultimele sale versuri:,,Orice noroc/ Şi- ntinde- aripele/  Gonit de clipele/ Stării pe loc”. Este ultima strofă din poezia ,,Stelele-n cer”, publicată în ,,Fântâna Blanduziei”, împreună cu poezia ,,Viaţa”, poezii ce apar şi în ediţia scoasă de V.G. Morţun, în 1890, intitulată ,,M. Eminescu. Proză şi versuri”.

       Clădirea în care a fost internat Eminescu la Ospiciul Mărcuţa.

După ce Eminescu vine la Bucureşti, în 1888, adus de Veronica Micle, va scrie două articole în ziarul ,,România liberă” şi patru articole în publicaţia ,,Fântâna Blanduziei”, înfiinţată de el împreună cu câţiva ziarişti tineri. Sunt singurele şi ultimele sale articole scrise în perioada cât a fost bolnav.

Se ştie că după moartea lui Eminescu, ultima lui gazdă din Bucureşti i-a adunat într-un geamantan toate hârtiile poetului şi le-a predat unor necunoscuţi, care s-au dat drept prieteni ai lui Eminescu. În mod sigur acest geamantan cu manuscrise a ajuns la Titu Maiorescu. Câte poezii şi manuscrise, din perioada bolii, se vor fi aflat în acest geamantan?! Nu ne spune nimeni, dar, cred că o parte din poeziile publicate, în perioada bolii, se aflau printre aceste manuscrise şi poate că erau şi altele nedefinitivate.

După moartea lui Mihai Eminescu, toţi cei ce au scris despre viaţa şi opera sa, au luat de bun verdictul dat de doctorul Şuţu- paralizie generală progresivă- nefăcând nimic pentru o cercetare medicală serioasă a bolii poetului, de către cei mai buni specialişti, considerând că după 28 iunie 1883 poetul a intrat în perioada ,,marei întunecimi”, neputând să mai creeze nimic de valoare. Din contra, au făcut totul ca să confirme această ipoteză. A fost lăsat să-şi ducă cu greu traiul de zi cu zi, apelându-se la listele de subscripţie, care l-au umilit atât de mult pe poet.

Şi astăzi, mai sunt scriitori, care nici nu concep că Eminescu nu a fost bolnav de lues, verdictele date de medicina înapoiată de acum 130 de ani, fiind luate ca sigure. La Editura ,,Junimea” din Iaşi, au apărut în ultimii ani o serie de cărţi, din ciclul ,,Eminesciana”, în care autorii se străduiesc să demonstreze că atât Poetul, cât şi părinţii săi au suferit de aceeaşi boală incurabilă- luesul. Scriitorul Mircea Radu Iacoban în cartea sa ,,Căminarul”, face aceste dureroase şi jignitoare afirmaţii, numite ,,amănunte” esenţiale:,, fratele poetului, Şerban (n.1841) moare nebun (tot Maiorescu să fie de vină?), iar un frate Nicolae (n.1843) se împuşcă din pricina avansării sifilisului intratabil…dar există şi o mărturie certă, pe care am identificat-o în amintirile Mitei Kremnitz (I. A. Torouţiu, 1933, pag. 38): tatăl poetului, căminarul Eminovici s-a aflat în tratamentul doctorului W. Kremnitz, soţul Mitei, pentru aceeaşi boală lumească”, iar despre mama poetului, Raluca, care ştim că a suferit de cancer, spune:,,Evocarea ,,Amintiri fugare despre M. Eminescu”, scrisă cu delicateţe şi sinceritate de Mite, aduce o tristă (dar necesară) precizare: ,,dulcea mamă” de la Ipoteşti împlineşte tabloul familiei tarate, răposând de acelaşi lues ereditar. Amănuntul i l-a destăinuit soţul, doctorul Kremnitz, care l-a avut ,,în căutare” şi pe căminarul Eminovici”  (Eminesciana nr.15- Editura Junimea Iaşi, 2012). Cred că aceste afirmaţii neadevărate şi jignitoare nu pot fi făcute decât de oameni care vor să-l denigreze pe Eminescu.

Decesul unora dintre copiii lui Gh. şi Ralucăi Eminovici, nu s-a datorat unor cauze ereditare (luesul) aşa cum s-a susţinut mult timp. Şerban se îmbolnăveşte de tuberculoză, boală întâlnită frecvent în acele timpuri, şi moare la 29 noiembrie 1874 la Berlin, cu câţiva ani înainte de a se descoperi bacilul Koch. Iorgu, care prin merite deosebite ajunge locotenent în armata română, se îmbolnăveşte şi el de tuberculoză, încă din 1869, în urma unei răceli, când Regimentul IV infanterie, în care activa, se afla în tabăra de la Furceni. Boala sa se va agrava şi va dura până în 1873, când, el se întoarce la Ipoteşti, după ce medicii din străinătate nu-i mai dădeau nici-o speranţă de scăpare şi la 21 septembrie 1873, se împuşcă într-un moment de desnădejde şi suferinţă.

Nicolae care se retrage la Ipoteşti pentru al ajuta pe tatăl său în administrarea moşiei, era o fire bolnăvicioasă şi în cele din urmă se împuşcă, în martie 1884, după moartea tatălui său şi după ce Matei vinde toată averea familiei, el şi Harieta rămânând practic pe drumuri. Ilie moare şi el de tifos contactat de la bolnavi, în 28 decembrie 1863, pe când era elev la şcoala de medicină.

Toate aceste decese timpurii ale fraţilor lui Mihai Eminescu, nu au avut la bază  boli mintale cauzate de lues, ci alte boli a căror speranţe de vindecare erau practic nule în acele timpuri şi a unei înclinări spre depresie, de care au dat dovadă aceştia, atunci când au văzut că nu au nici-o şansă de vindecare. Însăşi Harieta, într-o scrisoare din 2 august 1887 către Cornelia Emilian din Iaşi, spune: ,,Loviturile nenorocite ce totdeauna au persecutat toată familia noastră, ne-a înrădăcinat pesimismul cel mai nemărginit, fără remediu şi fără vindecări” (şi ea a fost bolnavă de plămâni mult timp).Boala ereditară, de care s-a tot vorbit o mare perioadă de timp, şi de care primii cercetători ai familiei lui Gh. Eminovici n-au prea ştiut multe lucruri, nu a fost decât un pretext de a justifica aceste decese. Medicina, destul de rudimentară la acea vreme, nu putea face nimic în faţa unor boli ca tuberculoza, de exemplu, şi mortalitatea era foarte ridicată.  Înclinaţia spre melancolie şi depresie, moştenite de la Raluca Eminovici şi bolile de plămâni  care i-au afectat pe unii din copiii lui Eminovici, au fost cauzele morţii  sau sinuciderii lor.

Lipsa de înţelegere şi recunoştinţă a semenilor lui Mihai Eminescu, îl face pe Mihai Codreanu să scrie sonetul ,,Lui Eminescu. La jumătate de veac după moarte”, în care acuză pe cei ce nu l-au înţeles şi ajutat pe poet în timpul vieţii:

,,Acum, târziu, când Ţara te salută,

Suspin cu teiul de pe groapa-ţi mută

Mustrări amare pentru Neamul tău.

Şi-i spun, îndoliindu-mi azi sonetul,

Că-i greu să ierţi cât a greşit de rău

Că şi-a înmormântat de viu poetul”.

  (Mihai Codreanu- Iaşi, iunie 1939)

 

BIBLIOGRAFIE:

1. George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu– Ed. Junimea, Iaşi, 1977
2. Dr. Ovidiu Vuia- Despre boala şi moartea lui Eminescu. Studiu patografic. Editura ,,Făt-Frumos”, Bucureşti, 1997
3. M. Eminescu- Lais- Comedie antică într-un act, în versuri. (Traducere) cu introducere critică de Ion Scurtu- Editura Librăriei Socec& Co., Societate Anonimă, 1908.
4. Garabet Ibrăileanu- Eminesciana– Ed. Juninea, Iaşi, 1974
5.Octav Minar- Eminescu povestind copiilor– Editura Librăriei Socec & Co. S.A. Bucureşti, 1931